Anul acesta, în luna iulie, am terminat de citit volumul intitulat MIRAJUL FRANCEZ – Incursiuni, popasuri și retușuri pe o hartă redesenată de Geo Șerban, cuprinzând articole cu subiecte franceze publicate de Mihail Sebastian în perioada 1927-1940. Volumul a apărut în anul 2015, în condiții grafice excepționale la editura Hasefer.  Lectura acestor articole, scrise acum peste 80 de ani este agreabilă, datorită stilului inegalabil al autorului și extrem de interesantă, datorită subiectelor abordate. Dar ceea ce uimește este faptul că temele abordate își păstrează actualitatea și vin să precizeze care erau concepțiile politice, sociale și culturale ale ziaristului, scriitorului și criticului Mihail Sebastian.

Eram deci sub admirația textelor cu subiecte franceze ale lui Sebastian, când pe 14 iulie, Ziua Căderii Bastiliei, care este Sărbătoarea Franței, am urmărit la televizor festivitățile grandioase ale acestei sărbători naționale. Dimineața am urmărit pe TV5 -MONDE  grandioasa paradă militară de la Paris, cu tot fastul de mare putere, pe care Franța îl etala cu acest prilej. După masă, pe TVRi am vizionat festivitatea de la Ambasada Franței din București, fiind încântat de improvizația muzicală inspirată de imnurile Franței și României, susținută de ambasdorul francez, d-l François Saint-Paul, la pian, și violonistul român Forin Niculescu, la vioară. Seara, pe France 2 am vizionat minunatul Concert de la Turnul Eiffel al Orchestrei Naționale a Franței, sub bagheta maestrului Daniele Gatti. M-am gândit, în timp ce urmăream concertul, la Sebastian iubitorul de muzică clasică. Am ascultat în acest concert, în special compozitori francezi. Printre ei Maurice Ravel cu partea finală a Concertului pentru pian și orchestră, despre care Sebastian a scris superb în 1938, în publicația L’Indépendence Roumaine, cu ocazia morții compozitorului. Sebastian scria: „pianul îi datorează lui Maurice Ravel o recunoștință eternă…” Am remarcat că dintre compozitorii germani, a fost inclus în program, Mozart, cel despre care Sebastian scria că „este perfectul tip de european care descoperă, pe deasupra frontierelor, unitatea morală a Europei” (pag. 183). Desigur, s-a cântat și „Oda bucuriei”, din Simfonia a IX-a de Beethoven, devenită Imnul Europei. Eram încântat. Numai că a doua zi am aflat despre îngrozitorul atentat de la Nisa, care ne-a amintit că spiritul francez, care înseamnă libertate, egalitate, fraternitate ca și spiritul european, sunt acum ținta atentatelor islamiștilor extremiști.
Ce reprezintă spiritul francez pentru Mihail Sebastian aflăm dintr-o serie de articole pe care el le-a scris în a doua jumătate a anilor ’30. Astfel, în 1937, Sebastian a publicat în Revista Fundațiilor Regale, un articol despre cartea postumă „Libertate și cultură” a lui Alexandru Vianu (fratele mai mic al lui Tudor Vianu), cel care deținuse rubrica de „actualități franceze” în Revistă.  Sebastian definește tradiția intelectuală franceză ca fiind a unor „spirite sceptice și libere”, pleacând de la Montaigne, în secolul al XVI-lea și ajungând până la Alain, în secolul XX. Ideea de libertate este, în concepția lui Sebastian, ideea fundamentală a spiritului francez, care presupune respectul persoanei umane, ceea ce este „mai mult decât principiul juridic (…) al «drepturilor omului» (…) o afirmare a valorilor individuale de creație, într-un moment istoric ce cochetează prea mult cu formulele istorice globale, colectiviste” (pag. 212). Sebastian citează din cartea lui Alexandru Vianu următorul pasaj, care mi se pare mai mult decât semnificativ: „Franța este singura țară, în vremea aceasta (este vorba de anii ’30, cînd în Germania se instaurase hitlerismul, în Italia fascismul, în Rusia, stalinismul, nota mea), care trăiește cu sentimentul unor forme și idei imuabile. Raționalismul îi dă fixitate; umanismul, măsură (…) Franța are îndoieli, dar nu disperări ”. În 1937, nu se prevedeau încă disperările pe care războiul le va aduce Franței peste câțiva ani!
Spiritul de libertate este subliniat și în articolul publicat în 1935 în revista Rampa, cu ocazia vizitei în România a omului politic Paul Boncour, fost prim-ministru al Franței, care în modestia sa, s-a prezentat publicului din țară ca fiind „numai un francez”. Sebastian scrie cu un patos deosebit despre principiul de libertate francez: „O libertate care, înainte de a fi un regim politic, este un regim moral, ale cărui izvoare trec dincolo de Marea Revoluție și urcă spre Voltaire și Montaigne. Ceea ce se întâmplă azi în Europa este incontestabil de domeniul aberației. E o atmosferă de pușcărie”… Și mai departe Sebastian adaugă: „E glasul unui european pentru care Europa n-a fost niciodată o ficțiune diplomatică, ci o realitate de spirit” (pag. 205). Cât de actual este Sebastian, când se referă la criza spiritului european! De curând votul pentru „brexit” din Marea Britanie, ne-a adus aminte că Europa trece și acum printr-o criză.
Aceleași idei le regăsim în articolul publicat în 1934 în Revista Fundațiilor Regale, cu ocazia asasinării omului politic francez Louis Barthou. Sebastian scrie: „Barthou reprezenta în politică și în cultură spiritul critic. Un spirit critic fără abstracții, fără scheme, fără idei fixe, animat de un simț generos al vieții și de o ironică iubire de oameni, pentru care avea multă înțelegere, dar nici o iluzie (…) Acest om, care a suspectat toate fanatismele (…) cade răpus de un fanatic” (pag. 195-196).
Împotrivirea lui Sebastian față de toate formele de fanatism este subliniată și în articolele publicate în 1936 și dedicate filozofului Alain și criticului Albert Thibaudet. Sebastian scrie: „Ceea ce face marele farmec al lui Alain  și ceea ce îți dă – citindu-l – o impresie de securitate și de simpatie este totala lui lipsă de fanatism” (pag. 167). Alain (1868-1951) afirma că „îndoiala trebuie să însoțească ca o umbră certitudinea”. Iar despre Thibaudet (1874-1936), „un istoric și un critic al ideilor”, Sebastian scria la moartea sa: „A fost una din cele mai frumoase minți ale timpului (…) Spiritul francez și spiritul european pierd o admirabilă figură de intelectual” (pag. 169).
Mihail Sebastian a manifestat un interes constant pentru literatura franceză, interes concretizat în articolele despre Francis Jammes – „poetul de la Hasparren”, Léon Daudet – „un francez mijlociu”, Marcel Proust – care nu era numai un „autor preferat”, ci un frate – , Remy de Gourmont, Guillaume Apollinaire, Ninon de Lanclos, Jacques Rivière, André Gide, Stendhal, etc., etc.
Mihail Sebastian a cunoscut Franța nemijlocit în anii 1930-1931 și apoi în scurte călătorii în 1936 și 1937. Umanismul scriitorului este exprimat minunat în notele sale de călătorie: „dacă îi iubești pe oameni, dacă ești curios să-i cunoști și dacă te bucuri să-i vezi, atunci sentimentul pe care ți-l comunică drumul, sentimentul identității umanității tale e încurajator și fecund” (pag. 38). Același umanism îl regăsim exprimat în relatarea din 1930 despre Rue de Lappe, „o stradă a amorului”, în care este clară înțelegerea tînărului autor pentru fenomenul LGBT (lesbiene, homosexuali, bisexuali, transsexuali) care astăzi este acceptat, dar care atunci era blamat.
Tot timpul Sebastian își raportează impresiile din străinătate la acasă, la România: „sufletul meu de om de la Dunăre nu poate să treacă fără emoție pe lîngă o barcă cu pînze și pe lîngă o luntre de pescar” (pag. 43).
Geo Șerban ne oferă prin această culegere de articole, publicate la Hasefer, posibilitatea de a cunoaște nemijlocit ideile politico-sociale și literare ale lui Sebastian, care desigur au evoluat, sau mai corect spus s-au cristalizat, în decursul anilor premergători celui de-al doilea război mondial. În orice caz orice cititor fără idei preconcepute își poate da seama, citind aceste articole, cît de absurde sunt afirmațiile că Sebastian ar fi cochetat cu ideile totalitare. De altfel, Baabel a publicat în anul 2015 o serie de articole ale profesorului Laszlo Alexandru, intitulate „Mihail Sebastian și politica de la Cuvântul”, în care se combate efortul Martei Petreu „de a-l transforma, peste decenii, pe Mihail Sebastian în ceea ce n-a fost – un spirit totalitar – (…), adică să ne convingă în vreun fel că autorul ar fi avut o orientare contrară democraţiei franceze”. Citiți volumul „Mirajul francez” și vă veți convinge câtă dreptate are profesorul Laszlo Alexandru în polemica sa cu Marta Petreu. O carte care merită să fie citită.

Mirel Horodi