MIHAIL SEBASTIAN şi POLITICA DE LA “CUVÎNTUL” (8)

Soluţia la demagogia politicienilor versaţi şi la discursurile sofisticate, dar lipsite de sinceritate, este reapropierea de nevoile omului simplu. Problemele cotidiene trebuie identificate şi denumite cu termenii de toate zilele, iar apoi rezolvate. “Am fost duminică la Brăila, la întrunirea cetăţenilor acestui oraş necăjit şi am asistat la una din cele mai semnificative adunări din cîte am cunoscut. / Problemele în discuţie erau simple, iar soluţiile erau clare: revendicări practice, lămurite, uşor de rezumat în cîteva cifre. Lszlo sebastianDar oamenii amărîţi nu prea ştiu să vorbească cu metodă. «Navlu, comisie europeană, tarife preferenţiale» sunt termeni abstracţi pentru înţelegerea cuiva care pricepe mai degrabă alte cuvinte: foame, frig, boală. / «Vorbeşte, domnule, de ce ne doare», a strigat cineva de sus, de la galerie către un vorbitor oprit la cîteva consideraţii tehnice. / «Despre ce ne doare?» S-a vorbit şi despre asta. S-a vorbit numai despre asta. Fiecare a cerut ce i se părea mai grabnic, fiecare a strigat ce îi era mai aproape de inima lui bătută. / Să nu ne mai taie apa! Să nu ne mai taie lumina! Să nu ne mai vîndă lucrurile din casă! Să nu se mai pună trei rînduri de sechestru pe acelaşi dulap! Să nu-mi mai trimeată băiatul acasă de la şcoală, că n-am cu ce plăti! / E ceva naiv poate în această lungă serie de plîngeri personale, directe, mărunte. Naiv, dar nu lipsit de înţeles. Adevărul este că oamenii sunt sătui de orice formulă, de orice abstracţie, de orice program. Ani de-a rîndul nu li s-au servit decît programe. O adevărată inflaţie de programe. Nu mai are nimeni ce face cu ele, nu mai aşteaptă nimeni nimic de la ele, nu le mai pricepe, nu le mai aşteaptă. Oamenii cer fapte: fapte meschine, zilnice, strîmte, imediate, dar fapte înainte de orice. Nu parole salvatoare, care închid în ele germeni de fericire eternă, ci pur şi simplu lucruri mărunte şi imediat uşurătoare. / Dacă îmi oferi un program, care îmi garantează cu precizie reconstrucţia generală economică – nu e rău. Dar dacă îmi dai să muncesc şi să cîştig azi pîinea familiei mele – e nesfîrşit mai bine. / Formule politice se puteau servi perfect cu 8 ani în urmă şi nu era greu de găsit o sală de întrunire care să le primească cu entuziasm. Astăzi însă cînd din 1000 de oameni strînşi la un loc, 960 au în buzunar trei hîrtii roşii şi verzi de sechestru, exerciţiul acesta nu mai e posibil. / În trei ceasuri de tînguiri, revendicări şi ameninţări, n-am auzit la Brăila un singur cuvînt despre politică şi partide. Nici în bine, nici în rău. Asta nu interesa pe nimeni. / Adevărul este că ideea de partid şi de politică este definitiv destrămată în conştiinţa publică. Înainte vreme, un strigăt de durere comună se îndrepta automat spre partid, singurul factor care putea formula valabil o cerinţă de ordin general. Astăzi această cale este definitiv abandonată. Abandonată din instinct, un instinct care nu păcăleşte. / E comic să vezi politica noastră zbătîndu-se în căutarea cîtorva aşa zise «platforme»: platformă de retragere, platformă de revendicare a guvernului, platformă de opoziţie, platformă electorală. Cîte platforme atîtea prostii. / Nu mai merge nimeni după asemenea steaguri. / Şi politicienii care votează şi răsvotează în comisii, subcomisii, cercuri de studii şi cluburi ideologice programe noi pentru porcării vechi, riscă să fie primiţi cu strigătul bădăranului de la Brăila: «Vorbeşte, domnule, de ce ne doare!».”(114)
Discreditarea programelor golite de conţinut, care sînt enunţate şi nu sînt aplicate, care asigură prosperitatea activiştilor şi uită de masa oamenilor de rînd, conduce la o situaţie paradoxală într-o democraţie: refuzul de a vota. Cetăţenii îşi pierd încrederea în instrumentul fundamental care le conferă, de fapt, puterea în stat. Fie că se votează la stînga sau la dreapta, partidele îşi schimbă doctrina a doua zi după scrutin, politicienii dezertează la gruparea adversă, iar peste capetele electoratului se revarsă aceleaşi fraze ipocrite şi abstracte. Precaritatea moralei publice duce la descurajarea corpului electoral. “Am întreprins o mică anchetă publică în jurul meu, în lumea prietenilor şi tovarăşilor mei de lucru, scriitori, profesori, medici, oameni de carte, toţi din acea mult pătimită «generaţie tînără», în numele căreia atîţia şefi de plutoane ideologice îşi permit să enunţe adevăruri absolute. Şi am făcut o constatare, care prea este generală, ca să nu aibe un sens precis. Nici unul dintre ei, nici unul vă spun, nu este înscris în listele electorale. Nici unul nu votează. / Întîmplare? Neglijenţă? Indiferenţă faţă de aspectele vieţii publice? Nu cred. Sau poate, individual, de la caz la caz, aceste aparente pricini să joace oarecare rol, dar în bloc, absenţa de la urne exprimă altceva, mai puţin superficial. / De indiferenţă mai ales nu poate fi vorba. Căci oamenii aceştia, care refuză să-şi exercite «drepturile cetăţeneşti», sunt totuşi pasionaţi de problemele vremii lor, de sensul politic al ceasului pe care îl trăiesc, de indicaţiile crizei istorice care îi preocupă nemăsurat mai mult decît pe orice profesionist electoral. Prin ceea ce scriu, prin ceea ce cugetă, prin ceea ce lucrează fiecare în domeniul lui de muncă, ei încearcă să formuleze judecăţi de valoare asupra acestei vieţi româneşti, în care sunt atîtea lucruri de făcut, atîtea de restabilit, atîtea de suprimat. / Nu e ciudat atunci, veţi spune poate dv., nu e ciudat că atunci cînd mecanismul politic al regimului le pune la îndemînă un instrument de intervenţie directă în viaţa publică, ei îl nesocotesc, renunţînd de bună voie la această cale? Nu e ciudat refuzul lor de a face un act de prezenţă politică, votînd? / Nu, ciudat nu e deloc. Dimpotrivă, e foarte normal. Absenţa aceasta de la urne se sprijină pe conştiinţa inutilităţii operaţiei, pe siguranţa că nimic nu se poate modifica astfel. Din cîte partide noi şi vechi se agită, din cîte mişcări cuminţi sau dezmăţate se «lansează», din cîte formule ultra-vechi sau ultra-noi se aruncă în piaţa politică, nici una nu încadrează gîndirea acestei elite, nici una nu răspunde întrebărilor ei, nici una nu soluţionează gravele ei aşteptări. / Lupta politică se dă la suprafaţă, pe chestiuni artificiale, pe controverse de doi bani, pe «puncte de vedere» complet în afară de realităţi. Iar dincolo de această luptă, în care se angajează atîţia pezevenghi şi atîţia martiri, rămîn intacte puţinele lucruri mari şi serioase. În slujba lor, stau cei care nu votează.”(115).

Laszlo Sebastian afisÎn situaţia formalismului ipocrit, procesul electoral devine o mascaradă. Parlamentul nou rezultat se supune voinţei guvernului. Executivul îşi aserveşte legislativul. Astfel decizia alegătorilor, care şi-au exercitat voinţa directă în ce priveşte configuraţia parlamentară, este diluată şi răstălmăcită. Fie că sînt violente sau paşnice, alegerile ajung să fie golite de conţinut. “Nu vi se pare abuzivă avalanşa de comentarii, opoziţioniste şi guvernamentale, în jurul alegerilor şi al rezultatului lor? / Ziarele de nuanţă liberală (fosta «anumită presă» de pe vremuri) celebrează cu diverse grade de entuziasm libertatea îngerească a operaţiilor electorale. Ziarele de opoziţie deplîng dimpotrivă teroarea sub care aceste alegeri au decurs. Pentru unii, a fost în ţară o atmosferă senină de Kindergarten. Pentru alţii, a fost un adevărat măcel. / Opoziţia afirmă că au fost omorîţi cîţiva zeci de cetăţeni. Guvernul se apără, declarînd că chiar dacă au fost ucişi vreo 10-20, au fost în schimb înviaţi pentru vot vreo 20-30.000. / Vechi cetitori ai lui Caragiale, noi ştim că adevărul stă cam la mijloc. Noi ştim că nici aşa de liliale n-au fost alegerile d-lui Duca şi sperăm că nici aşa de mîrşave n-au fost. / Dar, întrebarea pe care ne-o punem şi pe care o propunem meditaţiei cetitorului este cu totul alta. Să aibe oare vreo importanţă, pentru situaţia politică a ţării, modul în care s-au făcut aceste alegeri? Faptul de a fi fost foarte sălbatice sau de a fi fost din contră foarte gentile, schimbă oare efectiv ceva din funcţia parlamentului eşit din asemenea alegeri, angelice sau drăceşti? / Iată, nouă ni se pare că nu. Cu riscul de a trece drept cinici, vom spune că în realitate un parlament românesc este mereu acelaşi, fie că el s-a născut peste o punte de cadavre, fie că a crescut sub un curcubeu de libertăţi civice. / Parlamentele noastre nu funcţionează niciodată în numele justificării lor electorale. Cu desăvîrşire lipsite de iniţiativă, complet paralizate de executiv, ele lucrează în subordine, ca un auxiliar tehnic – în cazul cel mai bun – al guvernului. Numai formal parlamentul românesc primeşte un «mandat» de la naţiune. Dar acest mandat nu-l cunoaşte, nu-l exercită şi nu-l poate exercita. / În drept şi în teorie, camerele ar fi organul generator al guvernului. Sugestiile, orientările, directivele, de aici ar trebui să le primească guvernul. / Dacă lucrurile s-ar întîmpla într-adevăr aşa, atunci da, atunci fără îndoială, originea camerelor ar fi determinantă pentru viaţa lor. Rezultate din alegeri sîngeroase, ele ar fi descalificate, întrucît mandatul lor ar fi mandatul crimei. Rezultate din alegeri libere, mandatul lor ar fi mandatul naţiunii. / Dar nu e nevoie să fii constituţionalist, pentru a şti că treburile nu merg deloc astfel, aici, la noi. Constituite printr-un sistem de forţe, camerele funcţionează în cadrul cu totul altor forţe. Expresie – să zicem – a unei serii de elemente politice, ele trăiesc prin cu totul alte elemente politice. Termenii alegător-parlament-guvern nu au deloc legătura suitoare, pe care le-o presupune candoarea democrată. «Alegător-parlament» e una, «Parlament-guvern» este cu totul alta. Orice relaţie între aceste două sisteme este lămurit exclusă. / Astfel fiind, ce are de căutat aici libertatea sau sălbăticia alegerilor? Şi într-un caz şi într-altul, nu este parlamentul deopotrivă de apt pentru biata lui meserie? Şi-a depăşit vreodată un parlament românesc, oricare ar fi fost el, menirea de înregistrator al ordinelor guvernului? A fost vreodată un guvern, unul singur, în situaţia de a ţine seama de parlament? / A existat vreo deosebire esenţială între parlamentul naţional-ţărănesc din 1928, primul parlament al primelor alegeri libere româneşti, şi oricare parlament poliţist liberal şi averescan dinainte? / Hotărît, nici una. La fel de şters, la fel de terorizat de voinţa guvernului, la fel de strivit sub pumnul primului ministru, parlamentul d-lui Maniu a fost egal în servilism şi incompetenţă cu cele mai triste camere ale lui Ion I.C. Brătianu. Să nu uităm că în acest parlament liber de la 1928, a fost asasinată reforma administrativă, pe care o aştepta ţărănismul. Să nu uităm că acest parlament liber l-a ales regent pe un domn Sărăţeanu, la ordinul provocator al unui domn Maniu. / Şi atunci, la ce a servit consultarea liberă a ţării şi răspunsul ei entuziast, la ce a servit, dacă acest gir moral unanim a fost utilizat la asemenea deplorabile isprăvi? / Însîngerate sau nu, parlamentele româneşti sunt condamnate să fie ceea ce au fost mereu: organe de execuţie servilă, la ordinul şi dispoziţia guvernului. Ele nu pot reabilita un cabinet, dar nici nu-l pot compromite. Ele nu-i pot slăbi situaţia politică, dar nici nu i-o pot consolida. / Elementele politice în joc sunt altele, cu totul altele. / Iar dacă vă amuză jocul de-a comentarea alegerilor, puteţi să comentaţi! Numai să ştiţi că este un joc.”(116)

 

Acestea sînt principalele opinii despre politica internă românească, exprimate de Mihail Sebastian în Cuvîntul. După cum se constată, ele acoperă o gamă largă de aprecieri. Autorul înţelege să militeze, cu instrumentele jurnalistice, polemice, de multe ori sarcastice, pe care le are la dispoziţie, în favoarea democraţiei autentice. Este dezamăgit de precaritatea ideologică a politicienilor din vremea lui şi de aranjamentele lor personale. Gazetarul combate, în rîndul activiştilor de partid, migraţia politică, ipocrizia, amnezia tendenţioasă, sterilitatea de acţiune şi, cu sporită vehemenţă, corupţia. Printr-o mare libertate de exprimare, folosind argumente precise şi exemple notorii, dar fără a insulta sau a jigni persoanele vizate, scriitorul îi trage la răspundere pe demnitari pentru politicile lor neinspirate, inconsecvente, nedemocrate. Plecînd de la realitatea cotidiană, el conceptualizează diferite situaţii, formulează judecăţi de principiu şi trage semnale de alarmă, referitoare la şubrezirea vieţii publice. O menţiune suplimentară trebuie adusă poziţiei sale neutre, neaservite politic, în concertul dezbaterilor furtunoase. Mihail Sebastian este intelectualul independent care, prin activitatea civică intensă, îşi pune inteligenţa şi iscusinţa profesională în slujba comunităţii.

 

Preocuparea lui principală este contribuţia la instaurarea unei stabilităţi sociale, în limitele democraţiei şi ale moralităţii publice. Misiunea pare imposibilă, în contextul frămîntat de la începutul anilor ‘30. Pe plan extern încep deja să se formeze marile blocuri militare, ce prefigurează Al Doilea Război Mondial. Soluţia ezitantă a ziaristului merge spre constituirea unei alianţe dunărene, a micilor state neafiliate, care să menţină laolaltă libertăţile şi democraţia (vezi art. Părăsim politica – şi intrăm în geografie). Pe plan intern sporeşte instabilitatea, din cauza corupţiei şi a iresponsabilităţii partidelor politice, din cauza presiunilor autoritare tot mai insistente ale lui Carol al II-lea. Rezolvarea ar sta în consolidarea societăţii civile, prin care un cetăţean, conştient de drepturile şi obligaţiile sale, nu i-ar permite Statului “să mai fie un poliţai obtuz şi abuziv, devenind realmente o gospodărie” (vezi art. Funcţionarii publici). Fireşte că istoria a călcat în picioare toate speranţele ziaristului lucid şi a precipitat lucrurile către prăpastie.

 

După ce am văzut opiniile lui Mihail Sebastian despre politica internă românească a anilor ‘30 – aşa cum se regăsesc în paginile Cuvîntului sau în seria de Opere apărute recent sub auspiciile Academiei Române –, examinarea lucrării publicate de Marta Petreu oferă un exerciţiu edificator. De la cartea care, încă din titlu, caută influxuri diabolice în subiectul cercetat, nu trebuie să aşteptăm prezentarea realităţii, ci stratageme în trucarea ei. Părea imposibilă transformarea unui comentator ironic, raţional, ponderat, critic al moravurilor dubioase din vremea sa, nemulţumit de insuficienta democraţie, într-un spirit exaltat, aservit patronului, un “papagal de presă” care “se fandoseşte”, un ins suspect moral şi periculos social, un extremist frenetic, labil de caracter şi temperament. Romanciera de la Apostrof depăşeşte limitele imaginaţiei.

 

Care sînt strategiile la care apelează? În primul rînd ea nu-i oferă cititorului o panoramă exactă asupra vieţii politice din interbelic, cu răsturnările de situaţie la guvernare, cu dezertările şi migraţia de la un partid la altul, cu violenţele sociale, corupţia, demagogia şi instabilitatea economică extinse tocmai în perioada 1929-1933. Fără contextul adecvat al crizei de atunci, criticile justificate ale lui Mihail Sebastian, privind lacunele din angrenajul democraţiei, sînt translate în zona extremismului. În al doilea rînd, ea nu face o prezentare obiectivă a ziarului Cuvîntul, unde autorul a fost angajat. În locul atitudinii politice independente a gazetei, polifonice şi echidistante, cu partizanate alternative (pînă spre finele anului 1933), se construieşte o imagine prefabricată: “Sebastian a ales «casa Cuvîntului», în a cărei ideologie de extremă dreaptă s-a îmbăiat cu voluptate şi pînă la profundă îmbîcsire”(117). Pentru a se terfeli imaginea scriitorului, este mînjită înfăţişarea gazetei în care el şi-a investit activitatea şi pentru care şi-a declarat în public afecţiunea.

 

În al treilea rînd ea nu ne oferă o descriere corectă şi nuanţată a articolelor publicate de Mihail Sebastian, a ideilor pentru care autorul a militat, în situaţiile cu care s-a confruntat. Marta Petreu selectează detalii şi fraze din scrierile publicistului, pe care le scoate din contextul ideatic şi le deformează în sensul dorit, ca să-şi poată demonstra tezele cu care a pornit la drum. “Pentru tema cărţii mele, mi s-a părut de prisos să merg cu documentarea amănunţită în ziare şi reviste dincolo de limita anului 1935: pur şi simplu, pentru a dovedi că Sebastian a fost, pînă în 1933, în siajul lui Nae Ionescu, un comentator politic de extremă dreaptă, nu am avut nevoie şi de publicistica de după anul 1935 a celor doi”(118). Întregul efort pe 300 de pagini al Martei Petreu e destinat unui scop limpede stabilit: infamarea lui Mihail Sebastian. Tot ce nu-i intră în aşteptări este îndepărtat, iar amănuntele rebele sînt adaptate ţelului asumat.

 

De pildă ea nu ne vorbeşte despre violenţele antisemite de la Oradea, din iarna anului 1927, patronate din umbră de guvern. Ele ar fi justificat rezerva morală a tînărului ziarist faţă de liberali şi i-ar fi legitimat contestaţia politică din paginile gazetei. Însă nu un portret fidel şi de bună-credinţă şi-a propus să ne ofere monografa, care să treacă în revistă cauzele şi efectele istorice. Miza cărţii publicate de Marta Petreu este de-a inventa cauze şi de-a construi efecte, după unica voinţă arbitrară a romancierei. Polemicile lui Sebastian împotriva abuzurilor concrete înfăptuite de Partidul Liberal, în epocă, sînt echivalate cu… agresarea liberalismului, ca idee şi concepţie politică, sau cu… atacarea democraţiei: “Democraţia este depăşită, cu valorile ei cu tot, iar comentatorul politic nu varsă nici o lacrimă pe mormîntul ei, deoarece o consideră imorală, coruptă, vorbăreaţă, echivalînd cu «înfumurare, lipsă de omenie, desconsiderare sălbatecă a celor mulţi». Faptul că se bazează pe liberalism – pe care Sebastian, în tradiţia Cuvîntului, îl detesta – este viciul ei de fond”(119).

 

Atunci cînd ziaristul îi critică pe ţărăniştii veniţi la guvernare, pentru că nu şi-au pus în practică programul administrativ, Marta Petreu nu ne prezintă esenţa obiecţiilor lui. Dar îl învinuieşte că le-a preluat de la Nae Ionescu, acela care, cu cîţiva ani mai devreme, i-a îndemnat pe ţărănişti “s-o rupă cu statul de tip democrat-liberal” şi “mai apoi i-a criticat aspru pentru că nu au rupt-o cu tradiţia liberală şi cu statul democrat”(120). Iată cum Maestrul, care aşteaptă de la ţărănişti autocraţie, ar fi fost copiat de Discipolul care le solicită ţărăniştilor descentralizare şi debirocratizare.

 

Mihail Sebastian face o analiză politologică, despre diversele tipuri de vot (cel politic “pur”, al majorităţii populaţiei, şi cel “utilitar”, al minorităţilor etnice) şi observă că există o diversitate de interese electorale într-o democraţie. Comentatoarea conchide uluitor că avem un ziarist evreu ostil faţă de alogeni: “iată-i deci pe minoritari nu cu prea puţine, ci cu prea multe drepturi şi, din cauza belşugului lor de drepturi, vinovaţi de falsificarea vieţii politice româneşti!”(121).

 

După ce-a răstălmăcit ideile obiectului său de studiu, cercetătoarea revine, cîteva pagini mai tîrziu, repetă şi consolidează acuzaţiile de mare gravitate: “Deşi nu a scris nici un rînd explicit antisemit, Sebastian nu a fost apărătorul din Cuvîntul al drepturilor minorităţii evreieşti din România, ci, dimpotrivă, cel care, subminînd drepturile tuturor minorităţilor, le-a subminat, implicit (prin acel straniu articol, Minorităţile în alegeri), şi pe ale comunităţii sale de origine”(122). În realitatea faptelor, tocmai în cele 3 luni finale cînd la Cuvîntul înflorea deriva legionară, Sebastian publica pe prima pagină articolul Ion Trivale. Acolo se vorbea despre poetul evreu care şi-a dat viaţa pentru apărarea României, în Primul Război Mondial. Era condamnată ingratitudinea oficialităţilor, care aruncă în uitare sacrificiul suprem al minoritarilor. Cînd la Predeal s-a ridicat, acum trei ani, monumentul lui Mihail Săulescu, au fost pomeniţi acolo, în faţa Regelui, toţi scriitorii căzuţi în război. Ion Trivale a fost uitat. Uitare ce nu-l putea lovi pe el, cel din eternitate, căci glontele care îl lovise din faţă anula pe totdeauna loviturile ce mai puteau veni din spate. / Adevărul este că Ion Trivale se chema, pe numele lui de acasă, Iosif Netzler. Şi era evreu. Un evreu care trăise din plin drama spirituală a izolării lui şi gîndise cu luciditate toate punctele lui de contact cu o cultură românească, în care se integra şi în slujba căreia aducea un spirit critic dintre cele mai precise şi mai pasionate. Marile lui studii publicate după 1910 în «Noua Revistă Română» revin mereu asupra problemelor, pe care prezenţa lui pe acest pămînt românesc le ridica într-o minte loială şi într-o inimă deschisă. / Cîţiva ani mai tîrziu, Iosif Netzler verifica totala lui sinceritate, murind. / Crede cineva, are cineva stupiditatea de a crede că o uitare poate să suprime o moarte?”(123)

 

Marta Petreu ia fraze din diverse fragmente de articol, le accentuează ostil conotaţiile, pe care doar ea le zăreşte, şi îşi biciuieşte victima. În acest scop nu ezită să ascundă realităţile efective, care îi contrazic speculaţiile veninoase. Întrebarea retorică a autorului interbelic trebuie repetată şi în zilele noastre: crede cineva, are cineva stupiditatea de a crede că o falsificare grosolană poate să suprime o realitate?

 

Mecanismul defăimător se clădeşte pe morişca citatelor unilaterale, răstălmăcite, pe deformarea contextelor şi a ansamblului de idei din care provin. Cel mai adesea este indusă o masivă teorie a conspiraţiei. Afirmaţiile lui Mihail Sebastian nu sînt cele pe care le putem citi, negru pe alb, în pagina tipărită, ci ele trebuie să ascundă mereu gînduri oculte, strategii complotiste, partizanate extreme, contrafaceri şi conspiraţii. Iată-l pe ziarist cum dezvăluie precaritatea democratică a partidelor politice din vremea lui; iată-l semnalînd pericolul ca oamenii de rînd să boicoteze alegerile. Foarte rău! sare detractoarea. Procedînd astfel, el s-a coalizat pe ascuns cu legionarii! “Ce face Sebastian, cînd «familia» şi «casa» Cuvîntului se declară trup şi suflet solidare cu gardiştii eliminaţi de pe listele electorale? El (…) declară public, în cursivul din 21 decembrie, că nu votează”(124).

 

“Extremismul de dreapta moderat” (bizară contorsiune conceptuală) este extras cu forcepsul din două articole ale lui Mihail Sebastian. Într-unul ziaristul se declară nemulţumit de ofertele electorale pe care le are la dispoziţie (Cei care nu votează!). El indică ceea ce nu doreşte, fără a milita în favoarea cuiva. Într-altul semnalează jocurile politicianiste, care golesc de conţinut voturile electoratului, indiferent dacă acestea au fost obţinute paşnic sau prin violenţă (Cu sînge sau nu, tot una e). El se distanţează de năravurile care ştirbesc democraţia, fără a pleda pentru vreo soluţie violentă, ce nu-i stătea în concepţie şi caracter. Denigratoarea de peste decenii îi supralicitează ideile, agravează impactul de semnificaţie al titlurilor gazetăreşti şi conchide că Sebastian a făcut ceea ce n-a făcut: partizanat extremist.

 

Dacă temelia acuzaţiei este şubredă, ea trebuie consolidată prin repetarea sa agravantă şi prin retorica inflamată. Neadevărul insinuat prin răstălmăcire este gonflat prin neobosită reluare. “El a scris texte prin care a lovit, din toate puterile, în democraţia românească, făcînd în mod obsecvios jocul gardist al lui Nae Ionescu”(125).

 

Acuzaţia “prin învăluire” este dublată de cea prin atribuirea de “colegialităţi” forţate. Cu o săptămînă înainte de suspendarea ziarului, la 24 decembrie 1933, se publică, fără ştirea prealabilă a lui Sebastian, o “scrisoare deschisă” a lui Corneliu Zelea Codreanu. Acesta deplîngea persecuţiile la care sînt supuşi legionarii şi ameninţa voalat autorităţile statului. Motiv de triumf pentru Marta Petreu! Stilul patetic e scos din rastel şi e aruncat în luptă: “În ajunul Crăciunului, în acelaşi număr în care Sebastian îşi declara pe pagina întîi nepăsarea faţă de sîngele alegătorilor, Zelea Codreanu făgăduia, pe pagina a treia, că acei «peste 10000 de copii români» închişi (…) «nu vor rămîne nerăzbunaţi»”(126). Tocmai am văzut că Mihail Sebastian nu îşi declarase pe pagina întîi nepăsarea faţă de sîngele alegătorilor. Iar manevrele politice dubioase ale lui Nae Ionescu nu pot fi încărcate pe nota de plată a prozatorului, dacă vrem să furnizăm o cercetare ştiinţifică de bună credinţă.

 

Dar “scrisoarea deschisă” devine, ca prin farmec, o colaborare publicistică asumată, iar vecinătatea întîmplătoare ajunge colegialitate: “Exact din acest număr, Zelea Codreanu devine colaborator al Cuvîntului şi deci coleg cu Sebastian”(127). Şi, pentru ca manipularea să-şi facă bine efectul, minciuna mai este repetată de cîteva ori de-a lungul cărţii(128).

 

O metodă inedită – pentru o lucrare care se vrea de tip academic – ţine de remarcile privind defecte fizice sau de caracter ale celui studiat. El ar fi “un tînăr debutant cu înfăţişare de licean astenic, dar care, arogant, îşi etalează în orice ocazie adevărurile sale categorice”(129). Insinuările de complicitate şi necinste se ţin lanţ: “Contaminarea ideatică şi stilistică între maestru şi discipol este transparentă, sugerînd complicata şi pasionala lor simbioză”(130). “Ca admirator fervent al patronului şi ca angajat al ziarului, tînărul ziarist a scris fără efort pe linia politică hotărîtă de Nae”(131). (După cum s-a văzut, linia politică a lui Mihail Sebastian critica deficienţele din viaţa democratică. În schimb publicistica lui Nae Ionescu încuraja autocraţia, venirea la tron a lui Carol al II-lea şi triumful hitlerismului. Ele seamănă ca Polul Nord cu Polul Sud, cele două puncte extreme de pe glob.)

 

Iată şi altă răstălmăcire frapantă. I. Ludo îl atacă uşor grobian, în presă, pe Nae Ionescu, aflat deja la închisoare şi în imposibilitatea de-a răspunde. Sebastian protestează, cu o scrisoare dezgustată, împotriva faptului că e lovit cineva căzut la pămînt (“nu mă rabdă inima să nu-ţi spun că a înjura un om fără putinţa de a răspunde este un gest oribil”). Marta Petreu conchide triumfător: “Existenţa acestei epistole arată că în primele luni ale anului 1934 Sebastian era solidar cu fostul său director, în al cărui destin politic mai credea”(132). Cine vorbea despre “destin politic”?! Teoria conspiraţiei funcţionează cu motoarele duduind.

 

Nu există neghiob care să poată pescui din lac toţi bolovanii contrafăcuţi pe care i-a aruncat, în înţelepciunea sa, Marta Petreu. Închei acest capitol prin clarificarea unui alt pasaj de intensă manipulare informaţională: “Marea cantitate de comentarii politice ocazionale pe care le-a scris arată că pînă la sfîrşitul anului 1933, poate chiar pînă ceva mai tîrziu, pînă la începutul anului 1935, Sebastian a fost – la fel ca mulţi colegi de generaţie – un antipaşoptist convins, un antidemocrat pe faţă (antiliberal înverşunat şi permanent, antiţărănist convins – în măsura în care ziarul său era antiţărănist); la fel, el a fost cuprins de starea «revoluţionară» a epocii şi a locului; a fost un antihitlerist ingenios; a simpatizat fascismul mussolinian şi pe revoluţionarii spanioli (fie ei de stînga, ca Francesc Macià, sau de dreapta, ca Franco); a fost un antieuropean rece şi, complementar, un înflăcărat adept organicist al autarhiei României”(133).

 

După ce am conspectat şi am studiat toate articolele publicate de ziarist în Cuvîntul, sînt în măsură să-i răspund denigratoarei în felul următor: 1) Sebastian a pomenit uneori cu simpatie paşoptismul, ca fiind perioada aurorală a politicii româneşti, pe cînd lucrurile erau clare şi taberele distincte, inconfundabile. “Am avut noi vreodată partide politice, deosebite structural? Am avut. O singură dată. La începuturile vieţii noastre de stat modern, cînd revoluţia paşoptistă grupase după temperament, după cultură, tradiţie, clasă, după instinct în fine, două tabere profund distincte: liberali şi conservatori. / Dar de atunci lucrul se redusese la o evidentă caricatură” etc.(134).

 

2) Sebastian şi-a concentrat întreaga activitate de publicist politic în direcţia consolidării democraţiei româneşti, prin criticarea lacunelor şi a abaterilor pe care le constata în viaţa de fiecare zi. 3) Sebastian a fost un adversar tenace atît al partidului liberal, fiindcă pilotase “Pogromul itinerant” de la Oradea, din iarna anului 1927, cît şi al liderului I.G. Duca, pe care l-a criticat pentru demagogia sa şi pentru măsurile de forţă luate împotriva libertăţii presei. 4) Sebastian s-a disociat de ţărănişti, datorită inconsecvenţei lor, după ce nu şi-au pus în practică programul de descentralizare şi debirocratizare administrativă; l-a persiflat pe liderul ţărănist Romul Boilă, care a fost acuzat de corupţie. 5) Sebastian a fost unul dintre cei mai constanţi şi înverşunaţi antihitlerişti din presa românească; a intuit pericolul uriaş al dictaturii lui Adolf Hitler, încă de la începuturile sale. 6) Sebastian s-a disociat de “încruntatul Duce” şi “dictatorul” care “s-a înconjurat de un aparat glorios împovărător”, fiind “aproape de cabotinaj prin aparenţe” – cu toate că a semnalat două-trei gesturi ale sale dătătoare de speranţă, pe la începuturile guvernării fasciste. 7) Sebastian l-a ironizat pe revoluţionarul spaniol de dreapta Franco, în opinia lui doar un aventurier hazardat, cu o “fierbere fără consistenţă”. 8) Sebastian l-a elogiat, la deces, pe omul de stat catalan Francesc Macià, pe care l-a considerat un simbol al stabilităţii politice şi al luptei împotriva dictaturii. 9) Sebastian n-a fost un antieuropean – nici rece, nici cald. El a admirat raţionalismul şi democraţia franceză. 10) Sebastian n-a avut propuneri de autarhie politică pentru România. În contextul celor două blocuri militare ce se conturau înainte de al Doilea Război Mondial, a avut în vedere constituirea unei alianţe locale, pe axa Dunării. “«Europa centrală», a cărei organizare o aşteptăm de atîta vreme, trebuie smulsă ca obiectiv din cîmpul marilor puteri străine – singure responsabile de faptul că un asemenea organism cu toate şansele de viaţă şi creaţie întîrzie să se facă. Ne trebuie o Europă centrală care să nu fie nici a d-lui Tardieu (vezi proiectul dunărean din 1931), nici a d-lui Mussolini (vezi recentul memorandum şi toate încercările anterioare, de sursă italiană), nici a lui Hitler. O Europă centrală care să se facă nu în jurul unei axe politice, ci al unei axe geografice: Dunărea.”(135)

 

Cartea publicată de Marta Petreu despre activitatea de gazetar politic a lui Mihail Sebastian reprezintă una dintre cele mai spectaculoase falsificări pe care mi-a fost dat să le constat în activitatea mea intelectuală.

 

Note:

 

(114) Mihail Sebastian, “Vorbeşte, domnule, de ce ne doare!”, în Cuvîntul, miercuri, 25 octombrie 1933, p. 1.

(115) Mihail Sebastian, Cei care nu votează!, în Cuvîntul, joi, 21 decembrie 1933, p. 1.

(116) Mihail Sebastian, Cu sînge sau nu, tot una e, în Cuvîntul, duminică, 24 decembrie 1933, p. 1.

(117) Marta Petreu, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, Iaşi, Ed. Polirom, 2009, p. 196.

(118) Idem, ibid., p. 6.

(119) Idem, ibid., p. 97-98.

(120) Idem, ibid., p. 88.

(121) Idem, ibid., p. 114.

(122) Idem, ibid., p. 127.

(123) Mihail Sebastian, Ion Trivale, în Cuvîntul, joi, 23 noiembrie 1933, p. 1.

(124) Marta Petreu, op. cit., p. 119-120.

(125) Idem, ibid., p. 122; vezi şi p. 123, 126, 127, 128, 129 etc.

(126) Idem, ibid., p. 123.

(127) Idem, ibid., p. 122.

(128) Vezi op. cit., p. 119, 125, 127, 164, 228, 281.

(129) Idem, ibid., p. 77-78.

(130) Idem, ibid., p. 94.

(131) Idem, ibid., p. 96.

(132) Idem, ibid., p. 130.

(133) Idem, ibid., p. 96-97.

(134) M. Sb., “Partide de idei”, în Cuvîntul, sîmbătă, 28 mai 1932, p. 1.

(135) Mihail Sebastian, Părăsim politica – şi intrăm în geografie, în Cuvîntul, 15 octombrie 1933, p. 1.

(preluare de pe blogul autorului https://laszloal.wordpress.com/)

Laszlo Alexandru

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *