Este opera lui Daniel Lőwy dr. în chimie, colaborator ştiinţific la Naval Research Laboratory din New York. Deşi, judecând după profesie, n-ar avea legătură cu istoria, este un istoric profesionist, autor al unor lucrări şi studii de istorie privind evreii din Cluj, Oradea şi Ardeal în general. Cartea de faţă (peste 6oo de pagini în format A4) prezintă istoria evreilor clujeni de la primele ştiri privind trecerea lor prin localitate (sec. XVII), până în contemporaneitate, cu accent pe evenimentele din timpul Holocaustului. Lucrarea este bazată pe izvoare arhivistice, pe presa locală şi nu numai, pe lucrări publicate în România şi peste hotare, pe interviuri cu supravieţuitorii holocaustului, cu clujeni evrei şi neevrei, privind tragedia holocaustului, contribuţia evreilor la viaţa economică, socială, politică şi culturală a oraşului. Referirea specială este la secolele XIX şi XX, căci drept de aşezare permanentă în Cluj evreii dobândesc abia în anul 1840, prevederile legii fiind aplicate după Revoluţia din 1848. Totuşi, ei sunt prezenţi în Revoluţie făcând diferite donaţii băneşti şi participând în unităţi de luptă armată. După Revoluţie creşte numărul locuitorilor evrei din Cluj şi devine din ce în ce mai vizibil rolul lor în viaţa economică şi culturală. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea găsim evrei în conducerea unor organisme ale autorităţilor locale, sunt printre ei şi profesori universitari. Această integrare devine posibilă după 1867 când li se acordă emanciparea civică şi politică. Paralel cu acest proces cartea prezintă organizarea internă a vieţii evreieşti, construirea de sinagogi, crearea de aşezăminte, de organizaţii evreieşti, şcoli, presă evreiască ş.a.m.d. Materialul documentar pentru prezentarea acestor evenimente este impresionant. Interviurile şi prezentarea destinului unor personalităţi citate dau cărţii o culoare locală inedită. Autorul nu se limitează la descrierea generală a diferitelor evenimente istorice, ci pune accent asupra modului în care evenimentele politice, economice, sociale au marcat viaţa individului, au determinat destine individuale. Acest demers dă un deosebit fior de autenticitate, aş zice un fior dramatic. Individul nu se poate sustrage de sub influenţa evenimentelor istorice, devenind istorie atât reacţia, cât şi destinul individului. Înţelegând această interacţiune, cartea prezintă interes nu doar celor pentru care numele din carte sunt cunoscute, dar şi celor care vin în contact pentru prima dată cu numele respective. Autorul prezintă şi luminile şi umbrele acestei istorii, contradicţiile şi zguduirile. Primele două decenii ale secolului XX sunt marcate de primul război mondial, de regimul de dictatură instalat de evreul Béla Kun şi de începuturile regimului de teroare albă. Autorul nu se fereşte să explice orientarea spre stânga a unor anumite categorii de evrei. Îl citează pe Nahum Goldman, preşedintele Congresului Mondial Evreiesc, care spunea: ”evreii au fost întotdeauna de partea progresului, împotriva status quo-lui. Citează şi alţi intelectuali evrei care explică adeziunea unor evrei la mişcările de stânga, subliniind şi faptul că totodată evreii au fost primii care s-au dezis de acest ideal. Prezentând biografia lui Béla Kun, care avea legături cu Clujul, conchide că Bela Kun a fost victima cultului personalităţii lui Stalin şi până la urmă a murit într-o închisoare stalinistă. Un capitol special este consacrat raportării evreimii clujene la evenimentul unirii Ardealului cu România în urma păcii de la Trianon. Nu puţini evrei au declarat că suferă asemenea maghiarilor, în urma acestui eveniment. Intelighenţia evreiască, în majoritatea ei , şi-a păstrat dubla identitate evreo-maghiară, limba lor maternă fiind maghiara şi fiind crescuţi în spiritul culturii maghiare. Aceste stări de fapt sunt explicate de autor şi prin antisemitismul promovat în România interbelică de extrema dreaptă, prin măsurile precum interzicerea folosirii limbii maghiare în şcolile evreieşti. În acest context, ca autoapărare, în 1927 – din iniţiativa avocatului Fischer Iosif din Cluj – ia fiinţă Partidul Evreiesc care îşi extinde activitatea şi în Vechiul Regat, în Basarabia şi Bucovina; intră în alianţă cu Partidul Naţional Ţărănesc al lui Maniu şi obţine locuri pentru cinci deputaţi în Parlament şi două locuri în Senat. Intelectuali de stânga se află în mişcarea antifascistă alături de Tudor Bugnariu, Victor Cheresteşiu, Teofil Vescan ş.a. Evreimea clujeană ca şi evreii din întreaga ţară este lezată nu doar de antisemitismul mişcării legionare, ci şi de politica de stat antievreiască care se accentuează cu venirea la putere a goga-cuziştilor şi apoi cu instalarea dictaturii regale. Evenimentele sunt descrise în carte pe bază de documente. Miezul cărţii, după cum am mai menţionat, îl constituie situaţia evreimii clujene după Dictatul de la Viena. Este semnificativ titlul: ”S-au întors dar nu s-au întors acasă.” La început, însă, după cum arată autorul, majoritatea evreilor din Ardealul de Nord, implicit din Cluj, a salutat cu multă bucurie ştirea privind schimbările teritoriale. Faptul se explică prin apartenenţa vechii generaţii la cultura, la limba şi spiritualitatea maghiară în general: prin adoptarea legislaţiei Gigurtu care a provocat multă neliniște şi sentiment de nesiguranţă. În acest context nu doar evreii din Ardealul de nord s-au bucurat; mulţi evrei din sudul Ardealului şi-au părăsit casele şi au plecat în teritoriile ocupate de unguri. „De la Trianon şi până la Dictatul de la Viena” scrie autorul, „politica şcolară a autorităţilor româneşti şi prevederile legislaţiei privind cultul au urmărit ruperea treptată a evreimii de limba maternă maghiară de minoritatea maghiară. Dar se poate dovedi că, în ciuda obligativităţii limbii române în învăţământ, tineretul evreu şi-a păstrat apartenenţa culturală faţă de maghiari.” Dar entuziasmul a fost de scurtă durată căci imediat după Dictatul de la Viena au început să intre în vigoare legile antievreieşti, în ciuda protestelor unor oameni politici şi personalităţi din domeniul vieţii culturale. În general aceste poziţii nu au avut ecou în opinia publică maghiară. În condiţiile prigoanei , aplicării principiului numerus clausus, evreii clujeni îşi înființează un teatru, un liceu evreiesc de înalt nivel cultural, încearcă să găsească soluţii de supravieţuire. Printre măsurile foarte dure căreia i-au căzut victimă multe vieţi evreieşti a fost munca obligatorie. Titlul capitolului se intitulează în mod semnificativ: „Folosiţi în loc de cai la cotul Donului”. Desigur, partea cea mai zguduitoare este cea referitoare la intrarea trupelor germane (19 martie 1944) şi instalarea guvernului Sztoyai. Sunt prezentate măsurile premergătoare ghetoizării, ghetoizarea, viaţa cumplită din interiorul ghetoului, poziţia oportunistă a Consiliului Evreiesc inclusiv a rabinului Weinberg care n-au făcut nimic pentru organizarea salvării unor vieţi evreieşti, ba dimpotrivă, au contribuit la dezinformarea evreilor. Se referă pe larg şi la cazul Kasztner, organizatorul grupului privilegiat (din Cluj 388 persoane) care până la urmă a ajuns în Elveţia şi a supravieţuit. Se fac referiri şi la colaboraţionismul unor conducători evrei ai ghetoului. Pierderea evreimii clujene a fost uriaşă; din 16000 de suflete au supravieţuit circa 1000. Este impresionantă descrierea destinului unor cunoscuţi scriitori şi artişti evrei care toţi au pierit în Holocaust. Partea, cei drept , mai luminoasă în acest capitol dramatic este cea referitoare la atitudinea unor clujeni neevrei,. care au reuşit să salveze vieţi evreieşti. Au fost familii care au ascuns evrei, care au ajutat pe unii să teacă graniţa în România, care şi-au dat actele de identitate pentru a ajuta pe unii să plece la Budapesta. A fost memorabil protestul public al episcopului romano-catolic Márton Áron în catedrala Sf. Mihai din Cluj, atunci când evreii încă se aflau în ghetou, nu părăsiseră oraşul. Discutând responsabilitatea pentru această tragedie, autorul citează documente din care rezultă clar implicarea totală şi hotărâtoare a autorităţii maghiare fără de care naziştii n-ar fi putut duce la bun sfârşit această crimă. Prezintă interes capitolele referitoare la starea de spirit a supravieţuitorilor care s-au întors la Cluj. Unii care n-au mai vrut să vorbească în ungureşte şi au cerut ca pe pietrele lor funerare inscripţia să fie în limba română, alţii care nu şi-au trădat dubla identitate evreo-maghiară. Nici măcar cei care au emigrat. Unii au căutat soluţia prin orientarea spre stânga. Concluzia finală însă este că comunitatea evreiască clujeană nu mai este ceea ce a fost, principalul centru al culturii evreo-maghiare din Ardeal. În final cartea conţine câteva anexe din care cea mai importantă este referitoare la prezentarea listelor nominale cu date bio-bibliografice ale personalităţilor clujene din economie, profesori universitari, oameni de ştiinţă, medici, istorici, ş.a. Sute de vieţi evreieşti care au contribuit la devenirea Clujului ca centru cultural unic în felul lui. Cartea merită să fie tradusă în limba română căci în ciuda unor contradicţii şi poziţii controversate şi această evreime se înscrie în istoria evreilor din România, o îmbogăţeşte prin particularităţile ei. Din punct de vedere metodologic cartea este un model pentru istoriografia modernă. Eventual se cuvin cateva note la problema politicii româneşti de emancipare a evreilor din România,l a problema înfiinţării Partidului Evreiesc ş.a.
Lya Benjamin
