Din România am aflat trista veste că, pe 1 iulie, profesorul Ion Ianoşi, în vârstă de 88 de ani, a decedat într-un spital din București. A fost incinerat pe 4 iulie la Crematoriul Vitan-Bârzești.
L-am cunoscut pe Ion Ianoși și pe soția sa Janina, în februarie 2006, când a vizitat pentru prima oară Israelul, la invitația Cercului Cultural de la Ierusalim și a Institutului Cultural Român. El a conferențiat la Ierusalim despre „Evreii și comunismul” și la Haifa despre „Alegerea lui Iona”. Cu această ocazie, ne-a onorat, acceptând invitația noastră de a petrece o seară, la noi acasă, la Haifa, împreună cu verișoara sa Kati și soțul ei Victor. Desigur îi cunoșteam opera, dar contactul direct cu acest mare cărturar, de o modestie și umanitate rară, ne-a fermecat.
În anul 2005, când a apărut volumul „Karl Marx în 1234 de fragmente”, Clubul Ideea Europeană l-a sărbătorit. Cu această ocazie, în cadrul unei festivități moderată de Aura Christi, redactor șef al revistei Contemporanul, au făcut elogiul profesorului Ianoși, declarat „model european”, profesorul Adrian-Paul Iliescu, criticul și istoricul literar Gabriel Dimiseanu, profesorul Mircea Martin și academicianul Nicolae Breban. În aprilie 2008, când profesorul devenea octogenar, revista Contemporanul Ideea europeană, i-a dedicat un număr special. Cinci ani mai târziu, în mai 2013, când profesorul a fost sărbătorit din nou de Facultatea de Filosofie pentru cei 85 de ani, am publicat un articol în Baabel, în care făceam o trecere în revistă a monumentalului volum autobiografic „Internaționala mea Cronica unei vieți”, care apăruse între timp la editura Polirom și primise Premiul revistei Observator cultural pe anul 2013, la categoria de memorialistică. Această recenzie a volumului autobiografic de 850 de pagini al profesorului Ianoși, a fost publicată în revista Contemporanul Ideea Europeană nr. 3 din 2014.
Reiau în cele ce urmează câteva puncte principale despre personalitatea dispărutului.
Ioan-Maximilian (Janos), unicul copil al lui Iuliu Steinberger și al Anei, născută Leitner, s-a născut la 1 mai 1928 în casa din Brașov a părinților. Deși familia nu era religioasă, băiatul a fost circumcis, ba chiar a avut și Bar Mitzva, când a împlinit 13 ani. Părinții s-au despărțit când băiatul avea 7 ani, copilul rămănând în grija tatălui. Limba lui maternă era maghiara. A învățat totuși la o școală primară cu limba de predare româna. În perioada 1940-1944 a învățat la o școală de meserii organizată de comunitatea evreiască. După 1944 a dat examene în particular pentru a absolvi liceul și și-a susținut examenul de bacalaureat. În august 1945 s-a încris în UTC și pe 30 decembrie a aceluiași an a primit carnetul de membru PCR, deși încă nu împlinise 18 ani. De altfel și tatăl său, deși de origine burgheză, s-a înscris în Partidul Comunist, cum au făcut mulți evrei care au supraviețuit Holocaustului, în speranța unei societăți fără discriminări etnice.
În 1947 s-a înscris la Universitatea Bolyai din Cluj, unde a studiat maghiara. La sfârșitul anului 1949 a fost trimis pentru continuarea studiilor în Uniunea Sovietică. A avut norocul să fie repartizat la Leningrad, astăzi Sankt Petersburg, oraș de care s-a îndrăgostit. A studiat acolo filosofia, cu specialitatea în estetică, și după absolvirea facultății a făcut aspirantura, pe care a încheiat-o, în 1955, cu dizertația „Problema tipicului în estetica marxist-leninistă”. Reîntors în România, i s-au omologat studiile, primind titlul de doctor în filosofie. Căsătorit în timpul studiilor cu o studentă venită din București – Janina Caffé – la întoarcerea în țară s-a stabilit la București, a adoptat limba română și a început activitatea în învățământul superior.
În 1958 familia și-a schimbat numele din Steinberger în Ianoși. În paralel cu activitatea didactică, a fost în perioada 1956-1965 activist (instructor) la Comitetul Central al PMR. Era de fapt o funcție de referent, pe care a folosit-o – pe cât era posibil – în mod pozitiv, contribuind prin referate corespunzătoare la publicarea unor lucrări „suspecte” pentru regimul comunist. A fost profesor de filosofie și estetică la Facultatea de Filosofie a Universității din București, pregătind numeroase generații de studenți, pe care i-a cucerit prin erudiția și firea sa blajină. Din 2001 a fost membru de onoare a Academiei Române.
A publicat o serie de studii foarte importante care deschideau orizonturi noi cititorilor, într-o perioadă de dogmatism. Mă refer la volumele despre Romanul monumental și secolul XX, Thomas Mann, Dostoievski – tragedia subteranei, Tolstoi, Hegel și arta, Alegerea lui Iona, Despre sublim, etc., etc. Și-a exprimat ideile liberale, care nu erau pe linia dogmatică a regimului național-comunist, în volumele „Secolul nostru cel de toate zilele” (1980) și „Opțiuni” (1989). După Revoluție, a mers împotriva curentului, rămănând fidel marxismului și în general ideilor de stânga.
În privința identității, Ianoși mărturisea: „toți mă consideră evreu, deși personal mă consider maghiar”. De fapt „internaționalistul” Ianoși era un dublu minoritar în cultura română, atât prin originea sa etnică cât și prin limba sa maternă. În 2006, la sfârșitul reuniunii de la Cercul Cultural din Ierusalim, Ianoși a mărturisit: „Bunicii mei încă țineau obiceiurile, părinții rar, eu deloc, deși bunicul mă ducea de Yom Kipur la sinagogă (…) Există un substrat iudaic în orice evreu (…) Acționează în noi niște straturi de mentalitate profundă, de care nici nu scapi și de care, la un moment, nici nu vrei să scapi”.
Ianoși era conștient că în activitatea lui din timpul regimului comunist a făcut greșeli, fie din dogmatism, fie din frică. El scria: „Am păcătuit nu atât printr-o intransingență doctrinară «pură», cât prin interesul de a nu-mi periclita situația”.
Profesorul Mircea Martin a scris în Observator cultural, după ce a participat la incinerarea fostului său profesor, apoi coleg și prieten: „Ianoși a fost – între 1960 şi 2000 – profesorul a numeroase promoţii de studenţi, cărora cursurile sale de estetică şi, mai tîrziu, de filozofia culturii le-au marcat benefic formaţia. A fost iubit de studenţi pentru temeinicia discursului său, pentru pasiunea cu care îl rostea şi pentru disponibilitatea sa umană în genere”. Și tot în Observator cultural, Mădălina Diaconu, tot o fostă studentă, apoi asistentă și colaboratoare, care actualmente este profesoară la Viena, a scris: „De la profesorul Ianoşi am învăţat libertatea de gândire, spiritul critic şi importanţa schimbului de opinii. În loc să ceară răspunsuri «corecte», predeterminate, Ion Ianoşi pretindea să gândeşti cu capul tău, debarasat de prejudecăţi sau de clişee de gândire şi ocolind stereotipuri lingvistice”.
Ion Ianoși a fost nu numai un mare cărturar, estetician și teoretician al culturii, ci un adevărat model central-european. Avea virtutea înțelepciunii. Opera și activitatea sa sunt de o mare complexitate. A avut un aport benefic în cultura românească prin erudiția, spiritul critic, raționalismul și umanismul său. A avut curajul de a-și afirma „inopotunitățile”. Și mai ales a fost iubit de cei care i-au fost studenți. Fie-i amintirea binecuvântată.
Mirel Horodi
