Mihai Eisikovits făcea parte din generaţia de supravieţuitori despre care eram încredinţaţi că vor fi mereu alături de noi, generaţiile postbelice. Era martor şi mărturisitor al urgiilor veacului XX – îndurase trei ani în detaşamentul de muncă pentru evrei din armata maghiară fascistă şi alţi patru în gulagul sovietic – dar în acelaşi timp era şi o pavăză împotriva repetării unor astfel de tragedii.

Mihai Eisikovits avea statură de stejar, era înzestrat cu o minte ageră şi iscoditoare, o memorie prodigioasă  şi mâini îndemânatice. Avea talent la desen, har de povestitor şi glas, plăcut, de bariton. Era un om carismatic şi integru care şi-a probat omenia în vremurile cele mai grele. Era un adevărat constructor care s-a impus atât în munca de pe şantier, cât şi în edificarea vieţii sociale şi culturale.

În lunga sa viaţă nu şi-a irosit talanţii, ci i-a valorificat până la ultimul şi  – în ciuda vicisitudinilor – a reuşit, cu tenacitate şi perseverenţă, să-şi atingă ţelurile propuse. La crepusculul vieţii, la venerabila vârstă de 96 de ani şi jumătate, şi-a văzut îndeplinite două dorinţe fierbinţi: inaugurarea Monumentului Memorial al Holocaustului din Gherla natală (22 mai 2016) şi lansarea volumului de povestiri: Vieţi frânte (în 4 iulie 2016). La ambele evenimente a vorbit cu înţelepciune şi tâlc. Din păcate şi viaţa lui avea să se frângă curând sub povara anilor…S-a stins din viaţă în 3 august, la clinica Medicala III, din Cluj.

Mihai Eisikovits s-a numărat printre autorii cei mai citiţi ai Revistei Baabel.  Multe din scrierile sale care evocă viaţa evreiască din Gherla copilăriei, întâmplări şi personaje emblematice din anii de lagăr sau relatează poveşti cu tâlc din bogata sa experienţă de viaţă – reunite în cartea lansată de curând – au apărut în premieră în paginile revistei noastre.  Cu toţii îi vom resimţi absenţa. Împărtăşim durerea familiei şi prietenilor apropiaţi.

Fie-i memoria binecuvântată!

Colegii de la Revista Baabel