Aceste rânduri s-au născut în săptămâna de după sâmbăta de 7 octombrie 2023, sărbătoarea de Simhat Tora, cunoscută azi în Israel ca sâmbăta neagră sau sâmbăta blestemată. A durat câteva zile bune ca să cred că încep să înțeleg ce ni se întâmplă.

Alarma a sunat la ora 6:29 dimineața, odată cu începutul barajului de rachete asupra jumătății de sud a Israelului. Marea majoritate a oamenilor erau acasă. Dar în nordul țării, acolo unde locuiesc eu, nu au fost alarme și doar pentru că fiica mea mi-a trimis după câteva minute un anunț pe WhatsApp că la ea totul este în regulă am aflat că a izbucnit războiul. Trei din cele patru canale principale de televiziune au intrat în regim de emisiuni speciale, al patrulea nu a emis deloc – ideologic era mai important să nu se lucreze sâmbăta. Asta înseamnă fără publicitate și programe distractive, doar știri și mai ales comentarii fără întrerupere. Și multă muzică tristă. După câteva ore, reporterii, aproape jenați, au început să transmită cererile de ajutor primite de la cunoștințe. Se scuzau, poliția, pompierii, salvările nu răspund. Unde este armata? Încet, aproape în șoaptă, a apărut pe ecran termenul victime – un termen abstract care înseamnă că sunt răniți și morți, dar nu se poate comunica, deoarece întâi trebuiau anunțate familiile. Termenul a fost treptat reactualizat: zeci de victime, apoi peste o sută, aproape două sute, reporterii și stațiile mai precaute vorbeau sau scriau despre sute de victime. Apoi a apărut informația că ar fi peste 900 de victime. Stăteam cu sufletul la gură, oare vom trece de o mie? Am trecut. Am ajuns la 1300, apoi 1400. Numărul celor omorâți a fost mai târziu, peste săptămâni, revizuit la 1143 (Wikipedia[1] în limba engleză) sau ~1145 (Wikipedia în limba ebraică[2]). De parcă două familii îndoliate nu contează, atunci când vorbim de peste o mie de victime. Au fost răpiți câteva sute de oameni, israelieni, civili și militari, turiști, studenți și muncitori străini, persoane cu dublă cetățenie, musulmani arabi și beduini, evrei, creștini. Oare thailandezii sunt budiști? Vii și morți. Femei, bărbați, copii. Bătrâni și tinere. De violuri nu s-a vorbit, ne-au lăsat să ni le imaginăm singuri. Unuia i-au tăiat capul și i l-au pus pe o țeapă la intrare. Restul corpului l-au luat în Gaza. Acum facem tratative cu ei să primim și cadavrul lui înapoi.

Sunt tot la prima săptămână. Patriotismul a început să se reverse. Naționalismul, șovinismul, xenofobia – ura și frica de străini. Cine nu e cu noi este străin. Zona de sud a fost declarată zonă militară închisă. Abia spre sfârșitul săptămânii au început să anunțe că probabil nu mai sunt teroriști pe teritoriul nostru, pe partea noastră a gardului care desparte Gaza de Israel, cel care trebuia să ne apere și care a fost dărâmat cu ajutorul unui buldozer. Deja cineva nu a exclus folosirea armei nucleare. Altul a spus că trebuie să ne purtăm așa ca Hamasul să vină să ne roage să luăm ostaticii înapoi. N-am știut că sunt atât de multe sinonime pentru a desemna victoria noastră împotriva Hamasului care va fi dezmembrat, eradicat, lichidat, nimicit, pulverizat, sfărâmat, zdrobit, nu va mai ieși niciodată de sub pământ, va fi o victorie absolută, finală, totală. Le vom lua apa, curentul, gazul, mâncarea și pământul. Le vom scrie noi programa școlară, nu vor mai îndrăzni să gândească și să pronunțe cuvântul Palestina. Dar până atunci avem o problemă, adică mai multe: unde ținem cadavrele până când le vom înmormânta? Noroc că am avut destule camioane frigorifice. Nici nu îndrăznesc să întreb: oare la ce se utilizează azi acele camioane? Am auzit un medic care a relatat cum el personal a scris procedura de lucru pentru cazul în care vor fi sute de victime în urma unui cutremur de pământ, atentat sau război. Dispeceratul salvării urma să direcționeze victimele în mod ordonat la diverse spitale, ca să nu se ajungă ca medicul sau felcerul să fie nevoit strige: „Opriți-vă, nu mai aduceți răniți, nu am ce să fac cu ei!” Dar sutele de răniți și morți care în primele ore au ajuns cu toții la cel mai apropiat spital cu ajutorul binevoitorilor nu au cunoscut și exersat această procedură. Războiul este haotic și eu în acea săptămână am văzut pentru întâia oară cum arată.

Apoi am intrat în Gaza. Am lichidat trupele Hamasului, aproape. Șapte luni au trecut de atunci cu încă câteva sute de militari și civili căzuți. Trupele noastre au reușit să salveze trei ostatici, să recupereze câteva cadavre și să omoare (din greșeală) trei ostatici. Câteva zeci au fost eliberați prin răscumpărare (thailandezi) și prin schimb de prizonieri. Mai sunt peste o sută de ostatici în Gaza, nici ai noștri, nici ei nu vor să spună exact câți. Ei pun pe internet câte un video cu unul sau altul dintre ostatici implorându-ne să-i scoatem de acolo. Din când în când ai noștri anunță, citând informațiile armatei, că unul sau altul a fost ucis. Dacă avem cadavrul, numărul de ostatici scade. Pentru simplitate, toți cei despre care nu avem informații sunt considerați ostatici, vii sau morți, în Gaza, în responsabilitatea Hamasului. Ultima cifră menționată este 132.

Până zilele trecute eu am avut parte de un război de lux. Aproape că mă lăudam că printre cunoștințele mele nu știu pe nimeni care să fi fost omorât sau rănit, luat ostatic sau evacuat. Sunt în Israel în jur de o sută de mii de persoane care până în 7 octombrie 2023 locuiau în jurul Gazei sau de-a lungul graniței cu Libanul și acum stau evacuați la hoteluri sau în chirie, la rude sau la prieteni.

Duminica trecută am aflat că fiul unui fost coleg de serviciu, din orașul în care locuiesc și eu, un tânăr de 28 de ani, soldat în rezervă, nici măcar ofițer, a căzut la datorie în Gaza. O cunosc și pe mamă, soția colegului meu. Descompusă – nu cred că există un cuvânt mai potrivit pentru a o descrie cum arăta când am văzut-o.

A fost omorât din greșeală de ai noștri  (friendly fire, așa cum se spune atunci când militarii trag din greșeală în propriii camarazi). Am fost a doua zi la înmormântare. Oare dacă aș fi aflat că a căzut într-o bătălie eroică în care au fost lichidați zece, sau o sută, sau o mie de hamasnici, aș fi mai puțin trist, mai puțin mohorât și indispus? Oare părinții lui ar fi?

Brusc mi-am dat seama că şi mie mi se putea întâmpla așa ceva. Nu cu mult timp în urmă fiul meu a lucrat în zona aceea. Nu am știut când va avea loc atacul și nici nu ne-am pregătit pentru un astfel de atac. Toți știam că Hamasul nu are cum să facă așa ceva. Acum știm ce să facem, nimeni nu-i ca noi, ca armata noastră, nicio altă armată din lume nu și-a revenit atât de repede, atât de decis ca armata noastră – a declarat ministrul apărării al Israelului.

Oare de ce nu mă simt liniștit?

Andrei Herzlinger

[1] https://en.wikipedia.org/wiki/2023_Hamas-led_attack_on_Israel

[2] https://he.wikipedia.org/wiki/%D7%9E%D7%AA%D7%A7%D7%A4%D7%AA_%D7%94%D7%A4%D7%AA%D7%A2_%D7%A2%D7%9C_%D7%99%D7%A9%D7%A8%D7%90%D7%9C_(2023)