Câteva întâmplări recente mi-au dovedit că dictonul latin Habent sua fata libelli este valabil şi pentru cartea mamei mele, Sara Székely. După 12 ani de la apariţia primei ediţii  în limba maghiară – Szurika, Éva lánya şi 10 ani de la publicarea traducerii în limba română – Surica, fiica Evei, după şapte ani de la plecarea mamei mele din această lume, cartea ei îşi urmează destinul, inspirând cititori cărora le iese în cale, influenţându-le viaţa. Cartea a apărut în urma unui stimul nu tocmai…ortodox.

De când mă ştiu, mama îmi povestea despre copilăria ei petrecută în colonia muncitorilor de la fabrica de cherestea din Gheorgheni, despre cum a rămas orfană de tată, la vârsta de şase ani, despre mama şi bunica ei, despre cum a ajuns, la vârsta de 10 ani, la Orfelinatul Baron Hirsch din Budapesta. Mi-a povestit despre război şi prigoana antievreiască, despre salvarea de la moarte a copiilor din orfelinat – graţie protecţiei Crucii Roşii Internaţionale şi Ambasadei Suediei (personal a lui Raoul Wallenberg). Mi-a povestit despre deportarea la Auschwitz a mamei şi bunicii ei, precum şi a altor zeci de rude din Gheorgheni care au pierit în Holocaust, despre cum a revenit ea în Transilvania, fiind primul copil evreu care a sosit la Oradea în primăvara lui 1945. Poveştile ei m-au captivat prin conţinut, sinceritate, autenticitate, dar şi prin optimismul care emana din ele. Eram convinsă că dacă le-ar fi aşternut pe hârtie s-ar fi bucurat de succes.  Zugrăveau o lume evreiască aproape necunoscută în literatura de la noi: aceea a muncitorilor evrei din industria forestieră, dar nici viaţa din orfelinatul israelit de la Budapesta – cu totul diferită de cea din alte orfelinate – şi nici soarta copiilor evrei din această instituţie în timpul războiului nu erau cunoscute.

Mai târziu i-am propus de mai multe ori să-şi publice memoriile, dar mama nu se prea îndemna să scrie, motivând că apăruseră multe cărţi de memorii ale supravieţuitorilor Holocaustului, unele foarte bine scrise, că ea nu e talentată, că lumea nu mai e atât de interesată de subiect şi încheia cu un argument greu de contracarat: „Nu se debutează la vârsta de 70 de ani!”. 

Totuşi, în iarna lui 2005 lucrurile aveau să ia o altă întorsătură. Într-o zi mama m-a sunat la telefon foarte contrariată: „M-am întâlnit cu o cunoştinţă care m-a întrebat când apare cartea  mea de memorii? Ce să apară, nu scriu nicio carte. De unde ai scos asta? – am întrebat-o la rândul meu. Mi-a răspuns că a citit în Realitatea Evreiască un interviu cu fiica mea care spunea că dorinţa ei cea mai fierbinte pentru anul viitor este să vadă publicată cartea mamei ei. Adică a mea! Cum ai putut să spui aşa ceva fără ca eu să ştiu?!” a încheiat mama supărată. „Acum că scrie şi în ziar că lucrezi la carte, nu te poţi face de ruşine” am îndrăznit eu să conchid. Iar mama mea, uneori foarte ascultătoare – cu decenii în urmă se lăsase de fumat tot la rugămintea mea – s-a apucat de scris. Scria de mână, în limba maghiară. Când termina câte o tranşă, o dădeam „la dactilografiat” unei colege de la redacţia maghiară de la radio. Mie mi-a plăcut din start stilul mamei şi ceea ce scria, dar ea a rămas neîncrezătoare până în ziua în care colega mea de la radio, care terminase de bătut la maşină „porţia curentă”, m-a întrebat când aduc continuarea pentru că era nerăbdătoare s-o citească. I-am relatat mamei întâmplarea şi atunci a prins aripi. În următoarele săptămâni cartea a fost încheiată. A recitit-o, a retuşat-o, iar eu am trimis manuscrisul prietenului meu din copilărie, Daniel Lőwy, care atunci lucra în SUA. El a lecturat textul, a structurat conţinutul în părţi distincte cărora le-a dat câte un titlu adecvat. Tot el a scris şi prefaţa.  Materialul era gata de tipar.

Cartea a apărut pe spezele noastre, cu ajutorul generos al unor prieteni. A fost lansată în ianuarie 2006, la Cluj, şi s-a bucurat de un real succes. S-au vândut pe loc aproape toate exemplarele din stocul librăriei şi în curând a fost cumpărat tot tirajul. Mama a primit o mulţime de reacţii pozitive de la cititorii  din ţară, din Israel şi alte părţi ale lumii, în timp ce colegii şi prietenii nevorbitori de limbă maghiară îşi exprimau dorinţa de a o citi. În consecinţă versiunea în limba română (tradusă de mine) a fost lansată în anul 2008, tot la Cluj, an în care a apărut şi o ediţie revizuită şi adăugită a cărţii în limba maghiară, publicată de o editură din Budapesta.

Am trăit clipe memorabile la lansările de la Budapesta (unde mama şi-a regăsit câteva colege de orfelinat). La Gheorgheni, în oraşul ei natal şi-a reîntâlnit prietena din prima copilărie şi evenimentul a adunat foarte multă lume la lansare ( aici găsiţi filmul în care apare şi acest eveniment https://www.youtube.com/watch?v=FsuSqUe2HBk ). Versiunea română a cărţii a fost lansată şi la Braşov. Au apărut cronici favorabile în revistele de limbă maghiară şi română.

Peste trei ani mama s-a stins din viaţă brusc, în ziua de vineri, 26 noiembrie… Cărţile au dispărut din librării, din stocul editurilor şi se mai găseau – sporadic – pe Internet. Eu am dăruit aproape toate exemplarele de autor din toate ediţiile, rămânând doar cu cele trei cărţi care-mi erau dedicate: câte una din fiecare ediţie. Le păstrez la loc de cinste în bibliotecă, le mângâi şi, uneori, mă întreb dacă nu ar fi cazul să fie reeditate. Apoi continui cu o altă întrebare: Oare ar mai fi oameni interesaţi de cartea mamei?

De o vreme încoace încep să capăt răspunsuri la întrebările de mai sus.

Unul a sosit via Facebook, în urmă cu vreo două luni de zile. Am primit un mesaj de la un anume Zsolt Szabó care mi-a spus că, dorind să cerceteze istoria evreilor din Gheorgheni, a dat peste cartea mamei care l-a impresionat atât de mult încât s-a decis să scrie o lucrare ştiinţifică despre autoare şi-mi cerea informaţii. Am fost foarte uimită şi extrem de încântată. I-am răspuns imediat şi astfel am aflat că dr. Zsolt Szabó, originar din Gheorgheni, este profesor de limba română şi în prezent este lector la Universitatea din Seghedin. Documentându-se pentru lucrarea ştiinţifică a căutat informaţii despre Sara Székely pe Internet şi a găsit articolele pe care le scrisesem despre ea în Revista Baabel. Aşa a ajuns să ia legătura cu mine pe Facebook. Mi-a spus că-şi va redacta lucrarea în limba română. I-am pus la dispoziţie versiunea română a cărţii şi câteva fotografii. Lucrarea va fi susţinută în 5 aprilie, la Universitatea Emmanuel din Oradea, în cadrul conferinţei internaţionale Caleidoscopul sufletului feminin.

Celălalt răspuns l-am primit prin telefon, de la verişoara mea Hanna Fodor, fiica lui Rudi Karpelesz, unul dintre cei doi veri primari ai mamei care au supravieţuit Holocaustului. Ceilalţi verişori şi verişoare, vreo cincisprezece la număr, au ajuns direct în camerele de gazare de la Auschwitz…

Hanna este profesoară de muzică şi locuieşte în Israel de aproape 40 de ani. Anul trecut mi-a adus la cunoştinţă că începe traducerea cărţii mamei în ebraică, nu doar pentru ca nepoţii ei – vorbitori de ivrit – să cunoască originea şi istoria familiei, ci şi pentru că în Israel se cunoaşte prea puţin despre viaţa muncitorilor forestieri evrei din Transilvania. Hanna s-a apucat vitejeşte de muncă, dar avea nevoie de cineva care să-i stilizeze ebraica. Atunci i-am făcut legătura cu Nirit, soţia lui Andrei Grün, verişorul meu de al doilea (din partea tatei), stabilit la Luxemburg. Nirit este nativă în Israel şi profesoară de ebraică. În plus, de câţiva ani învaţă limba română, din pură plăcere. Soţul ei, Andrei, cunoaşte bine atât maghiara cât şi româna.  Cei trei colaboratori pot citi cartea în original şi în versiunea română şi pot găsi formularea optimă în ebraică.

Azi am vorbit la telefon cu Hanna care mi-a spus că au avansat destul de mult cu traducerea. Eu i-am propus câteva posibilităţi de publicare, dar Hanna – circumspectă – mi-a spus că nu crede că va încheia traducerea în acest an. Poate anul viitor. De altfel, nu e nici o grabă, pentru că munca e foarte interesantă şi plăcută.

Cartea mamei îşi urmează destinul. Inspiră cititori, îndeamnă la cercetare şi traducere, aduce aproape rudele îndepărtate. Şi cine ştie ce-i mai rezervă viitorul!

Andrea Ghiţă