Pe măsură ce înaintăm în vârstă, ne punem întrebări despre felul cum s-a desfășurat viața noastră. Recent am citit volumul autobiografic al profesorului Andrei Roth, apărut anul trecut la editura Hasefer, și mi-a plăcut felul cum distinsul sociolog din Cluj a abordat aspecte legate de ascendența, adolescența și opțiunile sale. În mod firesc, am ajuns să mă gândesc, cu înțelepciunea respectabilei vârste la care am ajuns, la felul cum s-a desfășurat viața mea și am hotărât să fac câteva însemnări pe marginea acestui subiect.
Profesorul Roth scrie: „Fiecare om vine pe lume în mijlocul unei familii. Purtăm în gene moștenirea biologică a părinților, bunicilor străbunicilor și a strămoșilor noștri ca pe o amprentă de neșters.” Nu voi urmări în cele ce urmează ascendența mea de-alungul a câtorva generații. Mă voi mărgini la generația bunicilor pe care i-am cunoscut sau a străbunicilor care au avut influență în formarea părinților mei.
M-am născut la Pașcani, un orășel din Moldova, pe 17 iunie 1930, câteva zile după ce, pe 8 iunie, regele Carol al II-lea s-a urcat pe tronul României. Pașcani era o comună urbană, care atunci aparținea de județul Baia, cu capitala la Fălticeni. Astăzi aparține de județul Iași, cum mi se pare mai normal, datorită legăturii feroviare directe cu capitala Moldovei. Cum era pe vremea aceea la Pașcani, m-am născut acasă, cu moașa diplomată Natalia Andronescu și sub supravegherea medicului urbei, doctorul Katrinaru. Părinții mei se căsătoriseră în anul precedent. Se cunoscuseră prin recomandarea unor cunoscuți. Tata, Sami (Șmil) Horodniceanu, funcționar comercial, avea la nașterea mea 30 de ani. Mama, Dina (Nuța), cu șase ani mai tânără, era fiica cea mare a lui Iancu (Iacov) Marcus și a Leiei Marcus, o familie respectabilă de negustori, din cartierul Gării din Pașcani. Părinții plecaseră în călătorie de nuntă la Cernăuți, capitala Bucovinei, care mai păstra atunci urmele civilizației vieneze. La Cernăuți, tata i-a cumpărat mamei, din dota pe care o primise, un inel cu briliant, cercei și un pandativ. Erau bijuterii frumoase, moderne pe vremea aceea, fără a fi din categoria celor extrem de scumpe. Le-am adus până la urmă în Israel și le-au moștenit soția și cele două nurori ale mele. Tot acolo au cumpărat o lustră pentru dormitor, din sticlă pictată, o piesă de toată frumusețea. La această lampă m-am uitat când m-am născut. O avem și astăzi, în dormitorul nostru, amintire de o viață!

Sami şi Nutza Horodniceanu

Noi locuiam sus, pe deal, pe strada principală (Carol I) la nr. 46, în casa pe care o moștenise bunica paternă Liza Horodniceanu, „Baba”, cum îi spuneam eu, de la tatăl ei. Baba locuia cu noi. Casa a fost mobilată cu mobilă nouă. Un dormitor de culoare deschisă, cu pat dublu, două dulapuri, toaletă, cu forme curbate. Sufrageria din lemn de nuc cu un bufet mare și un bufet mic, ambele cu oglinzi și curburi, o vitrină, o masă ovală și scaune tapisate cu piele. Numai camera de toate zilele, în care dormea baba, a rămas cu mobila veche, dar i s-a pus un linoleum, a cărui model îl mai țin minte.

Bunicul patern, Meir Horodniceanu, al cărui nume ebraic îl port, fusese ucis de tâlhari veniți din Basarabia, în 1917, în satul Ibănești din județul Dorohoi, unde el era casier pe moșia celebrului arendaș Fișler. Din fericire cei doi băieți, tata și fratele lui mai mic, Marcu, au fost în momentul crimei la Pașcani, la bunicul lor matern, Moșe Șmilovici. La Pașcani tata a învățat întâi la heder și cunoștea bine textele rugăciunilor. Spunea că mai bine că nu înțelegem aceste texte, căci lui nu-i plăcea tonul lingușitor pentru divinitate în care erau formulate. Apoi, când s-a înființat școala israelită-română, a absolvit-o și a început să lucreze în contabilitate. Era un bun calculator, aduna cu rapiditate coloane de cifre. A învățat singur regulile și legile contabilității și a primit atestarea oficială de contabil autorizat. Îi scrisese ministrului de finanțe, Nicolae Titulescu, în care îi atrăgea atenția asupra unei greșeli care se strecurase într-o lege și acesta îi răspunsese personal (pe vremea aceea oameni importanți scriau de mână, personal, nu puneau secretari să răspundă). Păstra scrisoarea cu mândrie. Era un autodidact. Ținea mult la cărțile lui și singura dată când m-a bătut a fost când, copil mic, i-am dat jos cărțile de pe etajera pe care erau rânduite. Tata a fost mult influențat de bunicul Șmilovici, în casa căruia și-a trăit copilăria și adolescența. Când bunicul Șmilovici a murit, casa a fost împărțită în două apartamente cu curte comună, unul revenind bunicii mele Liza Horodniceanu și celălalt sorei ei Fani Braeșter. Așadar familiile Horodniceanu și Braeșter erau vecine și împărțeau o curte comună, care se întindea până la strada de din dos.

Ambele surori rămăseseră văduve și aveau câte doi băieți. Tata, fiind cel mai mare, începând să câștige, lucrând ca funcționar comercial, i-a ajutat pe fratele și pe verii lui să studieze. Fratele Marcu a studiat la Politehnica din București, devenind inginer constructor și lucrând după terminarea studiilor la CFR; verii Iosif (Ficu) și Mircea Braieșter au învățat medicina în străinătate. Nene Ficu a fost medicul cel mai renumit din Pașcani.

Leia şi Iacob Marcus

Bunicul meu matern, Iancu S. Marcus – „Opapa” – era un om frumos, înalt, cu barbișon; religios, dar nu extremist, unul din hasidimii Marelui Rabin Fridman din Pașcani. Clădise în cartierul gării o sinagogă, și fusese chiar o perioadă președintele comunității evreiești din Pașcani. Era unul din vlăstarele unei familii evreiești importante din Podul Turcului, o localitate din județul Tecuci. A venit la Pașcani, când s-a căsătorit cu bunica, Leia, născută Reisman. Bunica, „Omama” Leia, născută la Pașcani, era o femeie mignionă, frumoasă, energică. La căsătorie, s-a opus să i se taie părul, cum era trdiția în familiile evreiești habotnice. Părinții ei erau veniți din Polonia și s-au stabilit la Pașcani, unde se dezvolta un centru feroviar: gară, nod de cale ferată, depou de locomotive și mai ales atelierele de reparații a echipamentelor feroviare, cu un personal important. Era un centru urban în care se stabiliseră meșteri germani și polonezi, negustori evrei și bineînțeles români din împrejurimi. Străbunicul Reisman avea o prăvălie de coloniale, de dimensiuni mari, chiar vis-a-vis de gară și avea o situație materială bună. Bunica învățase la școala românească, vorbea și idiș dar și germana, știa chiar și poloneza. Când în 1939, germanii au invadat Polonia, ea a vorbit în poloneză cu refugiații care treceau prin Pașcani. Străbunicul Reisman i-a lăsat moștenire magazinul fiului său, dar l-a ajutat pe ginerele său să-și deschidă un magazin similar, chiar alături de magazinul lui. Unde era loc pentru un magazin, puteau fi și două. Mai tărziu, Opapa a procedat la fel și l-a ajutat pe unul din fiii lui, pe Maty, să-și deschidă alături un al treilea magazin cu același profil. Era loc pentru încă un magazin, în acest loc care era pe drumul celor care lucrau la atelierele CFR sau al țăranilor din satele din jur, chiar dacă se creia o nouă concurență și desigur deverul scădea puțin.
În familia Marcus erau șase copii: doi băieți, David și Maty și patru fete, Dina (Nuța), Ida (Ita), Eva (Uva) și Rașela (Ciuci). Mama mea, Nuța, era cea mai mare dintre fete. Toate fetele din familia Marcus erau frumoase, mama era probabil cea mai distinsă. Mama avea talent muzical, începuse să studieze pianul, dar cum nu avea instrumentul acasă, s-a rezumat la mandolină. Avea voce frumoasă și de la școală fusese luată să cânte în corul bisericii ortodoxe! Desigur amintirile din copilăria mea sunt legate de casa bunicilor de la gară. Era o casă plină de veselie și bunăstare. De neuitat sunt sărbătorile. Sederul de pesah oficiat de bunicul după toate regulile, el și Maty cântau frumos, Ma Niștana pe care am spus-o prima oară când aveam numai trei ani, sukaua, aprinderea lumânărilor de Hanuka, Simhat Tora…

M-am jucat în curtea comună a caselor noastre cu vărul meu de gradul II, Carolică Braeșter, fiul doctorului Ficu Braeșter și a lui Fani (Rica) Braeșter, care este cu doi ani mai mic decât mine. Eram amândoi singuri la părinți, așa că am devenit ca frați. Eu eram cel cuminte și ordonat, el era mai zvăpăiat. Tot ce aveam eu trebuia să aibă și el, tot ce făceam eu, făcea și el, așa cum se întâmplă între frați. Când am început să mă semnez M.H. și el se semna tot M.H. Am mers împreună la grădinița doamnei Bran, chit că el nu era încă de vârsta grădiniței. În fotografia în care aveam rol de îngeri, pe el l-au urcat pe o lădiță, pentru ca să avem aceeași înălțime. La vârsta de 7 ani împliniți (tata n-a vrut să mă dea la școală mai de vreme, pentru a nu-mi lua din copilărie), m-au dat la școala primară israelită, unde am învățat cu profesoara Mina Enciu și cu soțul ei. Ebraica am învățat-o cu profesorul Margulis, care era și cantor la sinagoga unde mergea de sărbători tata și cu profesorul Nadelman. La Pașcani am învățat serios toate materiile. La ebraică pronunțam conform dialectului askenazit modern, adică spuneam la începutul binecuvântării „Boruh” , nu „Burih”, cum spuneau bătrânii, dar nici „Baruh”, cum aveam să spunem la București și cum este uzual în Israel.

Perioada fericită de la Pașcani nu a durat mult. Tata, care era un om de o cinste ireproșabilă, a fost tărât într-un proces penal, atunci când tovarășii la o afacere la care el era contabil s-au certat între ei. În prima instanță a fost condamnat și abia la apel a fost achitat. Procesul a durat și a costat mulți bani, probabil toată dota pe care o primise mama. Pentru a-și câștiga existența tata și-a deschis un birou de agentură și comision, dar cu rezultate mediocre. Aceasta a fost la vremea respectivă un lucru rău, dar ne-a salvat. În anul 1939, tata a luat hotărârea să plece la București să caute de lucru. Perioada era dificilă pentru afaceri, căci începuse războiul. Căutarea de lucru a durat un an. În cele din urmă tata a fost angajat contabil la un mare en-gros de textile și în toamna lui 1940, ne-am mutat la București, scăpând de calvarul pe care populația evreiască din orășel l-a suferit în cursul și la sfărșitul războiului.

La vârsta de 10 ani, când se năștea cea care va deveni soția mea, și pe care o voi cunoaște abia în Israel, am început un nou capitol din viața mea în orașul cel mare, care m-a uimit, văzând automobile în vitrine, tramvaie și clădiri înalte, dar care m-a primit cu două evenimente traumatice: cutremurul din noiembrie 1940 și rebeliunea legionară din ianuarie 1941. Dar despre adolescența la București voi scrie cu alt prilej.

Mirel Horodi