Am călătorit de foarte multe ori la Frankfurt. Acolo am aterizat după primul meu zbor cu avionul. Asta s-a întâmplat în 1969 și nu pot să uit senzația care am avut-o,   nu doar pentru mândria de a fi fost primul din familia mea care a călătorit cu avionul,   ci și pentru că am avut ocazia de a vedea România de ”sus” după ce tot în premieră am apucat s-o văd cu trei ani înainte pe ”dinafară”. Pe atunci era o mare performanță ca unul din ”categoria” mea (cu ”dosar” foarte prost J să apuce să capete pașaport și să apuce să și plece (pe banii statului:) în străinătate. ”Minuni” au fost și …poate mai sunt încă! De atunci s-a schimbat lumea,   ”restricțiile” socialiste s-au uitat de mult,   ca și cum nici nu ar fi fost . Acum o călătorie la Frankfurt este un lucru banal care nu mai emoționează pe nimeni,   singura surpriză mai este (dar și aceasta tinde să alunece în obișnuitul cotidian)  că pe Römerplatz – celebra piață centrală a orașului vechi – vezi mai multe femei cu ”hijab” decât la Abu-Dhabi J

Frankfurt metropola financiară

Bani albi pentru zile negre

Evident Frankfurt nu a devenit polul financiar al Europei – unde și-a ales sediul Banca Centrală Europeană – pentru femeile musulmaneJ. Orașul este ”cotat” drept centrul financiar al Europei purtând cu mândrie porecla de ”Bankfurt”  (particula ”furt” nu are  în limba germană nicio legătură cu semnificația ei pe româneșteJ. Are pe ”conștiință” cea mai importantă Bursă a continentului,   cu un capital de aproape 2000 de trilioane USD sau altfel exprimat 2 milioane de miliarde de  dolari. Banii aceștia a căror simplă menționare poate lăsa perplex un om obișnuit – cu grija zilei de mâine – nu s-au făcut peste noapte,   nici nu dispar de la o zi la alta:) cu toate zguduirile pe care trebuie să le suporte indicele bursier DAX (a cărui evoluție zilnică publicul german  o urmărește ”cu sufletul la gură” căci viața cotidiană depinde mult de indicele bursier  care oglindește mersul tranzacţiilor la această  mare Bursă de Valori, înființată în 1585 J. La începuturile ei Bursa avea drept preocupare centrală și obiect de afaceri,   schimbul de monede, ceea ce era o activitate de importanță primordială fără de care nu putea funcționa nici-un fel de comerț de mărfuri. În Europa încă medievală,   nenumăratele stătulețe băteau monede distincte a căror evaluare și schimbare după dorințele și (sau) interesele negustorilor avea să creeze o adevărată dependență de incipientele ”case de schimb  valutar”. Cam în aceeași perioadă în care se năștea ”bursa”, un evreu pe nume Isac Elchanan, avea să se mute într-una din puținele case cu acoperișul din țiglă roșie aflată pe ”Judengasse” (ulița evreiască). Vecinii îl pomeneau mai curând ca cel din casa cu acoperișul roșu (”roth schild” ). După vreun secol porecla s-a transformat în nume și numele în renume. Rotschild a devenit o emblemă ”dinastică” a celei mai importante familii  de bancheri din Frankfurt, a căror contribuție  la destinul financiar al orașului a fost hotărâtor. E greu de spus dacă motorul dezvoltării spectaculoase a orașului a fost vocația sa de centru financiar sau, dimpotrivă, a devenit un centru financiar european atât de important datorită dezvoltării celui mai important nod de circulație aeriană a Germaniei, al treilea aeroport din Europa după Heathrow-Londra și Orly-Paris, cu cei peste 60  milioane  de pasageri deserviți în anul 2015 și a nenumăratelor evenimente de comerț internațional, dintre care poate cele mai de prestigiu Expoziția anuală de Automobile.și Târgul Internațional al Cărții, sunt apreciate printre primele din lume. Totuși Frankfurt nu este ceea ce se numește astăzi o metropolă uimitoare care să te lase fără respirație. Nu e precum Kuala Lumpur cu cele două turnuri Petronas înalte de 452 de metri, ori Hong-Kong privit de pe Victoria Peak sau pădurea de zgârie nori din Abu Dhabi. Frankfurt în ciuda strădaniei de a ține pasul cu nebunia cursei de a ridica ”turnurile Baabel” ale contemporaneității, rămâne cu aerul unui oraș burghez german parcă fardat doar în culorile variate ale celor 300 000 de imigranți noi și vechi,   de toate etniile pământului. Deși reprezintă aproape 35% din populația orașului, ”extravaganța exotică” a unora din ei este poate pentru unii supărătoare, dar nu schimbă alura și atmosfera orașului. Abu Dhabi a crescut în 50 de ani de la – probabil – o oază cu zece mii de locuitori, la actualul peste un milion, Frankfurt a realizat aceeași creștere de populație în peste 1000 de ani J.

Carol cel Pleşuv

Carol Chelu’

Inevitabil pentru a urmării evoluțiile de la geneza lor vom începe (nu chiar de la început, căci de fapt de la Râm ne tragem cu toții) de la Carol cel Mare (Charlemagne) nepotul lui Carol Martel, întemeietorul dinastiei ”carolingiene”. Acest mare rege, după ce  a reușit să ”înlăture concurența”  fraților săi, a ajuns să domnească peste regatul Francilor.  În anul 800 d.Cr. s-a încoronat, cu ”concursul” Papei Leon al III lea, drept Împărat al  ”Sfântului Imperiu Roman”.  Despre acest imperiu  Voltaire afirma cu sarcasm, că nu a fost nici sfânt, nici roman și nici Imperiu. Într-un fel a avut dreptate, dar ridicolul situației este că acest imperiu ”inexistent” a continuat timp de 1000 de ani să aibă împărați încoronați de cea mai înaltă autoritate creștină Papa de la Roma. Ultimul  împărat al Sfântului Imperiu Roman a fost Francisc al II-lea al Austriei ”debarcat” în anul 1804 de un alt împărat proaspăt ”uns”, care și-a pus singur coroana în cap,   Napoleon I. Foarte probabil că sfârșitul ”sfântului Imperiu” s-ar fi produs mult mai repede dacă nu ar fi apărut în istorie un personaj poreclit (pe nedrept:) Carol Chelu’  care s-a născut la Frankfurt în anul 823 d.Cr. Am spus nedrept căci în toate reprezentările mai mult sau mai puțin contemporane,   el apare cu o zestre capilară onorabilă, deși chiar și în limba română i se spune Carol cel Pleșuv dar mi s-a părut mai pitoresc să-i spun chel. Poate explicația plauzibilă este că porecla se referă la faptul că după moartea tatălui său (unul din fii lui Carol cel Mare) el a fost ”chelit” de toate posesiunile și a trebuit să se războiască ”în familie”ca să le recapete.  După ce le-a recucerit (în lupte ”fraticide”) le-a reunit sub propriul să sceptru,   refăcând din cele patru regate ale celor patru frați, Sfântul Imperiu. chiar mai mare decât a lăsat moștenire bunicul  său Carol cel Mare. De fapt care a fost rolul lui Carol Chelu în toată această poveste? El a făcut o înțelegere cu Papa Ioan al VIII-lea, amenințat din ce în ce mai mult de năvălirile arabe, ca în schimbul încoronării lui care s-a petrecut la Pavia și încredințării sceptrului imperial  la Roma, el să-și asume apărarea Statului Papal. Dar la urmă soarta i-a fost potrivnică deși a dobândit regatul Italiei,   la întoarcerea spre Galia și-a găsit moartea în pasul Mont Cenis, din Alpi. De fapt acest împărat a fost ultimul din șirul celor care au încercat să creeze un Stat urmaș al ”apusului” Imperiu Roman de ApusJ. Cel din Răsărit, Bizanțul a mai supraviețuit încă șase secole până la confruntarea decisivă cu Islamul. Califatul Otoman s-a dovedit un adversar redutabil,   care asemenea unui leu bătrân și rănit mai rage și acum din când în cândJ. Imperiul Roman din Apus, născut din speranța că va putea fi o replică latină (și catolică) a celui grec  slavizat (și ortodox) s-a dovedit steril și neputincios ratând această șansă care (poate??) ar fi salvat continentul de valurile de sânge în care era cât pe aci să se înece.

Moştenirea lui Carol Chelu

Sfântul Imperiu Roman o ia de la început

Un nou ”început” al imperiului ” avortat” și fărâmițat de împărțiri și reîmpărțiri ale teritoriilor  de către moștenitorii succesivi – neexistând un drept garantat al succesiunii în favoarea primului născut – avea să se întrezărească abia peste un secol.  În  anul 962 papa Ioan XII l-a încoronat pe Otto I, care a devenit astfel primul împărat al Sfântului Imperiu Roman Acesta de fapt se contractase substanțial. Regatul Franc și Lotharingia aveau să se constituie într-un stat care se configura viitorul lider al Europei, Franța. Suveranii ” sfântului” imperiu aveau să se ocupe de consolidarea puterii lor schimbând în „veselie” pe suveranii Sfântului Scaun, care deveniseră concurenți neloiali în administrarea Europei de Vest sau a ce a ce mai rămăsese din ea adică un fel de imperiu German, alcătuit din sute de mici formațiuni feudale cu vocație de independență, care nu erau legate între ele decât prin vecinătăți teritoriale și limba comună. Deținătorii reali ai puterii erau prinții electori și un număr de episcopi care hotărau de facto  politica imperiului și persoana Împăratului.

O turnură spectaculoasă în mersul monoton al istoriei au luat evenimentele ce au urmat după afișarea de către Martin Luther într-o zi de Octombrie 1517, pe ușa bisericii din Wittenberg a celor 95 de teze despre ”practica indulgențelor”. Era un demers împotriva necredinței, viciilor și corupției care își făcuse loc în Biserica Catolică, mai interesată de ”jocurile puterii” decât de cele ”sfinte”. Mai mult, era de așteptat apariția unei reforme a atotputernicelor Biserici (Catolică în apusul Europei și Ortodoxă în răsărit) și ca urmare a conflictului”ideologic” între vocația ”universalistă” a Bisericilor și tendințele naționaliste ale nobilimii. Reforma a venit și pe valul disperării și înfricoșării produse de pandemiile de ciumă care au zguduit timp de peste două secole populația Europei, provocând moartea ”neagră” la aproape jumătate din populație. E demn de remarcat că apariția Reformei s-a petrecut aproape concomitent cu Dieta de la Köln din 1512 în care s-a hotărât schimbarea numelui  în ”Heiliges Römischer Reich der Deutches Nation” (Imperiul Roman Sfânt al Națiunii Germane” J a conglomeratului care avea să dea naștere celui mai monstruos stat al lumii „Drittes Reich” cel de al treilea Reich . Reforma lui Luther nu s-a răspândit la fel în toate statele și stătulețele, noului botezat imperiu. În nord, nord-est,   inclusiv orașul Frankfurt, dar și Strassburg și Nuremberg au devenit protestante,   pe când sudul (Bavaria) a rămas catolic.Dar și cei din sud și cei din nord s-au opus încoronării lui Carol al V-lea, (Carol Quintul). Acesta a devenit prin moșteniri succesive de tronuri, ”împărat multicultural” (vorbea  cinci limbi europeneJ al imperiului Roman-German. Carol era însă foarte bogat și adunase sub coroana sa, într-un fel de ”uniune personală” din nou întreaga Europa de Vest inclusiv Spania cu coloniile ei proaspăt descoperite și Papa nu a ezitat să-l încoroneze.

Statul confederat

Imperiul devine Austriac înainte de a fi German

Dar aceasta a fost apogeul imperiului care a devenit încetul cu încetul un fief austriac, iar împărații erau toți arhiduci din dinastia Habsburg. Teritoriul deținut de prinții și ducii germani, catolici sau protestanți, s-a tot diminuat,   până la disoluția finală  a imperiului care s-a petrecut în  1806, sub șuvoiul războaielor napoleonien. Locul imperiului a fost luat de o uniune de state impusă de ”Sfânta Alianță” (coaliția care l-a învins și l-a exilat pe Napoleon) S-a numit Confederația Germană și era o creație fantomatică, fără o legătură funcțională între membrii ei, care erau practic toate statele din teritoriul lingvistic german și a cărei capitală a fost la Frankfurt timp de 50 de ani (1815 -1866) Revoluția din 1848 – care a cuprins toate statele germane – a culminat prin alegerea unui parlament cu rol de Adunare constituantă, care s-a întrunit la Frankfurt în 19 mai 1848  Cea mai critică dintre tensiuni, care până la urmă a dus la destabilizarea și dezmembrarea Confederației, a fost cea dintre cele două mari state germane Prusia și Austria care își disputau şefia sau măcar rolul coordonator. Cum asemenea rivalități nu se pot tranșa decât prin forță, în 1866 a izbucnit războiul  dintre Prusia și Austria (cu toate că erau ”frați” și vorbeau ”aceeași limbă” respectiv limba armelorJ Austria a fost relativ repede ”excomunicată” din Confederație. Cu statele rămase, abilul și nemilosul Bismarck a constituit o nouă confederație, denumită Confederația Germană de Nord a cărei existență efemeră a servit doar scopului de a provoca și apoi a câștiga un război cu Franța condusă de Napoleon al III-lea, împăratul burghez. Ceea ce s-a și întâmplat. Dar cu prețul neașteptat al căderii lui Napoleon și a instalării-pentru două luni- a primei puteri cu iz comunist: Comuna din Paris. Războiul a fost câștigat de cei care l-au provocat, iar tratatul de pace  a fost semnat la Frankfurt cu două câștiguri imense pentru germani. Recunoașterea constituirii Imperiului German (al doilea Reich)  sub domnia lui Wilhelm I de Hohenzollern și cedarea de către Franța a ținutului Alsacia-Lorena. De altfel avea să fie ultimul  tratat de pace cu Franța semnat de o Germanie învingătoare. Dar de această dată triumful datorat în cea mai mare măsură lui Otto von Bismarck,   a fost total. Încoronarea lui Wilhelm I a avut loc în 18 Ianuarie 1871, in celebra sală a oglinzilor la Versailles în Franța încă ocupată și războiul în toi.

Încoronarea lui Wilhelm I la Versailles

Al Doilea Reich

Crearea Imperiului German, prin unificarea quasi-voluntară a 27 de state mai mari sau mai mici, cu diferite forme de guvernământ – regate,    ducate, mari ducate, principate, orașe independente nu a fost o misiune ușoară, dar a reușit din plin. Dovadă că Germania (cel de al doilea Reich) a devenit în mai puțin de 45 de ani, dintr-un conglomerat de teritorii,   cu legi diverse, cu interese diverse, cu obiceiuri și tradiții diferite – având limba ca unic liant (relativ și acesta) l– un stat federativ puternic și prosper care respectă și încurajează autonomia statelor și regiunilor componente. Germania a devenit a doua putere industrială a lumii după Statele Unite și la egalitate cu Marea Britanie. Populația  Germaniei a crescut de la 41 milioane, la 65 milioane, devenind cel mai mare stat al Europei. Investiții majore au asigurat creșterea impetuoasă a economiei, printr-un ritm accelerat al dezvoltării industriale, susținut de rezultate remarcabile în cercetare, în educație și evident în viața socială și culturală. O viață politică animată de partide conservatoare, dar și liberale și socialiste (mari politicieni socialiști au activat în această perioadă: Lassale, Bernstein,   Liebknecht). În parlamentul Germaniei (Reichschtag) 35% din locuri erau ocupate de social-democrați! Și nu în cele din urmă, armata germană era cotată atunci ca cea mai puternică armată a Europei și cu cea mai performantă înzestrare tehnologică. Cum se explică atunci pierderea primului război mondial.?

Explicații pot fi numeroase. Că Germania are o poziție geopolitică nefastă,   care nu-i permite câștigarea unor războaie pe mai multe fronturi. Că nu a avut resurse pentru un război de uzură. Că a avut aliați vulnerabili (Austro-Ungaria cu problemele ei interne determinate de tensiunile interetnice). Că fără intrarea în război a americanilor, care au venit cu forțe noi și resurse tehnice incomparabile, Germania ar fi putut câștiga războiul, în condițiile abandonului rusesc. Că Germanii s-au bazat pe arme ”surpriză”, precum submarine, tancuri, tunuri de mare performanță care au eșuat în luptele reale. Probabil că toate explicațiile conțin ceva adevăr, dar nu explică eșecul zdrobitor. Se mai susține de unii că dacă Bismarck ar mai fi trăit,   ar fi avut clarviziunea și capacitatea de a găsi un compromis rezonabil pentru încheierea ostilităților la un moment potrivit. Poate. Cred că cel mai inteligent răspuns este cel scris de Churchill ”războiul este un lucru mult prea important ca să fie încredințat generalilor” J la care cred că ar trebui să adăugăm ” și politicienilor” Jl

Al Treilea Reich

Casa din Frankfurt unde s-a născut Anne Frank

Cel de al doilea război mondial a fost evident continuarea primului – interbelicul fiind doar ”un armistițiu” – care a generat un dezastru uman și ecologic  de  proporții cum nu au mai fost în lunga și sângeroasa istorie a omenirii. Faptul că Germania a fost protagonista acestui cataclism a fost consecința unui număr mare de vinovății care s-au cumulat în spațiu și timp, din exteriorul și interiorul acestui stat care a crescut cu o incredibilă viteză, asemenea unei tumori maligne.

Anne Frank cu mama şi sora ei mai mare, la Frankfurt, înainte de a se muta în Olanda

Cel mai monstruos produs al celui de al doilea război mondial a fost Holocaustul. Istoria omenirii – care nu a fost un basm de povestit seara copiilor înainte de culcare – nu a cunoscut o crimă de asemenea intensitate și proporții. Generații după generații, de acum înainte  omenirea trebuie să-și transmită istoria, mesajul și memoria holocaustului. Al victimelor nu al ”călăilor”. Dar Germania și germanii au dat dovadă de respect, umilință și responsabilitate în modul în care au asumat crimele înaintașilor. În modul în care s-au raportat la ”dezastru”,   la Șoah. Este de datoria noastră a urmașilor victimelor, să acceptăm acest fapt și să absolvim în mințile, inimile și sufletele noastre Germania și germanii de ”astăzi ”de crimele comise de cei de ”ieri”

Astăzi al patrulea Reich?

Astăzi Germania este una din puținele țări ale lumii (cu excepția Israelului,   bineînțelesJ în care populația evreiască este în continuă și semnificativă creștere. Se estimează că trăiesc în prezent 250.000 de evrei,  ceea ce propulsează Germania pe al treilea loc în Europa de vest, din această perspectivă. Până în anii 1990 cei mai mulți evrei care imigrau în Germania proveneau din țările Europei de Est, aflate în orbita comunismului, iar după 1990 grosul evreilor proveneau din Rusia, Ucraina și alte țări succesoare ale fostei Uniuni Sovietice.

Sinagoga din München

Dacă până nu demult cei mai mulți  își căutau reașezarea existenței în mari orașe cu comunități evreiești refăcute după Holocaust mai ales Frankfurt, Berlin, Munchen  după reunificarea Germaniei, evreii din Rusia au început să se stabilească în orașe din fosta Germanie de Est, ca Rostock, Cottbus, Leipzig, Dresda, cândva importante centre ale culturii evreiești, în care s-au creat noi comunități cu sprijinul masiv al autorităților locale, inclusiv dotate cu centre de educație evreiască. După cum se știe emigrația evreilor din fostele țări sovietice era însoțită de dificultăți greu de soluționat, datorită faptului real că după aproape un secol de la instalarea comunismului ei au fost rupți de iudaism (religios și etnic).
Guvernele germane au contribuit activ la soluționarea pozitivă a numeroaselor situații delicate promovând legi care au ușurat  refacerea identității iudaice și, susținând programe de dezvoltare și consolidare a comunităților evreiești în toată Germania, nu doar a celor ortodoxe, ci și a celor conservative sau ”reform”. Și să nu uităm că astăzi în Europa ,   Germania este unul din statele cele mai pro-active față de Israel,   acordând Statului Evreu o susținere eficientă și constantă.

În fața tulburătoarei dileme a  ”refugiaților” (a-i accepta ori a nu-i accepta ?) Germnia a dat un răspuns pragmatic care multora nu a plăcut. Populația Germaniei în ultimul deceniu a scăzut  cu peste 1 milion de persoane,   în timp ce populația totală din UE (27) a crescut  și a îmbătrânit, deci este firesc ca Germania să încerce să o corecție pentru viitor. Desigur e aproape greu de crezut cum din ”patria rasismului” violent și criminal ea va deveni patria multirasială care primește cu brațele deschise nu numai evreii, de care cu 70 de ani în urmă alți conducători ai ei a vrut s-o curețe,  (”judenrein” era unul dintre scopurile războiului hitlerist) dar și  oamenii aparținând raselor mult inferioare pe scala stupidității rasiale propovăduite de ”academiile” hitleriste. Istoria își are căile ei subtile de răzbunare…

Pe Charlotte Knobloch fosta președinte a Consiliului Central al Evreilor din Germania am cunoscut-o la München în 2007 cu prilejul unei întâlniri organizate de Consiliul General al Organizației Sioniste Mondiale. O Doamnă strălucitoare care a obținut în 2005 pentru Comunitatea din München o donație de 50 milioane de Eu de la guvernul Bavarez cu care a fost construită Sinagoga și Centrul Comunitar ”Ohel Jacov ” . La încheierea mandatului ei în 2010 împlinind vârsta de 78 de ani  a înțeles să nu mai candideze pentru un nou mandat:) Într-o recentă declarație vorbind despre Germania  a spus că ”Țara  răspunzătoare pentru cel mai groaznic capitol din Istoria Omenirii are azi dreptul de a fi apreciată drept țara speranței și siguranței pentru cei care sunt disperați”.

Subscriu!

Tiberiu Roth

27 Ianuarie 2016-Ziua Internațională a Holocaustului