(1)
Prin anul 1992, printr-un concurs de împrejurări, am făcut cunoştinţă cu poetul Otto Starck. Rezultatul a fost că după aceea am purtat discuţii lungi telefonice aproape săptămânal. Pe atunci eu eram înscrisă la un curs de meditaţie yoga şi citeam cărţi despre diverse concepţii filozofice indiene, chineze, japoneze. Pe Starck îl amuza teribil cursul meu de meditaţie, care îi prilejuia diverse comentarii ironice. “Ce fel de curs e acela care n-are bibliografie?” – obişnuia el să comenteze cu neîncredere. “Cum poţi să-ţi pierzi timpul cu asemenea prostii, când ar trebui să-ţi completezi neapărat nişte goluri uriaşe de cultură în ceea ce priveşte filozofia greacă cel puţin. Dacă n-ai citit în mod serios filozofie presocratică, n-ai nici măcar înţelegerea elementară a ceea ce înseamnă filozofie.”
Eu l-am ascultat cu respect, m-am dus la bibliotecă şi am căutat cărţi de filozofie presocratică (într-adevăr o întreagă lume fascinantă, din care am descoperit atunci doar o parte infimă) dar n-am renunţat la cursul de meditaţie yoga, pe care l-am apreciat deosebit de mult. Îmi amintesc cum în toiul unei discuţii, i-am povestit o “pildă” japoneză pe care tocmai o citisem. Era vorba acolo despre un student care vine la un dascăl renumit ca să-şi completeze studiile. Întrebat fiind ce învăţase până atunci, studentul se laudă cu bogăţia cunoştinţelor acumulate şi cu numărul mare de înţelepţi cărora le-a fost discipol. Atunci dascălul i-a oferit o ceaşcă şi a vărsat în ea ceai, continuând să toarne chiar şi după ce s-a umplut ceaşca. Evident ceaiul a curs pe jos, studentul a cerut explicaţii şi a primit acest răspuns metaforic: “Într-o ceaşcă plină nu se mai poate adăuga nimic. Într-o minte plină nu mai e loc pentru o concepţie nouă. Trebuie să-ţi goleşti mintea de idei vechi, dacă vrei să torni în ea ceva cu adevărat nou.”
Dl Starck a spus că aşa o prostie de mult n-a mai auzit.
Eu am fost de acord că e absurd să vrei să ştergi din minte chiar tot ce ai acumulat, doar ca să poţi primi ceva nou. Dar am spus că totuşi din când în când, la diverse vârste, îmi place să-mi revizuiesc concepţiile vechi şi să-mi scot din minte câteva prejudecăţi sau idei fixe, pentru a face loc unor concepte noi. De pildă, dacă m-aş crampona de ideea că orice curs trebuie să aibă bibliografie, n-aş putea să-mi îmbogăţesc viaţa cu experienţa meditaţiei yoghinice, care e menită să dezvolte mai mult intuiţia decât raţiunea, deci e un curs care trebuie trăit, nu citit.
Dl Starck a spus atunci ceva foarte frumos, care pe mine m-a emoţionat mult şi n-am mai uitat niciodată. A spus că el ar avea o altă versiune a metaforei ceştii de ceai:  Să-ţi umpli ceaşca inimii până la refuz, apoi să te străduieşti o viaţă întreagă să limpezeşti conţinutul, să-l aduci la un asemenea grad de puritate încât întreaga lume să se reflecte în oglinda ceştii tale.
            I-am sugerat dlui Starck să scrie o poezie folosind această metaforă splendidă. Dar a spus că imaginea nu e originală; a folosit-o poetul persan Rumi într-unul din poemele lui celebre.
Recent, am primit prin poştă un mic tezaur: un pachet cu toate traducerile dlui Starck din poezia persană medievală. În fragmentele din “Poemul spiritual” de Djalal-ud-Din Rumi, am găsit într-adevăr metafora cu pricina, dar expusă într-un context foarte diferit. Poemul persan se numeşte “Zugravii din Rîm şi cei din China”. Titlul e acompaniat de o notă de subsol: “Parabolă a purificării oglinzii inimii de tot ce reprezintă individualitate, pentru a putea reflecta cu adevărat Realitatea absolută.”  Această parabolă se referă la o întrecere între două echipe de zugravi. În vreme ce zugravii din China au pictat cu mare meşteşug un perete, zugravii din Rîm (Imperiul Roman) au lustruit peretele opus într-atât, încât l-au transformat într-o oglindă. Sultanul care arbitra concursul a admirat întâi arta zugravilor chinezi, apoi a tras perdeaua care despărţea cele două echipe şi a privit reflectarea în oglindă a peretelui chinez. Oglinda i s-a părut mai fascinantă decât peretele zugrăvit, fiindcă în oglindă se putea răsfrânge realitatea întreagă în toată dinamica dezvoltării ei. În încheiere, poetul persan spune:

“Rîmlenii sunt sufiţii, ce ştim că nu au parte
de-adîncă-nvăţătură şi nici de multă carte.

Ei inima încearcă s-o cureţe deplin
de ură, lăcomie şi de-orice gînd meschin.

A inimii oglindă în marea-i puritate
e gata s-oglindească imaginile toate.

Iar infinita formă informă-a Celui tainic
e-n inimă-oglindită în chip deplin şi trainic.”

(2)
Pentru mine, lectura poemelor lui Djalal-ud-Din Rumi a avut ca efect, printre altele, şi dezlegarea înţelesului celei mai enigmatice dedicaţii pe care am primit-o vreodată pe o carte. Iată despre ce e vorba.
În 1993, am primit de la dl Starck prima ediţie a catrenelor lui Omar Khayyam pe care tocmai le publicase într-un volum bilingv, având pe prima pagină o dedicaţie care m-a nedumerit. Poetul, care tocmai lucra atunci la traducerea unor parabole din “Poemul spiritual” al lui Rumi, mi-a inclus în dedicaţie 8 versuri inedite din manuscrisul în curs de pregătire. Versurile se referă la “miraculoasa vietate cântată de Rumi” care, potrivit autorului dedicaţiei, ar avea afinităţi cu una dintre poeziile mele. Dar, ca să-mi dau seama despre ce e vorba, trebuia să cunosc contextul în care se încadrau cele 8 versuri. Au trecut 23 de ani de atunci, dl Starck nu mai e în lumea asta, iar eu abia acum am înţeles cu inima strânsă sensul acelei dedicaţii, citind în întregime parabola “Leul şi Iepurele” de Rumi. Surpriza a fost chiar dublă, fiindcă fragmentul respectiv arată foarte diferit în versiunea definitivă. Am înţeles că sunt păstrătoarea unei versiuni inedite a celor 8 versuri, mărturie a sârguinţei cu care Otto Starck îşi cizela traducerile, lustruind ani întregi forma de expresie, migălind chiar şi cele mai mici detalii. Îmi dau seama abia acum, că pentru Otto Starck traducerea versurilor scrise de poeţii lui preferaţi însemna  transformarea propriului suflet într-o oglindă cât mai pură a personalităţii poeţilor traduşi, dând viaţă şi sens parabolei despre zugravii romani (la care m-am referit mai sus).
Dar să revin la parabola “Leul şi Iepurele”. Prin agerimea minţii sale, Iepurele lui Rumi reuşeşte să atragă Leul într-o capcană, apoi se întoarce în valea lui natală ca un învingător şi un erou. Cele 8 versuri din dedicaţia care mi-a fost oferită se referă la momentul euforic în care Iepurele se bucură că a scăpat cu viaţă şi că toate animalele lipsite de apărare din vale au scăpat definitiv de un duşman periculos. Iată versurile dedicaţiei din 1993:

“Scăpând din mâna morţii, putând să-şi vadă neamul,
ea dănţuia în aer ca frunza şi ca ramul,

care-au lăsat în urmă-nchisoarea lor: pământul,
şi-au devenit pe dată tovarăşe cu vîntul,

precum acele duhuri din apă şi din glie,
ce-n clipa care scapă tresaltă-n bucurie

şi-n aerul iubirii divine-ncep o horă,
asemeni lunii pline ce le devine soră.”

[Pronumele “ea” din versul al doilea se referă la “miraculoasa vietate”, adică la Iepure.]

Iată acum acelaşi fragment în versiunea definitivă, aşa cum apare în volumul “3 parabole din Masnavi-e Manavi (Poemul Spiritual) de Djalal-ud-Din Rumi”, publicat în anul 2000:

Scăpat din mâna morţii, bătea din mîini acum,
şi dănţuia în aer, ca frunzele din drum,

ce dintr-o pămînteană-nchisoare-abia scăpate,
spre cer îsi nalţă fruntea, de vînt îmbrăţişate,

precum acele duhuri din apă şi ţărînă,
care scăpînd de-acestea, se prind apoi de mînă,

şi dănţuie-n văzduhul purei Iubiri divine,
şi-ajung desăvîrşite, asemeni lunii pline.”

Motivul pentru care dl Starck mi-a scris acea dedicaţie a fost asociaţia mentală pe care a făcut-o între Iepurele lui Rumi şi un personaj oarecum similar din poezia mea “Iepure în lan”. Autorul dedicaţiei cunoştea această poezie din volumul “Vocile metamorfozelor” publicat în 1980. (Mai târziu, eu am republicat-o într-o versiune îmbunătăţită în volumul “Jurnalul fericirii” din 1999.) Iepurele meu, fugind de fiarele sălbatice dintr-o pădure de munte şi ajungând într-un lan de secară de la câmpie, meditează nostalgic la condiţia lui de emigrant. El spune:

“Nu e şi fuga tot o moarte ca şi sfâşierea?
Acum eu chiar de m-aş întoarce
n-aş putea fi acelaşi
aş fi un iepure de munte cu dor de câmp
un iepure prin care a trecut dogoritor secara”

Din perspectiva de azi, eu percep cei doi iepuri ca într-un fel de roman animalier, în care protagoniştii dialoghează dincolo de timp.  Iepurele lui Rumi (sec. 13), personaj dinamic şi curajos, îi transmite un mesaj grav iepurelui meu introvertit, înclinat spre meditaţie abstractă. Mesajul interpretat de mine ar fi cam aşa: “Priveşte-ţi spaimele în faţă şi luptă-te cu ele, bizuindu-te pe propria ta intuiţie şi pe raţiune.”

Îi mulţumesc dlui Lucian-Zeev Herşcovici pentru că a făcut să-mi parvină toate traducerile dlui Starck, prilejuindu-mi astfel o experienţă livrescă de neuitat.

Luiza Carol