O dovadă din vremuri cumplite

Nu mai țineam minte că am păstrat acest document. Este actul cerut de poliția din Ungaria la orice mutare sau angajare. Așa era în timpul războiului, în 1944. Documentul este întocmit de mine, scrisul este al meu. Fusesem angajată ca fată la curățenie la hotelul Hungaria, din Budapesta, care aparţinea de hotelul Ritz unde m-am prezentat mai întâi, dar o funcționară superioară, Ilona Hovány, nu m-a putut angaja deoarece actul, bineînțeles fals, pe care îl procurasem al numitei Zsuzsanna Maria Koroly aparținea unei funcționare  şi dublura de nume putea fi descoperită foarte uşor.

Evi Szmuk dovadaAșa că dna Hovány, prietenă a mătușii mele, m-a recomandat la hotelul Hungaria la șefa personalului care m-a angajat pe loc, fără multe discuții.

Am primit o rochie lungă, albastru închis. Mi s-a dat un pat la etajul superior al personalului, un dulăpior pentru puținele mele lucruşoare. Eram repartizată să lucrez la etajul doi. Mi s-a spus să mă prezint acolo dimineața la ora 6,30. Prima mea sarcină era să spăl treptele personalului de la etajul doi, în fiecare dimineață. La ora 7,30 ni se aducea o cafea neagră și o felioară de pâine pentru care trebuia să prezint un bonuleț de cartelă. Cartela o procuram de la portarul de la intrarea personalului. Imediat după mine a fost angajat la atelierul mecanic fratele meu, Péter, care a reușit să scape cumva din detașamentul de muncă obligatorie. El de asemenea avea acte false.

Se lucra în echipe de trei conduse de câte o cameristă căreia eram obligate să-i predăm eventualul bacșiș primit (și să-i zicem sărut mâna). Bacșișul cam uitam să-l predau având nevoie de bani pentru procurarea cartelelor. Am descoperit repede că în sectorul meu de lucru se aflau, în apartamentele de lux, două familii princiare una italiană, pe nume Boncompagni și una grecească al cărei nume nu-l mai rețin. Am vorbit cu ei în franceză (inventasem în grabă o minciună credibilă de unde știu franțuzește), famiile îmi dădeau bacșiș, așa că aveam bani pentru cartele.. De câteva ori pe  săptămână controlam camerele seara pe la șase, schimbam prosoapele ude, precum și lenjeria de pat eventual folosită între timp. Odată, fiind de serviciu seara, când am intrat într-o cameră mai mare și am aprins lumina, am observat că ferestrele care dădeau spre Dunăre nu erau camuflate. Imediat am stins lumina și am tras grilajul. Apoi, urcându-mă la etajul șase, am intrat în baie să-mi fac obișnuitul duș. La ieșire m-am pomenit cu un cerc de colege care mă așteptau pentru a-mi vesti că fusesem căutată de cei de la legiunea Hunyadi (corespundeau legionarilor de la noi)

întrucât, spuneau ei, am semnalat cu lumina rușilor care ocupaseră deja malul drept al fluviului, deci cartierul Buda. Numai că bătrânul nostru lohndiener, (angajatul care se ocupa cu servirea domnilor) i-a convins că sunt o biată fată refugiată din Ardeal. M-am dus imediat la omul respectiv să-i mulțumesc. I-am spus că nici vorbă de Ardeal, sunt din Kispest (o suburbie a Budapestei). La care bătrânul mi-a răspuns : bujorii de pe fața dumitale sunt din pădurile Carpaților, orice ai zice. Câtă dreptate avea. Așa că am șters-o.

Peste o zi sau două ne trezim cu un incendiu de proporții – clădirea fusese incendiată împreună cu alte hoteluri, pentru ca trupele sovietice să nu poată fi încartiruite în spațiile respective. Ofensiva rusească nu s-a oprit, orașul a fost cucerit de armata sovietică.

Nu mai trebuia să mă ascund, a dispărut pericolul nyilașist.M-am dus să o caut pe mătușa mea, am găsit-o în ascunzătoarea ei, apoi, am pornit înapoi la hotelul în ruine pentru a-i preda șefei personalului uniforma și să-i spun că aceasta mi-a servit de minune. I-am spus cine sunt și ea a rămas uluită. Țineam la această victorie. Pentru care trecusem de trei ori pe luxoasa stradă Vaci acum plină ochi de camioane rusești în care se încărca tot ce rămăsese nejefuit de către populație.

Evi Szmuk Fratele

Péter Szmuk, dispărut în timpul asediului Budapestei

Dar am avut parte de o mare tragedie. Cu câteva zile înainte, încă înainte de ridicarea asediului Budapestei, Péter a plecat din hotel unde, aşa cum scrisesem la începutul articolului, își găsise și el de lucru. Se temea de raziile permanente când bărbații erau dezbrăcați şi controlaţi dacă erau circumciși. După incendiua venit să-mi spună că trece la rușii care se aflau deja la gara de Est. Nu ne-am putut nici măcar îmbrățișa de frica să nu fim descoperiți că suntem frați, dar ne legitimasem cu acte (false) pe nume diferite. A plecat și nu l-am mai văzut. Putea fi capturat ca evreu, ca dezertor, putea fi ucis de cineva, putea să cadă victimă luptelor, bombardamentelor… Nu aveam să aflu niciodată…

Când lucrurile s-au mai liniștit, m-am întors la Gheorgheni. Când am ajuns acasă, prima întrebare a bieților mei părinția fost – unde l-ai lăsat pe Peter ? Cum era să le explic iadul prin care am trecut ? Nu înțelegeți că eram ca niște animale hăituite ? Că nu știam care pas ne duce la moarte ? Ne aflam în imediata apropiere a Dunării…Noaptea auzeam împușcăturile. Știam ce se întâmpla – erau aruncați în apele pline de sloiuri nenumărați evrei dezbrăcați de hainele lor. Erau grămezi de haine rămase pe mal. Le vedeam dimineața. Nu trebuia să se observe pe mine groaza.

Am fost nevoită să îndur toate acestea la 20 de ani, în vremuri cumplite pentru evrei ! Dar am scăpat cu viața. Între timp, prietenele mele din Transilvania, deportate în lagărele morții, se stingeau de boli, de foame sau împușcate… Eu am scăpat cu viaţă la Budapesta, dar cu ce amintiri cumplite !

Eva Szmuk

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *