Cunoscutul istoric Lucian Boia a publicat recent la Humanitas un nou volum intitulat „Strania istorie a comunismului românesc (și nefericitele ei consecințe)”. Volumul de 232 de pagini nu ne aduce noi informații, ci o interpretare originală a evenimentelor, scoțând în evidență trăsăturile „speciale”, cu adevărat „stranii și paradoxale”, ale comunismului românesc. Din introducere autorul definește astfel trăsăturile specifice ale experimentului comunist românesc:
– Țara cu cei mai puțini comuniști a devenit țara cu, relativ, partidul cel mai numeros;
– Virulent antinațional într-o primă fază, comunismul în România a sfârșit prin a deveni ultranaționalist;
– România este singura țară europeană în care s-a aplicat comunismul dinastic;
– Cea mai violentă revoluție anticomunistă s-a prelungit prin cea mai lentă și mai incompletă desprindere de comunism.

Acapararea puterii
Cucerirea puterii de către comuniști – arată autorul – s-a produs într-un interval extrem de scurt, de numai trei ani și câteva luni, de la 23 august 1944 până  la 30 decembrie 1947. Acest lucru a fost determinat de expansiunea imperiului sovietic – în condițiile înfrângerii Germaniei naziste – într-o bună parte a Europei Centrale și Sud-Estice. În această categorie sunt incluse atât  țări învinse ca România, Bulgaria și Ungaria, dar și țări aliate ca Polonia și Cehoslovacia. În perioada până la cucerirea puterii, comuniștii au reușit să inducă în eroare opinia publică. Scopul lor era chipurile să „democratizeze”, nicidecum să „comunizeze” țara. L-au pus prim-ministru, la 6 martie 1945, pe Petru Groza (Frontul Plugarilor) și l-au luat „tovarăș de drum” pe Gheorghe Tătărescu, fost prim ministru liberal. În acest timp au făcut adeziuni masive, crescând de la 1000 de membri de partid, în august 1944, la 799.351 de membri în ianuarie 1948. Eu  cred că cei 1000 de membrii din august 1944 sunt o cifră extrem de redusă, care nu explică activitatea partidului  până la 6 martie 1945. La acești 1000 de membri ar trebui adăugați, după părerea mea, câteva mii de simpatizanți care erau înregimentați în organizații satelite ca „Uniunea Patrioților” și „Apărarea Patriotică”, precum și comuniștii vorbitori de limbă română veniți cu trupele sovietice. De altfel au jucat farsa cât se poate  de bine. La alegerile trucate din noiembrie 1946 s-au înfățișat modest, ca unul din cele șase componente ale Blocului Partidelor Democrate (B.P.D.), cu numai 21% din candidați! Frauda electorală la aceste alegeri a fost mare, chiar dacă nu se cunosc exact proporțiile. Socrul meu, avocatul Valentin Saxone, în cartea lui de Memorii „Speranțe în întuneric”, (editura Libra, 2006), care a candidat la aceste alegeri pe lista Partidului Popular Românesc (Petre Ghiață), descrie metodele de fraudă folosite: schimbarea urnelor, folosirea unor cărți de alegători false, citirea eronată a buletinelor de vot, etc. Sfârșitul ficțiunii democratice a avut loc în vara anului 1947, când conducerea Partidului Național Țărănesc (Iuliu Maniu și Ion Mihalache) a fost arestată și condamnată la ani grei de închisoare, urmată, în noiembrie 1947, de eliminarea din guvern a lui Tătărescu, și culminând cu abdicarea forțată a regelui Mihai, la 30 decembrie 1947.

Nu numai ilegitim și criminal.
Autorul scrie în legătură cu raportul final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, din 2007: „Regimul comunist are, incontestabil, un punct de pornire ilegitim și o persistentă latură criminală. Dar nu se reduce la atât.”  Cu un punct de pornire evident nelegitim, cei mai mulți dintre români ajunseseră la un moment dat să considere sistemul existent ca o stare de normalitate. În privința caracterului criminal al regimului comunist, autorul nu este de acord că aceasta ar fi fost marca principală a regimului, fără însă a considera că violența și represiunea ar fi fost secundare în procesul instalării comunismului. Comunismul nu este o simplă dictatură, el „depășește celelalte forme totalitare nu doar prin arsenalul său filosofic și științific, ci și prin amploarea transformărilor pe care le preconizează” (pag.47). Concluzia lui Boia este: „Comunismul a fost o utopie. Și, ca orice utopie, nu s-a putut implanta decât prin constrângere, și tot prin constrângere a durat cât a durat” (pag. 52). Împrumutând o faimoasă replică a lui Talleyrand autorul conchide: „mai mult decât o crimă, a fost o greșeală (…) Toți plătim pentru comunism” (pag. 53).
Autorul atrage atenția asupra faptului că crimele comunismului nu sunt de aceeași natură cu ale nazismului. Caracteristic nazismului e genocidul, în timp ce represiunea în comunism are un caracter de clasă. Boia susține fără echivoc: „n-a fost în România comunistă nici un fel de genocid” (pag. 68). Poate ar trebui folosit în acest caz termenul de „politicid”, care definește mai corect sensul represiunii.
Problema rolului jucat de evrei este tratată în capitolul intitulat „Evrei «internaționaliști» și români «patrioți»”. Autorul afirmă că evreii, în masa lor, n-au fost atrași de propaganda comunistă. Majoritatea evreilor, după război, au fost atrași de sionism. În structurile comuniste evreii erau însă suprareprezentați. În conducerea partidului au fost Ana Pauker (până în 1952) și Iosif Chișinevski. În conducerea Securității au fost Alexandru Nicolski și Mișu Dulgheru. Poziția supremă o ocupau însă comuniștii de origine evreiască la „Propagandă și Cultură”. La acest capitol sunt amintiți Leonte Răutu, criticii literari „improvizați” Ion Vitner și Nicolae Moraru precum și „micul dictator” în domeniul istoriei – Mihail Roller. Autorul consideră că manualul de istorie patronat de Roller este tipic pentru demersul antinațional al acestor așa ziși internaționaliști. Numai că internaționaliștii au reușit să obțină un efect exact invers față de cel scontat. Boia conchide: „În loc să-i vindece pe români de naționalism, Roller i-a îmbolnăvit de-a binelea” (pag. 86).
În perioada 1948-1959 au existat numeroase acte de revoltă contra regimului, individuale sau colective, care au fost trecute însă sub tăcere. Fenomenul de rezistență cel mai spectacular a fost lupta armată din munți, care a ajuns la apogeu în anii 1948-1950, dar a continuat cu grupuri mai răzlețe, până spre 1960. Boia consideră că ostilitatea față de comunism în România a fost mai răspândită decât ar arăta-o manifestările efectiv îndreptate împotriva regimului. N-au existat însă în Partidul Comunist Român grupuri sau personalități autentic reformiste, cum au existat în Ungaria, Polonia sau Cehoslovacia.

De la internaționalism la ultranaționalism.
Pentru a se menține la putere, în condițiile „dezghețului” petrecut în lagărul socialist după moartea lui Stalin (1953), în perioada deceniului „reformist” reprezentat de Nikita Hrușciov (1954-1964), Gheorghiu Dej a jucat pe cartea naționalistă. Retragerea trupelor sovietice (în 1958), a fost urmată de afirmarea independenței față de Moscova (în 1964) și de o oarecare deschidere față de Occident.
Regimul a evoluat. Dacă anii ’50 au rămas în memoria colectivă ca o perioadă sumbră, de represiune brutală, anii ’60 sunt percepuți ca perioada cea mai „luminoasă”. Regimul își îndeplinise practic proiectul de restructurare socială, clasele exploatatoare fuseseră anihilate, colectivizarea agriculturii se încheiase în 1962. Represiunea, în formele ei masive, a luat sfârșit prin eliberarea deținuților politici, în anul 1964. În același timp s-a produs întorsătura ideologică spre naționalism. Recuperarea tradiției și a valorilor culturale românești s-a dovedit decisivă pentru atragerea în sistem a intelectualilor. Autorul arată că acest curs al lucrurilor a atins apogeul în 1968, anul faimosului discurs al lui Ceaușescu din balconul Comitetului Central în apărarea Cehoslovaciei. Notează autorul: „În fapt, la momentul respectiv exista un surogat de prosperitate. Exista și un simulacru de libertate” (pag. 101). Comunismul părea instalat pentru vecie. Oamenii însă duceau de fapt o „dublă existență”.
În 1965, Ceaușescu preluând conducerea, a preluat noul curs așa cum îl lăsase predecesorul său. Ceaușescu „a manipulat istoria pentru a-i face pe oameni să creadă că totul a început odată cu el” (pag.115). Cultul exacerbat al personalității îl amintește pe Stalin, însă el a fost „original”, introducând „comunismul dinastic”, după modelul nord-coreean. Desigur „ceaușismul” este un fenomen particular României. Concluzia amară a lui Boia este că „Ceaușescu n-a fost o simplă întâmplare nefericită. Dacă românii l-au avut, e fiindcă l-au meritat (nu toți firește…)” (…) Așa se face că, după ce țara a fost confiscată de Partidul Comunist, Partidul însuși a fost confiscat de un om și de o familie” (pag. 120).
Sfărșitul perioadei de liberalizare a început imediat după evenimentele din Cehoslovacia și s-a concretizat prin faimoasele teze din iulie 1971. A existat în acestă perioadă ceea ce s-a numit „rezistența prin cultură”, mulți intelectuali au practicat mai de grabă o „evadare prin cultură”, însă cea mai eficace s-a dovedit în cele din urmă „rezistența prin bancuri”.

Prăbușirea comunismului
Concluzia lui Boia este că, de fapt, „comunismul s-a prăbușit de la sine. Pur și simplu n-a fost în stare să mai funcționeze. (…) Contravenea naturii umane și mecanismului firesc al societăților” (pag. 182). Politica absurdă a lui Ceaușescu de a plăti toate datoriile externe a adus, după 1980, la o înrăutățire constantă a condițiilor de viață, ajungându-se ca, în 1985, viața să devină de-a dreptul insuportabilă: frig, întuneric, lipsă de alimente. Revolta a izbucnit la Timișoara, la 16 decembrie 1989. Pe fondul revoltei populare a fost și o lovitură de stat, puterea fiind luată tot de comuniști, din eșalonul doi sau de cei care fuseseră marginalizați  de Ceaușescu. A fost totuși  și o revoluție, căci România de astăzi este cu totul altceva decât cea din decembrie 1989. Lucian Boia conchide: „Un lucru e sigur. Românii s-au despărțit anevoie de comunism” (pag. 194). Faptul că Ion Iliescu a obținut 85% din voturi la alegerile din mai 1990, dovedește acest lucru. „Cea mai violentă revoluție «anticomunistă» s-a prelungit prin cea mai lentă desprindere de comunism”… „Comunismul a pierdut partida. Comuniștii însă au câștigat-o” (pag.205), scrie Boia. Și totuși istoricul este în final optimist: „După cum e stupid să idealizezi comunismul, uitându-i falimentul total, ar fi absurd să nu percepem marile schimbări care s-au petrecut în ultimul sfert de veac” (pag. 210). Adeziunea la NATO și la Uniunea Europeană au fost norocul României post-comuniste.
Cartea are interpretări originale și afirmații controversate care probabil nu vor fi pe placul unora. Istoricul privește trecutul din spre prezent. Cartea se adresează publicului larg, dar mai ales tinerilor care n-au trăit în perioada respectivă și îi ajută să înțeleagă fenomenul istoric și să se ferească de aberația nostalgicilor după național-comunismul ceaușist. „Comunismul nu se mai întoarce”, este vestea proastă, pe care istoricul o dă nostalgicilor, care încă nu au dispărut din România.

Mirel Horodi