De puţine ori am fost mai emoţionantă decât în toamna lui 1996, în Israel, când îl aşteptam – în locuinţa unor foarte buni prieteni din Ramat Gan – pe cel de care Mama fusese îndrăgostită la vârsta de 13 ani. Povestea lor de iubire am aflat-o din relatările Mamei şi mi se părea atât de nedrept modul în care se întrerupsese încât îmi propusesem să forţez un epilog, fie el şi după 51 de ani.Mama s-a măritat cu tata, din dragoste, la 15 (cincisprezece) ani şi jumătate, în vara anului 1946. Au trăit împreună 53 de ani şi în tot acest răstimp am simţit între ei vibraţia iubirii, i-am văzut respectându-se şi, mai ales, râzând cu poftă împreună. A fost o căsnicie durabilă pentru că s-au îndrăgostit de foarte tineri (tata avea 23 de ani şi mama 15), au înfruntat greutăţile vieţii şi s-au desfătat cu bucuriile ei, şi-au făcut un viitor şi au devenit oameni respectaţi, s-au modelat unul după altul, pentru a desăvârşi şi a păstra armonia dintre ei. Au existat desigur şi tensiuni şi frecuşuri, uneori se certau, dar niciodată nu se duceau la culcare fără să se fi împăcat.

Tata era Tata şi niciodată nu mi-aş fi putut închipui că Mama s-ar fi putut mărita cu altcineva, însă din momentul în care aflasem de existenţa lui Dönczi mi-am dorit să dau cumva de el şi să le înlesnesc reîntâlnirea. Părea o întreprindere fără sorţi de izbândă pentru că totul se petrecuse în timpul războiului, al asediului Budapestei şi în primăvara timpurie a păcii, într-o vreme incertă şi nesigură, între doi adolescenţi care trăiau vremuri aspre şi tulburi.

Mama în uniforma de orfelinat, Budapesta, 1943

Mama avea 13 ani şi jumătate, iar Dönczi 15, amândoi erau orfani adăpostiţi la orfelinatele israelite din Budapesta (de fete şi băieţi). Se cunoscuseră după ce frumoasa clădire a Orfelinatului Israelit de Fete „Baron Hirsch” fusese rechiziţionată de trupele de ocupaţie naziste, în martie 1944, şi fetelor li s-a amenajat o aripă a clădirii orfelinatului de băieţi. Toate activităţile fetelor se desfăşurau separat, dar curtea comună devenise un teren neutru unde băieţii şi fetele se puteau întâlni. Dönczi nu era chipeş, era brunet, năsos, cu părul cârlionţat, dar era prietenos şi avea o voce plăcută, de tenor, pe care şi-o punea în valoare la serviciul divin de Şabat, îmi povestise Mama. Figura lui Dönczi s-a creionat din câteva întâmplări petrecute în timpul bombardamentelor şi apoi ale asediului Budapestei. Am să le prezint cu cuvintele Mamei, cu fragmente luate din cartea ei „Surica, fiica Evei”:

Într-o zi eram de serviciu şi directoarea m-a trimis la etajul întâi să-i deretic camera şi să-i duc un ceai mamei ei, care nu voia să coboare în subsol, la adăpost. I-am povestit lui Dönczi ce trebuia să fac şi el s-a revoltat, spunând că asta-i nesimţire curată! Cum are Tanti Olga suflet să trimită la etaj o fetiţă în timpul bombardamentelor şi nu urcă ea însăşi să măture şi să-i ducă ceaiul bătrânei ei mame ?! Eu eram o fată ascultătoare, aşa că am luat ceaşca de ceai şi am urcat la etaj. Dönczi m-a însoţit, de parcă ar fi putut să mă apere de bombardament ! Am intrat în camera Bunicii, cum o numeam noi pe mama lui Tanti Olga. Spre uimirea noastră, am găsit-o şezând frumos îmbrăcată într-un fotoliu şi citind. Ne-a zâmbit, a băut ceaiul şi ne-a mulţumit. Am încercat s-o convingem să coboare cu noi, însă ne-a răspuns că nu-i place întunericul fiindcă nu poate citi şi, de altfel, e la vârsta la care nu se mai teme de nimic.

Subsolul era neaerisit, nu aveam cum să ne spălăm, mâncarea era din ce în ce mai proastă. Mai mulţi copii se simţeau rău şi unii au căzut la pat. Tanti Maria a izolat o parte din subsol şi chiar o cameră de la etaj, pentru infirmeria unde-i trata, cu mijloace minime. În aceste condiţii, băieţii mai mari, printre care şi Dönczi, s-au încumetat să iasă pe stradă, fără să poarte steaua galbenă, pentru a căuta ceva de-ale gurii şi medicamente. Habar n-am pe unde umblau şi ce făceau, dar e aproape de necrezut, că în zilele de foamete şi asediu, de multe ori reveneau cu pâine, săpun şi sare. În acelaşi timp, Asociaţia Femeilor Israelite din Budapesta şi Raoul Wallenberg au găsit căile de a ne trimite ceva ajutoare, deşi oraşul era sub asediu.

…Dönczi îmi părea un erou romantic; curajos, protector şi tandru. Un adevărat cavaler – lucru adeverit şi de episodul petrecut în 13 decembrie 1944, de ziua de naştere a Mamei:

La cea de a 14-a aniversare nu aveam pat nici eu şi nici ceilalţi copii, nici dulapuri în care să păstrăm comorile, pentru că zi şi noapte stăteam în adăpostul de la subsolul orfelinatului. Totuşi prietenii meu n-au uitat că e ziua mea. Sári Zoltán şi Aliz mi-au adus în dar zahăr cubic şi o felie de pâine. Habar n-am de unde le obţinuseră ! Dönczi nu se arătase toată ziua, ceea ce nu se prea întâmpla altădată, fiindcă venea mereu să mă vadă. Eram îngrijorată, gândindu-mă că s-o fi dus prin oraş să facă rost de mâncare şi l-o fi prins o patrulă. A apărut într-un târziu, îmbujorat, cu ochii strălucitori, şi mi-a întins o cutie în formă de inimă. I-am mulţumit şi l-am pupat pentru prima şi ultima oară. Cutia, în formă de inimă, cu diametrul de vreo 20 de centimetri, avea o faţă roşie şi alta albă. Eram încredinţată că o cutie atât de minunată nu putea conţine decât bomboane sau ciocolată, ceea ce, în perioada aceea ar fi fost un miracol. Când am deschis-o cu gândul să-mi servesc colegii, am constatat, cu uimire, că în interiorul ei era o trusă de manichiură cu forfecuţe, pile şi alte instrumente strălucitoare. Nu ştiam să plâng sau să râd de acest cadou ciudat. Cutia sub formă de inimă şi conţinutul ei l-am păstrat ani în şir, ca pe un suvenir special.

Sovieticii erau foarte aproape de Budapesta şi s-a declanşat cea mai cruntă vânătoare de evrei pusă în aplicare de ocupanţii germani şi formaţiunile nyilaşiste şi nici copiii din orfelinat nu se mai aflau în siguranţă, băieţii mai răsăriţi putând fi deportaţi oricând. De aceea cei câţiva băieţii mai mari, printre care şi Dönczi, şi-au găsit o ascunzătoare şi au părăsit orfelinatul chemând-o şi pe Mama, dar ea – care la 13 ani era cea mai mare dintre fete – a rămas în orfelinat să ajute cele câteva angajate să gătească, să spele şi să-i îngrijească pe copii. În zorii zilei Ajunului de Crăciun 1944 nyilaşiştii au năvălit în orfelinat, încolonând copii şi ducându-i în ghetou. Mama a trecut prin încercări cumplite care erau s-o coste viaţa. (le-am relatat mai demult într-un articol aflat la adresa http://acum.tv/articol/8998/).

Dönczi a reapărut imediat după eliberarea Budapestei şi odată cu desprimăvărarea, Mama, prietena ei Aliz şi Dönczi au decis să plece împreună către răsărit. Aliz şi Dönczi se duceau să cumpere ceva de-ale gurii (în schimbul hainelor şi a altor obiecte) pentru că la Budapesta nu erau alimente, însă în zonele de răsărit, unde pacea se instalase mai demult, viaţa reintrase într-o oarecare normalitate. Mama li s-a alăturat pentru că voia să ajungă cât mai repede acasă, la Gheorgheni, unde spera să-şi reîntâlnească rudele. Acest din urmă episod trăit împreună cu Dönczi avea să fie şi ultimul…

Toată noaptea am călătorit cu trenul care mai mult staţiona şi făcea manevre, decât înainta. Dis de dimineaţă am fost nevoiţi să coborâm pentru că se terminase cărbunele. Ajunsesem într-un orăşel al cărui nume nu-l mai ţin minte, dar din prima clipă ne-am dat seama că şi acolo era sărăcie lucie. Ne-am interesat despre evreii din localitate, dar nimeni n-a putut sau n-a vrut să ne dea vreo informaţie legată de ei. Am aşteptat o grămadă după un alt tren cu care să ne continuăm drumul către răsărit. Într-un târziu am reuşit să ne înghesuim toţi trei pe treptele unei garnituri ruseşti care transporta tancuri. Eu nu aveam mănuşi şi degetele mi se lipiseră de mânerul de fier, rece ca gheaţa. Unui soldat i s-a făcut milă de mine şi mi-a dat o mănuşă mare, de lână, cu care m-a salvat de degerături. Din păcate şi acest tren s-a oprit într-o haltă unde au fost daţi jos călătorii care se căţăraseră pe el. Am aşteptat din nou, timp îndelungat, până a trecut un marfar care nu a oprit, ci doar a încetinit. Dönczi a reuşit să sară pe o platformă, noi i-am aruncat bagajele dar n-am mai apucat să ne suim, pentru că trenul a accelerat. Dönczi stătea în picioare, făcând semne disperate şi spunând ceva, dar zgomotul roţilor i-a acoperit glasul. Ne-a cuprins disperarea pentru că l-am pierdut atât pe Dönczi, cât şi puţinele lucruri pe care le luasem cu noi. Aliz avea o sacoşă cu haine pe care spera să le schimbe pe alimente, cu care să se întoarcă la mătuşa ei bolnavă de la Budapesta. Am decis să ne continuăm, totuşi, drumul.

Am schimbat mai multe trenuri, care mai de care mai încete, şi peste două zile am ajuns la Békéscsaba, unde părea să se fi instalat pacea. Orăşelul era curat şi cochet; târgul era plin de mărfuri: păsări de curte, cartofi, ceapă şi alte bunătăţi pe care nu le mai văzusem demult, însă noi n-aveam nicio leţcaie, iar lucrurile pe care Aliz le adusese ca să facă troc, plecaseră cu marfarul. Şi aici am început să ne interesăm de evrei. Lumea nu se îndemna să ne răspundă, dar o ţărancă ne-a îndrumat la farmacia oraşului. Acolo ne-a întâmpinat un om între două vârste, în halat alb, care ne-a întrebat foarte amabil cu ce ne poate servi. I-am povestit din fir a păr ce păţisem şi ne-a îndrumat către Căminul evreiesc unde funcţiona şi o cantină. Abia am intrat pe uşă, când o femeie ne-a întrebat dacă nu suntem cumva fetele din Budapesta pe care le-a aşteptat câteva zile un băiat brunet, pe nume Dönczi ? Văzând că nu venim, dar sperând că vom trece pe acolo, ne-a lăsat lucrurile şi s-a întors la Budapesta.

Mama a revenit la Gheorgheni în primăvara târzie a anului 1945, însă nici mama ei, nici bunica şi niciuna dintre rudele deportate la Auschwitz în mai-iunie 1944 nu supravieţuise…În toamna lui 1945, la 15 ani neîmpliniţi, Mama lua drumul Clujului.

Au urmat vremuri noi, trepidante, tinereţea plină de elanul încrederii într-o eră nouă, dragostea adevărată, întemeierea familiei, anii de facultate, cariera.

Dönczi a rămas cantonat în amintirile Mamei, căreia nu i-a trecut prin cap să-l caute, însă eu îmi pusesem în gând să urmăresc orice fir care i-ar fi putut aduce împreună. Practic nu aveam nici un capăt de fir pe care să pornesc, pentru că Mama nu mai aflase nimic despre soarta colegilor ei de orfelinat. Au trebuit să treacă 50 (cincizeci) de ani şi să cadă Cortina de fier, pentru ca – printr-o fericită întâmplare – să aflăm din presa de limbă maghiară din America despre întâlnirea mondială a foştilor interni ai orfelinatelor israelite din Budapesta. În toamna lui 1995 Mama şi Tata s-au dus, cu mari emoţii, la acest eveniment. Emoţiile mele secrete erau şi mai mari, dorind din adâncul sufletului ca Mama să-l reîntâlnească pe Dönczi…Dar n-a fost să fie. Totuşi, a aflat adresa şi numărul lui de telefon din Israel, însă nu s-a încumetat (se temea sau pur şi simplu nu o interesa prea tare) să-l caute. În 1996 făceam prima vizită în Ţara veche-nouă, invitată de familia Leöb, prieteni foarte vechi şi buni ai tatii. Printre obiectivele mele se număra şi întâlnirea cu Dönczi. Locuia la Tel Aviv şi prilejul cel mai potrivit s-a ivit atunci când am făcut o scurtă vizită la familia Grünberg, care locuia la Ramat Gan. Doamna Grünberg, sentimentală, a fost cucerită de povestea de dragoste s-a raliat planului meu şi l-a căutat la telefon pe Dönczi. După destul de multe insistenţe – era foarte nedumerit de ce-l caută cineva de la Cluj şi ce-o fi vrând de la el – l-a convins să vină în vizită ca să mă cunoască.

…Deci stăteam aşteptând înfrigurată să sosească Prima iubire a Mamei. Doamna Grünberg pregătise cafeluţe, o farfurie cu fursecuri şi una cu fructe, iar eu nu-mi găseam locul. Apoi am auzit soneria de la uşă şi în prag a apărut un domn de vreo 65 de ani, scund, îndesat şi chel cu o privire suspicioasă. Eu deja eram pe jumătate dezamăgită, dar l-am poftit surâzătoare în casă şi am început să-i explic tenace cine sunt şi de ce-l caut. A ascultat povestea mea şi mi-a declarat cu sinceritate că nu şi-o amintea pe Mama, că la orfelinat erau mai multe fetiţe şi, oricum, asta a fusese tare de mult…în timpul războiului, al Celui de al Doilea Război Mondial, preciză el. Dar eu am insistat, povestindu-i încă o dată episodul plecării din Budapesta către Ardeal şi momentul când el a sărit în vagonul trenului de marfă care se deplasa şi Mama nu a mai reuşit să-l urmeze. Atunci i s-a luminat faţa, i-au dat lacrimile şi mi-a spus: „Dacă nu ne despărţeam atunci poate dumneata ai fi fiica mea.” Mi-au dat lacrimile şi mie şi doamnei Grünberg…Apoi l-am rugat să ne povestească ce s-a întâmplat cu el în toţi aceşti ani. Păi ce să se întâmple?! A venit în Ţară în 1947, a luptat în Războiul de Independenţă şi în Războiul de Şase Zile. Apoi a devenit profesor de liceu, s-a însurat şi avea doi băieţi. Soţia lui era foarte bolnavă. Am mai schimbat câteva cuvinte despre familia noastră. Între timp îi telefonase soţia, aşa că s-a despărţit politicos de noi, rugându-mă să-i transmit salutări Mamei.

Într-un fel eram dezamăgită, în altul mă felicitam că o protejasem pe Mama de o eventuală întâlnire dezamăgitoare, preluând eu dificultatea rolului de avanpost. Oricum, Mama era la Cluj şi eu puteam să înfrumuseţez puţin povestea, atunci când aveam să-i relatez întâlnirea. Dar n-a fost nevoie pentru că Mama era o femeie cu capul pe umeri. Nu umbla cu el în nori ca şi mine.

Totuşi, povestea lui Dönczi era atât de frumoasă încât merita să fie scrisă. Acesta a fost şi unul dintre motivele lăuntrice pentru care am convins-o pe Mama, peste alţi 10 ani, după ce Tata plecase pe drumul fără întoarcere, să-şi scrie cartea care conţine multe poveşti de viaţă (şi a Tatii). Şi – pentru că nu pot să nu mă laud cu Mama mea – trebuie să spun că fiecare din cele trei ediţii, două maghiare şi una românească, s-a epuizat curând după apariţie.

În 2006, după apariţia primei ediţii a cărţii în limba maghiară, am dus iarăşi muncă de lămurire cu Mama, să-i trimită un exemplar şi lui Dönczi. Peste câteva săptămâni bune avea să se arate şi rezultatul muncii mele de lămurire: o minunată scrisoare de dragoste, târzie…Aş fi dorit să o pot reproduce aici, dar Mama, discretă, nu mi-a încredinţat-o. Mama a mai călătorit  în israel,  după aceea, dar nu s-au revăzut, pentru că  între timp Dönczi se prăpădise.

Andrea Ghiţă