File din romanul vieţii mele (V) – Căsătoria

SOȚUL MEU ȘI FAMILIA SA – FAMILIA SCHAFFER

Rubin s-a născut în 6 octombrie 1927 la Burdujeni, lângă Suceava.  Tatăl lui, Wolf Schaffer, era originar din Bistrița.  Mama, Eva Weiner, locuia cu familia ei la Burdujeni.  După ce s-au căsătorit, părinții lui Rubin s-au stabilit și ei la Burdujeni.  Wolf era funcționar și lucra la un depozit de băuturi alcoolice.  O profesie ca lumea nu avea și situația materială a familiei era destul de precară.  Rubin era primul lor copil; doi ani mai târziu s-a născut sora lui, Anuța.

 

Hava Wolf si Rubin

Wolf şi Rubin

Hava Eva si Anuta

Eva şi Anuţa

 

 

 

 

 

 

Eva avea sănătatea destul de șubredă, doi copii mici erau prea mult pentru ea.  Sora ei mai mare, Fani Alter, i-a sărit în ajutor.  Soțul ei era angrosist de vinuri, un om înstărit, cu casă proprie la Suceava, dar soții Alter nu aveau copii.  Fani l-a crescut pe Rubin ca și cum ar fi fost propriul ei copil.  Rubin urma să moștenească afacerea unchiului său și apoi să-i îngrijească pe părinții adoptivi la bătrânețe.  Așa că Rubin și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei la familia Alter.  Printre primele sale amintiri erau atracția pentru trenuri (gara era una din clădirile cele mai impozante din Burdujeni) și atracția pentru idealurile sioniste.  La întrebarea ce vroia să fie când va fi mare, Rubin răspundea: „Vreau să fiu șef de gară… la Tel Aviv!”

 

Gara Burdujeni

Gara Burdujeni

 Familia Alter erau oameni religioși.  Pe Rubin l-au trimis dimineața la o școală comercială și după amiaza la yeșiva, ca să fie nu numai un comerciant desăvâtșit, dar să cunoască și tradițiile poporului său.  Seara își făcea temele pentru ambele școli.  În ciuda programului încărcat, Rubin a fost un elev foarte bun.  După absolvirea școlii comerciale urma să lucreze la depozitul de vinuri al unchiului său.  Numai că din 1941, de când a început războiul, nimic nu a mers după plan.

Deportările în Transnistria au început în toamnă.  Spre deosebire de evreii din Cernăuți, care erau săraci după un an de ocupație sovietică, cei din sudul Bucovinei și-au luat de acasă bagaje și chiar bani.  Familiile Schaffer și Alter au rămas împreună pe toată perioada exilului.  După ce au trecut Nistrul, s-au oprit pentru câteva zile la Mogilev, apoi au continuat încă vreo 50 km spre nord-est până în satul Murafa.  Mulți evrei din Suceava au urmat același drum.  Rubin zicea că mă ține minte din Mogilev, unde am stat câteva zile în aceeași locuință.  O fi, dar eu nu-mi amintesc.

În Murafa au închiriat o cameră de la un țăran.  Au stat în ea trei familii: Schaffer, Alter și Rubinger.  Dormeau în paturi suprapuse.  Ca să aibă din ce trăi își vindeau din lucruri sau le schimbau pe mâncare.  Țăranii locali, pentru care lucrurile aduse de deportați erau adevărate „obiecte de lux”, erau încântați să le cumpere.  Mai târziu unchiul Alter a luat legătura cu un fost partener de afaceri de la București, care le-a trimis bani.  In felul acesta au supraviețuit cu toții, în afară de unchiul Alter, care a murit în urma unei boli de inimă.

În 1944, după ce nemții s-au retras, familia a plecat din Transnistria și a stat o vreme la Cernăuți.  Era în perioada când tinerii erau trimiși la muncă în minele de cărbuni din Donbass.  Un polițist l-a prins pe Rubin pe stradă.  Arăta ca o haimana, desculț și îmbrăcat în zdrențe, numai bun de dus la NKVD și de acolo în Donbass.  După multe rugăminți, polițistul s-a înduplecat să-l ia mai întâi acasă.  Rubin a rugat-o pe mama să-l mituiască pe polițist, altfel cine știe dacă se mai întoarce.  Mama a împrumutat bani de pe la vecini, i-a dat polițistului și acesta l-a eliberat pe Rubin.  Dar după acest incident n-a mai îndrăznit să iasă în stradă, ci s-a ascuns în pivniță.  După o vreme a reușit să obțină un post de contabil la un kolhoz.  Era atât de prost plătit că a fost nevoit să meargă mai departe desculț, dar cel puțin nu se mai temea să fie luat la minele de cărbuni.  Când s-a deschis granița cu România, s-au întors cu toții la Suceava și au stat în casa mătușii Fani.  Familia Rubinger n-avea unde să stea, așa că mătușa Fani i-a găzduit și pe ei.  Prin 1947 familia lui Rubin s-a mutat la Botoșani, unde tatăl lui a găsit de lucru la un depozit de băuturi alcoolice.  În 1950, mama a murit subit de un stop cardiac.

Ajuns la Suceava, Rubin s-a înscris la o școală pentru tineri care abandonaseră învățătura din cauza războiului, a recuperat materialul și și-a dat bacalaureatul în 1946.  A hotrât să studieze medicina, cu toate că tatăl i-a pus în vedere să nu se aștepte la nici un sprijin material din partea familiei, pentru că nu puteau să-și permită să-l țină la facultate.  Și totuși, în toamna anului 1946 Rubin s-a dus la Iași să se înscrie la medicină, dar nu a fost admis.  Mai târziu a aflat că ar fi trebuit să plătească o sumă însemnată ca mită, ceea ce desigur era imposibil.  Dar n-a renunțat!  A hotărât să încerce și la Timișoara.  N-a fost de loc ușor să facă rost de suma necesară pentru biletul de tren.  Capitalul cu care a pornit la drum a constat din diploma de bacalaureat, biletul de tren, o bucată mare de unt și două adrese.  Prima era adresa unui unchi, un frate al tatălui, care era măcelar la București.  Acolo spera să rămână peste noapte, să primească de mâncare și să vândă untul ca să aibe ceva bani de buzunar.  A doua era adresa lui Yetty, fiica familiei Rubinger, care era măritată și stătea la Timișoara.  Soțul ei, Ignaz (poreclit Nazi) Ellenbogen, era și el o veche cunoștință din Murafa.

Când Rubin a sunat la ușa lui Yetty era începutul lui ianuarie 1947.  Era desigur o vizită neașteptată, dar Yetty l-a primit.  I-a dat adăpost la început și l-a ajutat să-și găsească prima slujbă: să dea meditații unei fetițe, fiica unui farmacist.  Acesta avea farmacie proprie și putea să-și permită să plătească meditațiile.  Dar Rubin nici nu vroia bani.  În acele vremuri de inflație și de nesiguranță prefera ca în schimbul meditațiilor să ia masa la ei.  Farmacistul s-a cam mirat, dar a fost de acord.  Și de ce nu?  Familia nu ducea lipsă de nimic, aveau o bucătăreasă minunată și încă o persoană la masă nici nu conta.  A doua zi Rubin a venit la ora prânzului și a primit o masă excelentă.  La cină a venit din nou.  Păi cum?  Vreau cina!  Farmacistul a crezut că învoiala era numai pentru prânz, dar până la urmă s-a înduplecat.  În felul acesta Rubin și-a asigurat două mese pe zi timp de mai mulți ani.  Mai târziu și-a găsit încă un elev și din banii câștigați și-a închiriat o cămăruță.  A plecat din casa lui Yetty, dar au rămas prieteni toată viața.

Totuși țelul lui era să fie admis la Facultatea de Medicină.  Mergea adesea pe acolo și stătea de vorbă cu studenții evrei.  Așa a aflat că se deschide un curs pregătitor și s-a înscris imediat.  S-a înscris și la UTM.  În anii petrecuți la Timișoara a avut primul contact cu muzica clasică și a rămas fascinat de ea toată viața.


STUDENȚIE

Într-o după-amiază de primăvară mă întorceam acasă de la cursuri împreună cu prietenii mei Micu Schapira și Marci Dollberg.  Eram cu toții în anul întâi.  Pe drum am întâlnit un cunoscut de-al lui Schapira.  Ne-am oprit să stăm de vorbă și Schapira mi l-a prezentat: Rubin Schaffer, un „landsmann” [consătean] din Suceava, care urma să înceapă medicina la toamnă.  Era înalt, slab, cu păr negru și cu ochelari.  Purta o scurtă de lână în alb-negru.  Mult mai târziu am aflat că scurta era făcută dintr-un palton pe care-l avea de la paisprezece ani, încă dinainte de deportare.  A fost prima noastră întâlnire și mai știu exact unde s-a petrecut.

Rubin

Rubin

Erika

Erika

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Colegii mei evrei de la Facultatea de Medicină erau veniți din toate colțurile tării și stăteau cu chirie în camere sărăcăcioase.  Eu eram singura care locuiam la Timișoara cu familia.  Stăteam în centru, lângă Biserica Sârbească.  Aveam chiar un patefon, același pe care Malvine l-a adus la Seletin cu ani în urmă.  În timpul războiului a fost la mătușa Sali și acum Lala mi l-a dat mie.  Așa se face că „gașca” se aduna la noi în fiecare duminică după-amiază.  (De fapt mai era încă o „gașcă” evreiască la medicină, cea a comuniștilor, cum ar fi Costiner, Levi, etc.  Ei ne disprețuiau, nici nu catadicseau să ne dea bună-ziua.)  La început Rubin venea după-amiaza ca toți ceilalți, mai târziu a început să vină seara.  Peste zi învățam cu Marci, iar seara ieșeam în oraș cu Rubin.  Mergeam la operă, la teatru, la concerte sau la cinema.

În timpul verii Rubin a făcut cursul pregătitor, iar toamna a fost admis la medicină.  Deci el a început în 1947, cu un an după mine.  În primii doi ani a fost foarte sărac.  Singurul sprijin pe care l-a primit de la părinți în tot timpul studenției a fost un pachet cu prăjituri de casă.  În anul trei a primit un post de preparator la histologie.  Salariul îi ajungea pentru o viață modestă, așa că n-a mai avut nevoie să dea meditații.  S-a mutat într-o cameră mai mare împreună cu Dollberg și cu Schapira.

Era o pe-atunci foamete în România.  Mâncare se primea pe cartele, dar uneori nu se găsea pâine nici măcar pe cartele, se dădea numai mălai.  Oamenii trebuiau să-și facă mămăligă, numai că Dollberg și Schapira nu știau să gătească și nu o dată au așteptat până ce Rubin s-a întors de la operă ca să le facă de mâncare!  In ciuda foametei, situația de la Timișoara încă era mai bună decât în alte părți ale țării.  Țăranii din împrejurimi aduceau de mâncare la piață.  Rubin a cumpărat un sac de făină și l-a trimis părinților.  În anul patru a fost dat afară din UTM și numai printr-o minune și-a putut păstra postul de preparator.

În mai 1950 evreii au avut posibilitatea să depună cereri de emigrare în Israel.  Rubin și cu mine am depus cererile împreună pentru că plănuiam să ne căsătorim în curând.  Și părinții mei au depus cerere.  După nuntă am depus încă o cerere.  N-am primit nici măcar un refuz, nimic!  De-a lungul anilor am mai depus multe cereri cu același rezultat: nimic.  La un moment dat aveam speranțe reale de plecare și ne-am vândut covorul, serviciul de masă, cu rezultatul… că am rămas fără.  Cu timpul ne-am cumpărat alt covor și alt serviciu de masă și nimic nu s-a schimbat.  Timp de peste douăzeci de ani am trăit literalmente pe valize, gata oricând de plecare, dar am primit pașaportul abia în vara anului 1972.

Mama lui Rubin a murit pe neașteptate.  El s-a dus la înmormântare, iar nunta s-a amânat cu un an.  Ne-am căsătorit abia în decembrie 1951, în ultimul meu an de studiu.  Ceremonia religioasă a avut loc în dimineața de 16 decembrie, la sinagoga reformată, cu tânărul rabin Neumann.  Tatăl lui Rubin a venit la nuntă.  Yetty și Nazi Ellenbogen, aceiași care l-au primit pe Rubin când a juns la Timișoara, l-au adus la chuppah.  Apoi mama a servit un prânz festiv la noi acasă.

Părinții mei vroiau să ne dăruiască mobilă, dar n-a fost posibil.  După perioada de hiperinflație și apoi stabilizarea monedei, toată lumea și-a pierdut economiile.  Tot ce au fost în stare să ne dea a fost un pat dublu și un aparat de radio pentru Rubin.  Am stat amândoi mai departe la părinții mei.  Între timp ne-am mutat în Fabrik, unde am primit două camere mari.  Baia și bucătăria le aveam în comun cu vecinii noștri, familia Borosch, dar asta nu ne dearanja pentru că ne înțelegeam bine cu ei.

Casa noatră din Fabrik

Casa noatră din Fabrik

Am rămas însărcinată și Evi s-a născut în 13 septembrie 1952.  Examenele au continuat până la sfârșitul lui august și le-am trecut pe toate.  Am absolvit medicina!

 

CARANSEBEŞ
În perioada comunistă învățământul universitar era gratuit, dar absolvenții erau obligați să lucreze oriunde erau repartizați, de obicei la țară.  Un post mai bun se putea obține numai după trei ani și numai prin concurs.

În septembrie toți colegii mei s-au prezentat la posturi, dar eu am rămas acasă, în concediu de maternitate.  Abia în decembrie Rubin s-a dus să se intereseze unde urma să lucrez.  Posturile cele mai rele erau deja ocupate.  Mi s-a propus Teregova, un sat mai răsărit în munți, lângă Caransebeș, dar am refuzat: mai erau partizani prin păduri, se duceau lupte și mi-era pur și simplu frică.  Până la urmă am primit un post în orășelul Caransebeș, unde se construia un spital de copii.  Între timp, o secție de pediatrie funcționa provizoriu într-o aripă a maternității.  Acolo am început să lucrez.  Era postul cel mai bun la care m-aș fi putut aștepta.

Hava Spitalul din CaransebesLa spitalul de copii din Caransebeş, în 1953

M-am prezentat la servici la începutul lui ianuarie 1953.  Rubin s-a dus la Caransebeș cu o săptămână mai înainte și mi-a închiriat o cameră nu departe de spital.  Proprietara urma să aibe grijă de Evi când eram la servici.  Soluția părea perfectă.  Dimineața lucram la spital, iar după-amiaza la dispensar.  Au trecut mai bine de șaizeci de ani de atunci, dar parcă mă văd în prima zi la spital.

Câteva zile mai târziu, după ce am rezolvat toți pacienții, sora m-a întrebau unde stau.  „Am o cameră la doamna Grecu.  Tot ea are grijă de fetița mea când lucrez.”  După o scurtă ezitare sora m-a întrebat: „Ați băgat de seamă că doamna Grecu e îmbrăcată în negru?  E în doliu după fiica ei care a murit nu de mult de tuberculoză.  De fapt toată familia i-a murit de tuberculoză.”  Am rămas ca trăsnită.  Noaptea n-am închis ochii.  Mi-am făct bagajele și a doua zi dimineața la ora șapte am plecat cu copilul în brațe.  M-am dus la primărie, am așteptat până s-a deschis și am cerut să vorbesc cu primarul.  M-am prezentat, i-am explicat situația în care mă aflu și i-am pus în vedere că dacă nu-mi găsește imediat o locuință adecvată, iau primul tren la Timișoara.  La doamna Grecu nu mă întorc nici în ruptul capului.  El a înțeles dificultatea în care eram și până la prânz mi-a găsit o cameră.  Era la doi kilometri distanță de servici dar am acceptat.  Nu aveam de ales.  Aveam nevoie și de cineva care să-mi îngrijească copilul.  Am găsit o femeie la spital care era liberă tocmai când lucram eu și invers, așa că ne-am aranjat s-o îngrijim pe Evi cu rândul.  Învoiala a funcționat timp de vreo două luni, până când Evi a făcut dizenterie.  Am primit concediu de boală și m-am întors la părinți.  Când am revenit la Caransebeș, mama a venit cu mine și în grija ei Evi a crescut frumos.  Iar tata și Rubin au rămas împreună la Timișoara și s-au gospodărit singuri.

Rubin a mai stat un an la Timișoara.  A absolvit cu diplomă de merit și a fost primul la repartizare.  Desigur că a ales spitalul de copii din Caransebeș, care tocmai era gata.  Am fost amândoi la deschiderea festivă.  Împreună am închiriat o locuință lângă spital, în casa profesorului Buțiu.  Colegii erau simpatici, iar cu medicul șef, Dr Adam ne-am înțeles foarte bine.  Rubin era foarte activ și plin de idei noi.  De exemplu a organizat laboratorul spitalului.  Împreună cu un inginer a construit un aparat de electroforeză.  Pe vremea aceea electroforeza mai era o raritate chiar și la clinicile universitare.

Totul părea perfect.  Și atunci a început epidemia de poliomielită.  Zilnic apăreau cazuri noi.  Am lucrat până la epuizare.  Am intrat în panică: poate că se molipsește și fetița nostră!  Am alergat acasă și i-am strigat mamei prin geamul deschis: „Te rog, ia-o pe Evi și pleacă imediat la Timișoara!  Nu intrăm în casă până nu pleci!”  De atunci mama a crescut-o pe Evi.  Uneori mergeam la Timișoara s-o vedem, dar nu îndrăzneam să intrăm în casă.  Strigam din curte și mama ne-o arăta de pe balconul de la etajul întâi.  Abia cu doi ani mai târziu a apărut vaccinul.  Ca angajați ai spitalului am fost printre primii care l-au primit, dar ne-a costat un salariu lunar.  În sfârșit nu ne mai era frică să ne vedem fetița, totuși am lăsat-o mai departe în grija mamei mele.

În afară de colegii noștri de la spital, Dr Adam și Dr Murgu, nu prea aveam societate.  Rubin tânjea după prieteni, după teatru și concerte, îi lipsea viața de la oraș.  În 1955, la sfârșitul celor trei ani obligatorii la Caransebeș eram din nou gravidă și aș fi preferat o sarcină liniștită, dar el nu mai avea răbdare.  După multe ezitări am consimțit.  Am plecat împreună la Cluj pentru concursul de intrare în oraș.  Rubin a rămas la Cluj să aștepte rezultatul concursului, dar eu nu m-am simțit bine și am plecat la Timișoara, la părinți.  Am fost internată la spital, dar diagnosticul de diabet mi l-a pus tata.

În concediu la Băile Herculane, în 1955

În concediu la Băile Herculane, în 1955

Amândoi am reușit la examen și am primit posturi în Oradea, dar n-am fost mulțumiți.  Oamenii erau reci, neprietenoși.  Le era dor de vremurile încă nu prea îndepărtate când Oradea aparținuse de Ungaria.  Cine nu vorbea ungurește nu era acceptat.  Într-o zi Rubin a prezentat un caz în fața medicului șef.  După ce a vorbit douăzeci de minute l-au întrerupt: „Vorbiți ungurește?”  „Da, un pic.”  „Atunci vă rog s-o luați de la capăt și să prezentați cazul în ungurește.”  „Eu am studiat în limba română, nu cunosc termenii tehnici în maghiară.”  „Atunci reveniți după ce i-ați învățat.”

Într-o zi, la Timișoara, tata s-a întâlnit cu un cunoscut, Dr Oteșteanu, care era medic șef de regiune pentru pediatrie și i-a povestit cum s-au purtat cu noi la Oradea.  Când a auzit povestea, Dr Oteșteanu ne-a oferit două posturi la Arad.  Ne-am mutat la Arad în decembrie 1956.

(Va urma)

 Erika Shaffer

Traducere din limba germană: Hava Oren

 

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

3 Comments

  • Emanuel Hochstädt commented on June 2, 2023 Reply

    מוזכר שם
    Ignaz (poreclit Nazi) Ellenbogen
    שהיה קרוב משפחה (בן דוד ראשון או שני) של אימי
    Clara Ellenbogen.
    .פגשתי אותו בתל אביב בשנת 1990 כמדומני.

  • Jossef Avni commented on June 2, 2023 Reply

    Mi-a plăcut voința copilului de-a fi șeful stației de tren…in Tel Aviv.

    • Hava Oren commented on June 2, 2023 Reply

      Absolut! Eu îmi amintesc perfect seriozitatea cu care tata spunea că visa să devină șef de gară la Tel Aviv. Sionist a fost de când lumea, dar a ajuns în Israel abia în 1972. Din păcate tata ne-a părăsit de aproape 30 de ani.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *