Gura Ocniţei

Mijlocul anului ‘53 a reprezentat pentru mine o perioadă zbuciumată. Elev fiind în ultimul an al şcolii medii tehnice, am fost trimis în schela Gura Ocniţei, pentru perioada de practică. Localitatea, situată între oraşele Moreni şi Târgovişte, într-o zonă deluroasă, relativ pitorească, dar cunoscută mai curând prin exploatările sale petrolifere şi noroaiele cauzate de şenilele maşinilor care traversau în mod continuu strada principalăToivi Gura Ocnitei veche Viaţa era austeră în Gura Ocniţei. În anul respectiv situaţia era înrăutăţită în plus şi de renumitul Post al Festivalului! Dimineaţa la cantină primeam o bucată de pâine, un cubuleţ de marmeladă şi un ceai. La prânz înghiţeam ciorba stas din legume, o mâncare modestă de cartofi sau fasole (uneori cu ceva carne) şi o mică coptură uscată ca desert. Seara, în mod invariabil, aceeaşi farfurie cu orez fiert sau paste făinoase şi renumitul crep: un cub din griş plutind într-un lichid dulce din zahăr ars! Uneori, din puţinele mele resurse financiare îmi cumpăram o bucată de halva. La fiecare sfârşit de săptămână plecam acasă, la Ploieşti, cu “ocazii”, de regulă pe platforma unui camion…

Cu toate acestea, eram bine dispus în acel loden jerpelit cumpărat pe puncte. Aveam 17 ani şi aşteptam încrezător toamna apropiată când urma să devin student la Bucureşti!

În vremea aceea, numai o mică parte din absolvenţii şcolii medii tehnice, primii trei din fiecare clasă, aveau dreptul să se prezinte la examenul de admitere în învăţământul superior. Calificativele maxime obţinute la învăţătură îmi asigurau însă dreptul de a fi liniştit în această privinţă.

Într-una din zile, pe uşile de acces în clădirea şcolii de pe bulevardul din Ploieşti s-au afişat listele cu elevii acceptaţi să se prezinte la examenul de admitere la facultate. La clasa mea, numărul elevilor admişi era mărit de la 3 la 5, dar numele meu nu era inclus nicăieri.

Plec imediat la Bucureşti, unde relatez necazul unchiului G., inginer-şef la o mare întreprindere din capitală, care în perioada respectivă era membrul familiei cu cea mai înaltă funcţie politico-administrativă. Acesta, vadit intrigat, obţine imediat o audienţă la şeful de cadre din ministerul de resort al şcolii.

Întrăm în biroul capitonat în roşu din impozanta clădire de pe Calea Victoriei.

Toivi min-metalurg-constr-masini

–        Sunt inginerul-şef G. şi acesta este nepotul meu, absolvent al şcolii medii tehnice din Ploieşti. Întors recent din Leningrad, unde sunt aspirant, am aflat cu surprindere că acest elev eminent a fost omis în mod abuziv de pe lista celor repartizaţi pentru admitere în învăţământul superior. Am venit la dumneavoastră pentru rezolvarea acestei injustiţii…

Eu prezint un memoriu în care erau precizate calificativele maxime la toate disciplinele din anul curent, faptul că am promovat examenul de admitere în şcoala respectivă pe primul loc din 800 de candidaţi, precum şi intensele mele activităţi “extraşcolare” care erau atunci la modă: munca voluntară pentru demolarea ruinelor şi amenajarea parcurilor în locul acestora, contribuţia la acţiunea de alfabetizare, colectarea de haine pentru Coreea şi altele de aceeaşi natură…

În memoriu exista un capitol în care era amintit faptul că familia mea a suferit în timpul prigoanei rasiale şi nu aveam cum să fim ostili regimului de democraţie populară care a acordat drepturi egale tuturor naţionalităţilor conlocuitoare…

Tovarăşul K. ne priveşte calm prin ochelarii cu ramă groasă, citeşte cu atenţie efiniti şi promite că va discuta cazul în cursul apropiatei sale deplasări în provincie.

Într-adevăr, în săptămâna urmtoare apar pe noua listă şi, primind repartiţia solicitată, mă întorc la noroaiele din Gura Ocniţei.

După puţine zile se afişează o altă listă (a treia!) cu cei repartizaţi la facultate (ca să folosesc termenul utilizat în perioada respectivă). Numărul locurilor era mărit de la 5 la 15 (aproape jumătate din clasă!), fiind completat cu tipi mediocri din aparatul politic şi de “informaţie”, dar constat din nou că numele meu a dispărut de pe listă…

Scenariul se repetă. Deplasare la Bucureşti. Audienţă în cabinetul capitonat de la minister. De data aceasta unchiul consideră că este vorba de un caz tipic de discriminare rasială.

Tăcut până atunci, cedez unor impulsuri interioare refulate şi intru în discuţie cu un ton apăsat:

–        Directorul şcolii, dl. C., care a studiat în trecut, a omis pur şi simplu schimbările legislaţiei survenite după 23 August!

În cazul de faţă, domnia-sa a aplicat “numerus nullus”! adaug eu, evitând în mod prudent implicarea organelor locale sau (ferească Dumnezeu!) considerarea unor “directive de sus”…

Tovarăşul K. mă ascultă cu vădită înţelegere şi ne asigură că nu poate fi vorba de aşa ceva – repetând în mod ferm promisiunea rezolvării… odată cu deplasarea următoare pe teren.

Sunt inclus din nou pe lista (a patra şi ultima!) cu “repartizaţi” şi părea că în situaţia dată, având dreptul la aşa-numita diplomă roşie, continuarea studiilor era condiţionată numai de rezultatul unei discuţii ştiinţifice, fără necesitatea concursului de admitere.

Mă prezint la secretariatul şcolii pentru ridicarea actelor necesare înscrierii la facultate şi constat că în final, repartiţia şi diploma de absolvire au fost elaborate în versiunea obişnuită – care presupunea într-adevăr dreptul de continuare a studiilor superioare, dar cu condiţia promovării concursului de admitere…

Culoarea diplomei se schimbase în mod misterios din roşu în gri!

Cer explicaţii la direcţiunea şcolii, unde mi se explică sec că în realitate nu am promovat la toate materiile cu calificativul foarte bine, cum fusesem anunţat anterior! La una din discipline am numai calificativul “bine”!

Solicit lămuriri suplimentare şi aflu că este vorba de materia la care susţinusem mult apreciatul proiect de absolvire şi unde primisem deja în scris calificativul maxim… Era o specialitate în care investisem enorm şi un domeniu în care la data respectivă – prin definiţie, ca să zic aşa – ştiam mai mult decât toţi colegii mei şi… probabil mai mult decât profesorul titular, care avea altă specialitate!

Părinţii mei erau permanent înfricoşaţi de situaţia creată şi probabil că ştiau mai multe decât mine. Eu, mai naiv în perioada respectivă, mai credeam în ziare şi radio… Desigur, poziţia mea nu era ideală. Originea socială se combina într-o sinergie diabolică cu rudele din străinătate şi apolitismul familiei – combinaţie care împiedica probabil orice înaintare în ierarhia tinerei democraţii populare.

În acest punct, am considerat că situaţia poate deveni periculoasă pentru mine şi am definitiv “jocul de-a dreptatea” şi deplasările între Gura Ocniţei şi Calea Victoriei…

Am decis să mă prezint la concursul de admitere, examen oricum obiectiv şi care – în opinia mea – părea o variantă mai puţin expusă maşinaţiilor politice ale perioadei decât aşa-zisa “discuţie stiinţifică”, susceptibilă de influenţe oculte…

Am început să învăţ cu ardoare, reducând treptat influenţa nefericitelor reforme ale învăţământului care au afectat generaţia mea, precum şi nivelul mai scăzut al unor discipline umanistice în raport cu absolvenţii liceului teoretic.

Bucureştiul, locul unde se desfăşura Festivalul Înternaţional al Tineretului, devenise atractiv în acea vreme. În parcurile şi în pieţele oraşului se produceau echipe artistice din toate continentele.

Dar în Gura Ocniţei, fără prieteni, fără bani şi lipsit de orice alte atracţii perturbante, am găsit locul ideal pentru cineva care – cu ambiţii nelimitate – intenţiona să se dedice cu pasiune studiilor ştiinţifice şi drumului arid spre profesia de inginer, care (după cum credeam pe atunci), îmi va rezolva totodată şi problemele sociale.

Am promovat în mod onorabil examenul de admitere din acel an (cu numeroşi candidaţi pe un loc), întorcându-mă acasă pentru o scurtă vacanţă.

În faţa casei mă acostează un vecin, membrul unei ilustre familii domnitoare din România, proaspăt eliberat din închisoare, unde ispăşise nişte păcate politice. Tata îmi povestise adeseori de el ca despre un om de bine.

– Ce faci măi, nu te-am văzut de mult, erai copil…

– Îmi pare foarte bine că sunteţi din nou liber.

– Am auzit că vrei să te faci inginer. Ce greşeală, domnule, ce greşeală!

– Dar de ce credeţi că am greşit în alegerea profesiunii?

– Măi băiete… trebuia să studiezi dreptul, să te faci avocat. Aici se vor întoarce americanii (!) şi cu naţionalizările pe care le-au făcut “ăştia”, vor începe nişte procese… Mamă, mamă, ce procese or să fie!

Prezicerile distinsului personaj, aberante la vremea respectivă, s-au adeverit în cele din urmă. Dar când? Abia după 50 de ani! Categoric, distinsul om nu era încă în temă cu deciziile acceptate de “marii noştri aliaţi” la Teheran, Yalta şi Potsdam!

Toivi Gura Ocnitei azi

Gura Ocniţei în zilele noastre

După mulţi ani m-am reîntâlnit cu protagoniştii dramaticelor întâmplari din perioada Gura Ocniţei. M., fostul meu profesor şi conducător de proiect, era acum coleg cu mine la întreprinderea unde lucram ca inginer în serviciul concepţie. Într-una din zile mi-a explicat în şoaptă cum în anul ‘53 a fost “adus” de acasă la şcoală şi obligat să-mi modifice calificativul din catalog din “foarte bine” în “bine” cu ajutorul unei lame de ras… “Cine te-a obligat să faci o asemenea potlogărie, care putea să-mi afecteze toată viaţa?” întreb eu cu un ton mai ridicat…

Ca răspuns, bietul M., deja în aproprierea pensionării, a ridicat ochii în sus şi a făcut un gest cu mâinile invocând neputinţa omului sub nemernicia vremurilor…

M-am reîntâlnit şi cu K., care după ani părăsise cabinetul din minister şi devenise profesor universitar. În anii ‘70 preda ştiinţele exacte la aceeaşi facultate unde eu – câteva ore pe săptămână – eram conferenţiar la o disciplină tehnică.

Venerabilul om, de câte ori mă vedea – în perioada succeselor mele profesionale relatate la TV – îmi strângea mâinile cu căldură, zâmbindu-mi complice.

Theodor Toivi

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *