Trebuie să recunosc că atunci când – cu vreo trei ani în urmă – prietenul meu, Andrei Klein, mi-a dat să citesc un conglomerat de scrisori, documente şi amintiri personale, întrebându-mă dacă nu cunosc pe cineva care „ar fi dispus să scrie o carte” pe baza acestora, am fost foarte sceptică. În primul rând nu cunoşteam pe nimeni care ar scrie o carte pe o temă dată, în al doilea rând, la prima impresie, materialul părea o încrengătură de poveşti – unele deosebit de dureroase  – şi o aglomerare de personaje (bune şi rele) al căror loc şi rost nu-mi erau deloc clare.

Pe de altă parte, din primul moment am fost sigură că acea carte trebuie scrisă, istoria reală cuprinsă în scrisorile – păstrate miraculos în Palestina unde fuseseră trimise în timpul războiului, al Holocaustului şi imediat după trecerea pârjolului – trebuie să vadă lumina tiparului, dimpreună cu povestea cutremurătoare a expeditorilor, unii ucişi în lagărele naziste, alţii supravieţuitori în Transnistria, traumatizaţi cu toţii.

Andrei Klein, autorul cărţii

Şi pentru că Andrei Klein nu a găsit persoana „dispusă să scrie” cartea, singura soluţie care se întrezărea era aceea  să-şi suflece mâinile şi să se aşeze el la masa de scris pentru a relata  povestea Leei, cea aidoma unei eroine de tragedie antică… O poveste care nu se putea închega dacă era desprinsă din istoria familiei ei numeroase. Andrei s-a aşternut pe treabă şi peste un răstimp relativ scurt mi-a adus spre lectură rezultatul muncii sale. Nu am fost singura care s-a bucurat de această încredere. Conţinutul deosebit de interesant, bazat pe scrisori necruţător de sincere şi documente autentice, dar şi pe memoriile proprii, a convins lectorii, iar Andrei Klein – în ciuda îndărătniciei caracteristice nativilor din zodia Berbecului – a acceptat sfaturile şi sugestiile oamenilor apropiaţi, astfel încât cartea finalizată s-a bucurat de atenţia unor istorici şi publicişti de marcă, precum şi de un succes de public care l-a uimit şi pe autorul ei.

Ediţia în limba română, apărută în 2014

Deşi corespondenţa care constituie nucleul cărţii este în maghiară, limba maternă a familiei sale, Andrei Klein a dorit să scrie cartea în româneşte, adresându-se publicului român, motivându-şi opţiunea prin faptul că în ultima vreme se aud tot mai multe voci care neagă Holocaustul din România, iar el – născut în lagărul de la Moghilev-Podolski, Transnistria,  în 1942, fiind unul dintre puţinii copii supravieţuitori – s-a simţit dator să depună o mărturie de necontestat pentru adevărul acestui episod sumbru din istoria românilor. Succesul de public al cărţii româneşti l-a stimulat, ca la numai doi ani distanţă (în aprilie a.c.) să scoată şi versiunea maghiară – tradusă de Annamária Nastasă-Kovács – desăvârşind astfel destinul transilvănean al acestei cărţi.

Ediţia în limba maghiară, apărută în 2016

Am participat la lansarea ambelor volume, am citit cartea şi am recitit pasaje din ea, încercând să intuiesc secretul succesului ei, în ciuda faptului că nu este scrisă de un scriitor profesionist şi nici măcar de un condeier amator. Andrei Klein este fotograf profesionist, autodidact cu un orizont larg de cunoştinţe şi un colecţionar împătimit, dar niciodată nu s-a îndeletnicit cu scrisul. Mi-am pus întrebarea „Cine a scris cartea Leei?” şi cred că am găsit răspunsul, iar odată cu el, cheia succesului cărţii.

Lansarea cărţii. de la dreapta spre stânga: Andrei Klein, Lajos Mile, consulul general al Ungariei la Cluj, Laszlo Alexandru scriitor, Zoltán Tibori Szabó, profesor universtar şi publicist, Lucian Nastasă-Kovács, istoric, directorul Muzeului de Artă din Cluj

În demersul său temerar, Andrei Klein a fost sprijinit de cei dragi care scriseseră cu tocul muiat în cerneală, pe hârtia adesea stropită de lacrimi, crâmpeie din poveştile vieţilor lor răvăşite de Holocaust, de război, de deznădejde… Luminate, arareori, de scânteierile  speranţei care avea să se dovedească deşartă.

Vitrină cu scrisorile şi documentele care au constituit nucleul cărţii

Sunt încredinţată că autorul – depozitar al acestor scrisori sfâşietoare, dar şi al unor amintiri preţioase din copilărie, adolescenţa postbelică, precum şi al experienţei traiului în Israel – a  fost stimulat în demersul său scriitoricesc şi de îndatorirea faţă de rudele sale  care îşi aşternuseră pe hârtie frământările, năzuinţele, nemulţumirea, revolta, dorul şi durerea, iar apoi viaţa le fusese curmată de un destin nemilos, cu mult înainte să fi atins vârsta de depănării amintirilor.

Cred că forţa şi consistenţa cărţii lui Andrei Klein „Lea. Povestea familiei mele” rezidă tocmai în acest efort comun, această miraculoasă şi minunată colaborare peste timp, a unei familii evreieşti transilvănene, a tuturor membrilor ei – cei vii care au avut şansa unei vieţi noi,  cei morţi, ucişi în lagărele naziste, şi  supravieţuitorii Holocaustului care aveau să moară din cauza sechelelor suferinţei – pentru a-şi reconstitui istoria,  a o salva de uitare, de tăgăduire.

Andrea Ghiţă