Am fost acuzată într-un proces dinainte judecat!

Am ezitat mult până m-am hotărât să fac publică o întâmplare nefericită din viața mea care mi-a rămas atât de vie în memorie, încât pentru a încerca s-o atenuez – acum  la vârsta mea – în speranța că aceasta mă va ajuta s-o uit, mai bine zis să înțeleg cum de a fost posibil să se facă o atât de mare nedreptate cu acte juridice în regulă, mă voi sili s-o povestesc fără rețineri.

În 1982 eram medic primar, pediatru, într-un spital renumit din București, în secția de oncologie, și lucram cu deosebită dăruire, zic eu, în meseria nu tocmai ușoară, fiind chiar șeful secției. Mă bucuram, cred, de totala încredere a profesorului meu și a colegilor.

De la început vreau să precizez că nu a fost vorba de o manifestare antisemită sau de o răzbunare directă împotriva mea personal sau a colegilor care au fost implicați, ca și mine, într-o afacere murdară de drept penal, deși nimeni nu e sfânt și mai ales ca medic tentațiile erau mari și atunci.

La sfârșitul anului 1982, şase din cei opt medici pediatri şi asistenta şefă am fost chemați pe neașteptate la direcție de către CFI (control financiar intern), un for foarte important într-un spital. Pe vremea aceea un astfel de control anual era ceva normal și nimic nu m-a făcut să mă gândesc că acesta e începutul unui calvar care avea să dureze peste doi ani. Am fost anunțați că este vorba de o anchetă mai largă relativ la acordarea de certificate de concediu medical necuvenite unor mame care nu aveau acest drept. În legea valabilă atunci beneficiau de acest drept mamele internate cu copii până la vârsta de 3 ani, care – dacă nu alăptau – plăteau oficial o sumă modică. Prezenţa lor era necesară pentru buna îngrijire a copiilor. Astfel se motiva absența de la serviciu a mamelor în zilele de internare și, în plus, medicul le putea acorda cel mult încă două săptămâni de concediu la domiciliu pentru perioada de convalescență a copilului. Aceste două săptămâni trebuiau contrasemnate de un medic superior în grad, un medic primar. Fiecare medic semna și parafa certificatul, peste care se punea ștampila rotundă a unității. Asistenta șefă deținea carnetul cu certificate și cotoarele cu datele celor eliberate, astfel încât oricând se putea urmări evidența acestora. Deoarece lucram numai la copii mari, peste 6 ani, prezența mea la acea ședință mi s-a părut inutilă și chiar am spus cu voce tare că investigația e binevenită. Trebuie să spun că foarte des, în cazuri grave – care din nefericire erau foarte multe – am tolerat pe tăcute prezența mamei lângă copilul bolnav, care, de cele mai multe, ori s-a dovedit foarte utilă, însă nu aveam cum să-i dau concediu medical.

Timp de aproape două luni povestea părea moartă, deși au început să circule zvonuri că totul a pornit de la o anonimă pusă sub uşa celor de la CFI de către cineva din spital, chiar în ziua când ei își încheiaseră raportul.

Și când m-am gândit cel mai puțin la această poveste, îmi amintes perfect că era în 31 ianuarie 1983, dimineața la ora 6 ne-a trezit soneria și o puternică bătaie în ușa apartamentului nostru de bloc. Erau două persoane îmbrăcate civil, care s-au legitimat a fi de la miliția economică a sectorului 2 și ne-au arătat ordinul de percheziție, cerând să trezim un vecin pentru a asista, ca martor al celor ce aveau să se întâmple. L-am chemat pe administratorul blocului care se pare că știuse cu o zi înainte că va fi solicitat și, ca bun prieten ce ne era, nu ne avertizase deloc. Soțul meu a avut prezența de spirit să ceară timp pentru a ne îmbrăca înainte de a se începe percheziția. Eu am înțeles ulterior explicația pe care mi-a dat-o: „Îmbrăcați, nu ne vom simți inferiori celor care urmau să facă cercetarea.”

A fost a doua percheziție din viața mea. Prima a avut loc în 1940, de Yom Kipur, când s-au făcut percheziții la toți evreii din Câmpulung Moldovenesc, sub pretextul de a căuta arme și materiale subversive. Atunci, alături de jandarm a asistat un fost coleg de școală, pe care după ani l-am reîntâlnit la Iaşi, student la aceeași facultate cu mine. Arme n-au găsit, dar nici n-au reușit să strecoare ceva suspect.

Și iată această a doua percheziție, al cărei obiectiv nu-l bănuiam! Au refuzat să bea o cafea și s-au apucat de treabă. Întâi au răscolit cărțile și ne-au întrebat de ce avem atât de multe. Au întrebat unde ținem aurul, banii, bijuteriile, valuta, aparatura electronică și s-au mirat de sărăcia noastră. S-au mirat că nu aveam covoare persane și nici tablouri. Și numai când au întrebat unde sunt certificatele medicale, ne-am dat seama despre ce e vorba și că pe mine mă vizează. Bineînțeles că nu au găsit nimic, decât un borcănel cu mărunţiş din călătoriile în străinătate, în Vest, ale soțului meu (toate adunate pe hârtie însumau 4,50 $). Au mai găsit 9 pachete de țigări Kent – „valuta”  cea mai valoroasă de schimb din acel timp și 800-900 g de cafea boabe. Acestea au fost confiscate, trecute în procesul verbal scris căznit și contrasemnat de martor. Totul a durat cam șase ore. Nu m-am dus la spital, deoarece tot ei mi-au spus că în ziua aceea spitalul se va lipsi de cei șase medici care au fost invitați la discuţia din care am aflat, în mare, povestea certificatelor ilegale. După plecarea lor, cu riscurile inerente, noi colegii ne-am sunat unii pe alții și fiecare a povestit ce i se confiscase.

Certificate sau cotoarele acestora nu s-au găsit la niciunul dintre noi, nici valută sau bijuterii deosebite. A fost confiscată combina muzicală nouă a unuia dintre colegi, mare meloman de operă. Patru dintre noi aveau mașină (Wartburg, Dacia, Skoda). Nici nu le-au menționat în procesul verbal. A doua zi ne-am întâlnit, ca de obicei, la raportul de gardă și au început șușotelile, zvonurile, știrile adevărate. Am aflat că s-a făcut o percheziție și la asistenta șefă, în care toți aveam o încredere deosebită, dar ea nu ne-a spus ce s-a găsit la ea.

Au urmat interogatorii la diferitele sedii ale Miliției Sectorului 2, interogatorii individuale și încrucișate, confruntări între noi și asistenta șefă, apoi ale noastre cu mame din București și din provincie care au beneficiat de certificate ilegale, decontate de instituțiile unde lucrau. Fapt era că dispăruseră și cotoarele certificatelor emise, astfel că era greu de a reconstitui valoarea exactă a pagubelor și se cerceta, de fapt, cine le-a completat, iscălit, parafat și ştampilat.

Unul dintre colegi (un pediatru eminent, mare iubitor de copii, care de multe ori mergea neretribuit și noaptea, la oricine îl solicita) a cărui parafă se găsise pe cel mai mare număr de certificate, a fost arestat și a stat șase luni în arest preventiv în beciul miliţiei; o altă colegă, a cărei parafă se găsise pe un număr mare de certificate, nu a putut fi arestată, deoarece era grav bolnavă şi internată în spital. Asistenta șefă, care părea vinovată după primele cercetări, a fost și ea arestată, dar la confruntarea cu mine și cu ceilalți colegi era atât de înfloritoare și cu părul proaspăt vopsit, încât ne îndoiam de aceasta.

S-a găsit că toate certificatele erau scrise de aceeași mână (am dat numeroase probe de scris și iscălit, la masă, șezând, culcată, în picioare); certificatele erau iscălite indescifrabil, la fel, indiferent de parafă; nu s-au găsit foi de observație ale copiilor care figurau ca internaţi în certificate; s-au găsit concedii mai mari decât cele legale și câte trei parafe diferite pe același certificat, nu una, cum ar fi fost legal, și fără contrasemnarea unui cadru superior. Mai mult, vorbesc de mine, dar asta e valabil și pentru alții, nicio mamă din cele implicate nu a declarat că m-ar cunoaște. La o confruntare, chiar și asistenta șefă a declarat că nu i-am cerut vreodată carnetul cu certificate şi nici că m-ar fi văzut scriind un certificat medical. Și în cele din urmă, eu am fost cea care a observat că toate certificatele, indiferent de parafă, erau ştampilate cu o ştampilă veche a spitalului, ieșită din uz, pe care asistenta șefă, în loc s-o depună la arhivă, și-a păstrat-o timp de 10 ani și a folosit-o cum și când a vrut.

Dar cum au ajuns parafele noastre la ea? Niciunul dintre medici nu pierduse parafa și nimănui nu i se furase. La raportul zilnic de gardă, după ce medicii iscăleau condicile de medicamente, noi îi dădeam parafa asistentei șefe ca să parafeze fiecare foaie, ceea ce dura foarte puțin, timp în care, probabil, mai parafa la nimereală ce voia ea… Asta explică parafele diferite de pe același certificat. Precum se vede, a fost nevoie de agerimea unui detectiv ca să-i dăm de capăt.

Și totuși procesul a avut loc cu tot dichisul. Eu am fost acuzată de „fals, uz de fals și primire de foloase necuvenite” pentru șapte certificate (câte o parafă pe șapte certificate diferite) însumând o pagubă de 11000 lei.  Prima sentință a fost de 2 ani și 6 luni, fără executare.

Aceeași pedeapsă au primit-o toți colegii, indiferent de suma pe care urmau s-o achite ulterior. La fel și asistenta șefă. La proces a reieșit clar că mamele veneau după amiaza la spital și contra 400 lei, ea le dădea un certificat medical pentru o săptămână de internare și două săptămâni de concediu pentru convalescență, iscălit de ea (indescifrabil), parafat prin fraudă și ştampilat cu o ştampilă ieșită din uz. Nu s-a putut dovedi că ea a făcut să dispară cotoarele certificatelor pe care numai ea le gestiona.

La apelul făcut atât de procuror, cât și de noi, au apărut doi martori voluntari, profesorul dr. Setlacec și artistul Radu Beligan care au evidențiat omenia acelui coleg care a stat șase luni la închisoare.

Avocatul nostru era chiar președintele baroului. El nu și-a dat prea mare silință, ne-a anunțat doar că tocmai atunci s-a dat o amnistie pentru astfel de delicte și că nu vom face pușcărie. Oricum părea un proces cu un final dinainte judecat. Totuși, la recurs am avut curajul să cer să mă apăr singură și am arătat că în cei doi ani cât a durat procesul am primit o a doua Evidențiere în munca medico-sanitară și chiar mi s-a aprobat un pașaport pentru vest, solicitat de multă vreme (azi spun, ca și cum s-ar fi vrut să nu mă mai întorc, deoarece eram un acuzat incomod). Verdictul a rămas același.

Dacă necazurile, azi se zice stresul, constituie un factor favorizant al bolilor maligne, atunci acesta a contribuit sigur la boala soțului meu.  Doctorul care a stat șase luni în arest preventiv s-a pensionat imediat și a murit după şase luni. Colega care a fost bolnavă i-a urmat destul de repede…

În afara unui articol mic în Muncitorul Sanitar, nu s-a făcut public acest proces infam. În articol nu a apărut niciun nume. Asistenta șefă a fost mutată în altă unitate și am aflat că soțul ei era inginer, colonel într-o unitate de aviație, deci avea un spate bine acoperit.

Acest proces cu o condamnare nedreaptă, chiar dacă eu nu am făcut închisoare și chiar dacă nu mi-a fost înscris în cazier, mi-a dovedit că justiția poate uneori să fie nedreaptă, să facă din alb negru, fără a pedepsi pe adevăratul vinovat. De fapt ne-a făcut pe noi, medicii, să ne temem și de umbra noastră și acesta i-a fost și scopul!!

06.03 2017 București

Mirjam Bercovici

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

One Comment

  • Daniela Srefanescu commented on March 10, 2017 Reply

    Foarte impresionanta consemnarea acestei amintiri triste.
    Iar eu pot sa fiu martora (ca sa ramanem in terminologia juridica) a faptului ca Mirjam Bercovici si sotul ei au fost atunci umiliti, dar au ramas demni. Am fost in perioada zugravita de Mirjam cu mama mea intr-o zi la tribunal si ne-am intalnit intamplator la o intrare laterala cu sotii Bercovici. Nu stiam prin ce treceau.
    Erau marcati de nedreptatea pe care o traiau, dar foarte demni, desi sufletul lor era atat de macinat.
    Nu o sa uit acea zi si nici chipurile lor.
    Multumesc, Mirjam, ca ai avut puterea sa descrii prin ce ati trecut atunci: tu si alti oameni demni de tot respectul. Este bine sa se stie sau sa nu se uite.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *