Jurnalul meu din vremea deportării

De ziua mea, de Roș Hașana în 1941, am primit de la prietenul meu B. un cadou deosebit: un album cu coperți de piele maronie și foi de hârtie mai groase, de culoare crem, ușor marmorate și cu o foarte frumoasă dedicație scrisă în colțul din stânga, de jos al primei pagini: Ție, Mimi, adevărată prietenă în bune și în rele. B. Caietul era menit să fie un album de amintiri – cum aveau pe atunci fetele – în care prietenele îți scriau ocazional amintiri în versuri. Nu am apucat să înnoiesc albumul cu nici o amintire. Peste numai 10 -12 zile, în 12 octombrie 1941 toţi evreii din Câmpulung Moldovenesc au fost deportaţi în Transnistria. Nu pot să-mi explic de ce – poate numai pentru că era frumos – am luat albumul în puținul meu bagaj, după cum am luat și partitura transcripției pentru pian a baladei lui Ciprian Porumbescu… dar asta e altă poveste. Albumul de amintiri a devenit în ghetoul din Transnistria jurnalul meu, căruia i-am încredințat primele mele gânduri după ce am ajuns acolo.Read more…

Există și recunoștință față de medic

Pentru numărul jubiliar al Baabelului nu prea aveam un subiect corespunzător și inițial m-am gândit că dat fiind și faptul că nu am fost de la început printre colaboratori, poate nici n-ar fi cazul să scriu ceva. Dar iată că s-a ivit o ocazie total neașteptată care merită să fie cunoscută și pentru faptul că nu e frecventă și mai ales că mi-a adus o mare bucurie. Cred deci că e un subiect pentru un număr jubiliar. În cariera mea îndelungată am întâlnit tot felul de comportamente ale aparținătorilor, părinți, bunici, alte rude. chiar și ale vecinilor, față de medici. De la nemulțumiri acum din ce în ce mai frecvente referitoare la un comportament neadecvat al personalului medical și greșeli grave, multe făcute publice, până la mulțumiri sincere și tot felul de încercări de îndulcire prin mici sau mai mari atenții materiale, bineînțeles buchete scumpe de flori, cafeaua și țigările Kent din epocă, pește și miel mai ales de Paști, chiar și navete cu Pepsi, benzină când aceasta era raționalizată. etc. Dar mai totdeauna acest mod de aș arăta recunoștința față de medic era și este limitat la perioada de internare sau la momentul externării, dar foarte rar m-am întâlnit de gesturi de recunoștință care să se manifeste după ani, mulți ani după internarea pacientului în cauză.Read more…

Victor Rusu, un ziarist evreu din Botoșani, prea puțin cunoscut

Pe Victor Rusu l-am cunoscut la mijlocul lunii mai, 1944. Atunci numele lui era Isac Cotiugaru. Și l-a schimbat în Victor Rusu, la scurt timp după ce a devenit ziarist. Încă de la începutul adolescenței era cel mai bun prieten al viitorului meu soț, Israil Bercovici, pentru mine, Izu. Era mai tânăr decât Izu cu un an, deci născut în 1922. Din cele povestite de fiecare dintre ei, am reținut că era unicul copil la părinți, iubit și cocoloșit, în măsura posibilului, ei fiind foarte săraci, locuind în „calicime” – cartierul evreilor săraci din Botoșani, unde locuia și Izu. După absolvirea școlii primare, părinții lui au reușit să-l dea la liceul comercial unde a urmat câteva clase, ceea ce i-a permis să lucreze ca un fel de contabil la rude, încă din fragedă tinerețe. Tatăl lui era căruțaș și lucra și el la rudele care aveau o făbricuță de săpun și care, după cum îmi amintesc, profitau din plin după munca celor doi. Mama lui era încă frumoasă, când am cunoscut-o eu, era o gospodină exemplară în unica lor cameră de locuit, știa să citească și o preocupau și evenimentele din afara casei. Nu știu exact cum s-au cunoscut cei doi băieți. Victor activa încă din adolescență la BETHAR (sioniști de dreapta) și chiar era în grupul lor de conducere. Izu frecventa casa rabinică și nu era implicat în nici o grupare sionistă, de stânga sau dreaptaRead more…

Am fost cândva conducător auto.

Am dat foarte multe examene și concursuri în viața mea, dar cel mai greu mi s-a părut cel de conducător auto. Dacă pentru proba scrisă- răspunsuri la 46 întrebări – cu bifarea unei alternative din trei , nu am avut probleme deoarece învățasem ca un elev adevărat totul, însă la examenul practic, care se dădea în aceiași zi, de fapt două probe – abilități și conducere propriu zisă – am avut mari îndoieli. Era în noiembrie, ușor ghețuș și tremuram mai rău ca orice licean. Și acum o să mă laud! Am luat tot examenul din prima încercare, ca în transă tot timpul, singura dintre cei 10 elevi ai instructorului meu care, mi-a mărturisit că m-a aruncat în examen ca să mă obișnuiesc cu atmosfera și nu a crezut că voi reuși.Read more…

Amintiri de la întâlnirile absolvenţilor de Medicină

Am început facultatea de medicină la Iași, în prima serie după război, în luna mai, 1945, primul an terminându-se în luna octombrie, adică numai după 5 luni. Eram foarte mulți studenți în această serie deoarece s-au adunat foști soldați, care s-au întors de pe front, mulți tineri evrei care întrerupseseră studiile din cauza legilor rasiale – cei mai mulți după ani de muncă obligatorie – și cei reveniți, ca mine, din ghetouri și lagăre, care pierduseră și ei 4 ani de studii. Tinerii evrei din București avuseseră norocul să li se echivaleze o parte din anii absolviți la institutele de învățământ evreiești care funcționaseră cu mari eforturi și sacrificii ,dar și cu foarte bună pregătire datorită profesorilor eminenți care au putut preda numai studenților evrei. Pentru mine, intrarea la medicină a fost o minune la care am putut accede numai pentru că a fost singura serie care nu a dat concursul obligatoriu. E sigur că nu aș fi reușit pentru că după cei 3 ani de ghetou trebuia să învăț din nou cum se învață. Cu mâna pe inimă pot afirma că în primul an de facultate nu m-am sculat dimineața mai târziu de ora 5 și nu m-am culcat mai devreme de ora 24.Read more…

Carol Feldman, actorul

Eu îl cunosc pe Carol Feldman de foarte mulți ani, de când și-a început ucenicia de artist la Teatrul Evreiesc de Stat din București și cât timp a fost în țară, până la emigrarea lui în Israel am avut ocazia să-i urmăresc direct evoluția. Ulterior, deoarece am rămas în legătură de prietenie apropiată și până în prezent, el a continuat să fie pentru mine actorul dăruit de un har deosebit chiar dacă silit de împrejurări a jucat mai puțin teatru decât ar fi fost cazul și a îmbrățișat cu succes și alte preocupări ca cea de ziarist și scriitor, inițial în Israel fiind contabil, meserie din care putea trăi decent. Din propria lui povestire și din amintirile mele, soțul meu Israil Bercovici fiind din 1954 până la pensionare secretarul literar al TES(teatrul evreiesc de stat) cunosc evoluția lui ca artist. Read more…

O discuție reușită despre Holocaust

Întotdeauna am emoții când trebuie să vorbesc în public, mai ales despre această temă, un fel de trac pe care nu am reușit să-l depășesc nici după atâția ani, mai ales că nu sunt în stare să citesc un text pregătit pentru că am nevoie să văd reacția directă, ochii celor care mă ascultă și, în funcție de aceasta, îmi ordonez ce vreau să zic. În cazul de față era vorba de copii, cărora mai de grabă le-aș fi povestit un basm decât ororile trăite de mine în post adolescență. Mai este important pentru mine că nu vreau niciodată să am un ton moralizator sau acuzator, mai ales, când e vorba de copii așa de mici și trebuia să găsesc o formă care să-i intereseze ca să fie atenți. Mai mult, nu știam dacă au habar despre Holocaust. M-am gândit că poate ar fi bine să-mi pună ei întrebări și eu să improvizez în funcție de acestea. Și am lăsat lucrurile să curgă și cred că n-am făcut rău pentru că a fost mai ușor decât mi-am închipuit.Read more…

Am fost acuzată într-un proces dinainte judecat!

Și când m-am gândit cel mai puțin la această poveste, țin perfect minte că s-a întâmplat pe 31 Ianuarie 1983, dimineața la ora 6, ne-a trezit soneria și o puternică bătaie în ușa apartamentului nostru de bloc. Erau 2 persoane îmbrăcate civil, care s-au legitimat a fi de la miliția economică a sect. 2 și ne-au arătat ordinul de percheziție, cerând să trezim un vecin pentru a asista, ca martor a celor ce aveau să se întâmple.A fost a doua percheziție din viața mea. Prima a avut loc în 1940, de Yom Kipur, când s-au făcut percheziții la toți evreii din Câmpulung Moldovenesc, sub motivul de căutare de arme și materiale subversive…Read more…

Omagiu la moartea lui Hedwig Brenner

S-a născut la Cernăuți, în anul 1918, pe timpul Austro-Ungariei, apoi România, din părinți intelectuali evrei și s-a bucurat de o educație aleasă și apoi de studii temeinice la Viena de istoria artei, dar ca evreică a fost nevoită să le întrerupă din cauza evenimentelor. Încă din 1938 s-a căsătorit cu Gottfried Brenner, inginer petrolist, soțul ideal pentru năzuințele ei. A revenit în orașul natal, Cernăuți, orașul care i-a rămas acel „acasă” pe care l-a purtat cu ea oriunde s-a aflat. Dar viața nu a ferit-o de evenimente cumplite care s-au precipitat în acest secol pentru toată lumea și nu numai pentru eaRead more…

Viaţa unui evreu modest din Iaşi

Leizer F. a trăit toată viața la Iași. S-a născut în anul 1923 într-o familie obișnuită de meseriași evrei, cu 9 copii: 6 băieți și 3 fete. Căsuța în care locuiau era situată în mijlocul cartierului evreiesc, care poartă și acum numele „Târgul Cucu”. Din lipsă de mijloace materiale numai unul dintre ei a putut urma mai mult de școala primară, ceilalţi au îmbrățișat diverse meserii. Leizer își amintește că chiar dacă ar vrut să învețe, familia nu ar fi avut cum să-l întreţină, pentru că absolvise școala primară în plină criză economică mondială ale cărei urmări au fost resimțite mai ales de păturile mai sărace al țării. Read more…

IOSIF AVRAM FERMO, un nume neobişnuit, un om neobișnuit, un evreu neobișnuit.

I.Fermo era un om total ieșit din tipare, deoarece la 17 ani, după bacalaureat, a plecat de unul singur la Paris și prima sa ocupație ca să se întrețină, a fost cea de ambalator la Galeriile Lafayette, franceza fiindu-i limbă la fel de cunoscută ca și cea română. Și așa a ajuns ziarist. Ani de zile a pendulat între Paris și București, reușind pe parcurs să-și facă numeroși prieteni, în cercuri din ce în ce mai suspuse, mai ales gazetari și oameni politici, cu un singur și ferm scop declarat, de a promova relații cât mai strânse franco-române, în avantajul surorii mai mici, România. Read more…

Unde eşti copilărie – o carte demnă de menţionat

De la început trebuie să felicit editura că a publicat-o pentru că ne prilejuiește să ne întâlnim cu o lume apusă, pe care eu, deși foarte în vârstă, n-o cunoșteam, lumea unei mari familii de evrei asimilați, culți, mulți sefarzi, înstăriți de la începutul secolului 20. Am avut însă ocazia să o cunosc direct pe autoarea cărții, pe Marie-Claire Ștefănescu, pe Cocuța cum i se spunea în familie, ea fiind verișoara fostului meu cuscru, nu în perioada copilăriei ei, ci mult mai târziu, în a doua parte a anilor 70. I-am cunoscut soțul și fiica și mai recent nepoatele și strănepoatele.Read more…

Bunicii mei

Știu că toată lumea își adoră bunicii chiar mai mult decât pe părinți și că nu voi putea spune lucruri inedite, dar pentru că nu știu datele când au murit, socotesc 9 octombrie ziua morții lor, Jahrzeitul lor și-l voi comemora ca atare scriind ceva despre ei. De fapt bunicii mei au murit chiar în ziua deportării noastre, în clipa când au ieșit din casa lor unde-și petrecuseră toată viața lor modestă, crescându-și cei 7 copii așa cum s-au priceput mai bine.Read more…

Faivel, vindecătorul din Breaza

Această poveste vorbeşze despre un om simplu, Faivel Merdler. Eu cred că l-am cunoscut, dar din păcate nu am nici o fotografie și îl știu numai din povestea care circula în familie: Locuia în satul Breaza, la aprox. 30 km. de Câmpulung cu soția lui, tanti Babi și cei 5 copii, cel mai mic fiind doctorul, Berl, mai sus pomenit. Se ocupa cu de toate (mică negustorie, creșterea și comerț cu vite, dar deși sărac, era foarte iubit și apreciat pentru cunoștințele sale, de felcer, posibil dobândite în armatăRead more…

Limba idiş în România, în spatele Cortinei de Fier

Hotărâtoare în privinţa cunoaşterii adevărate a limbii idiş a fost întâlnirea mea în 1944 cu viitorul meu soţ ,Israil Bercovici, care deşi vorbea foarte bine româneşte, m-a cucerit povestindu-mi în idiş o carte deosebită, azi aproape uitată, ”der telemiid” (le juif aux psaumes) a lui Şalom Aş. Urmarea a fost că am început sa citesc mult din marea literatură idiş, să vorbesc idiş şi iată-mă printre ultimii care mai ştiu câte ceva din această limbă în România. Motivul dispariţiei vorbitorilor de idiş, a literaţilor și a oamenilor simpli, care au cultivat și iubit aceasta limba este bine cunoscut: dispariţia lor fizică în special prin Holocaust, emigrările succesive şi, bineînţeles, dispariția prin moarte naturală sunt cauzele directe ale acestui fenomenRead more…

Jurământul lui Maimonide

M-am oprit asupra lui Maimonide, medicul, pentru că în ultimul timp în special toată lumea medicală se află sub un tir de reproşuri şi învinuiri la care, din păcate, de foarte multe ori trebuie să fiu de acord în sinea mea, dar nu pot înţelege generalizarea lor. Eu nu pot uita că aceasta mi-a fost meseria de o viaţă deşi încerc să evit pe cât posibil să-mi afişez actualmente competenţa dat fiind enormele achiziţii ştiinţifice medicale pe care nu mai sunt în stare nici să le urmăresc. Şi totuşi sufăr odată cu cei atinşi de cele mai multe ori de oprobiul publicRead more…

Rabinul din Câmpulung

n 1923, Comunitatea a avut din nou sarcina să-şi aleagă conducătorul spiritual şi acesta a fost Rav Moshe Yosef Rubin, un om tânăr, născut în anul 1895, în inima Bucovinei, la Siret, dintr-o dinastie rabinică renumită. A studiat cu învăţaţi mari şi a dobândit o cultură iudaică temeinică, încât la 17 ani a publicat prima sa carte, o traducere românească din operele marelui Rabin Malbim şi la 19 ani, două cărţi proprii: „Yad Yosef” ( un comentariu din Gemara) şi „Dorash Moshe” (din Halacha). Rabinul a urmat şi studii seculare la universitatea din Cluj pe care le-a terminat cu o teză despre „Libertatea voinţei umane”.Read more…

Am fost la târgul de carte Bookfest.

Vineri, 3 Iunie, am fost la târgul de carte Bookfest, la invitaţia primită de la un scriitor despre care am mai scris, Cătălin Mihuleac, referitor la cartea sa din 2014, America de peste peste pogrom, carte care a fost pentru mine o mare surpriză. “Ultima ţigară a lui Fondane” e titlul noii sale cărţi şi a apărut la Cartea Româneacă, foarte recent, în 2016, cu subtitlul „Istorii despre Holocaust” şi o copertă splendidă, o reproducere după Mark Chagall, Homme-coq au dessus de Vitebsk, din 1925.Read more…

Lagărul de concentrare Walldorf

Într-un volumaş mic de 70 de pagini, cu titlul KZ AUßENLAG WALLDORF, având ca autor pe Klara Strompf, apărut în editura Hartung – Gorre din Konstanz, Germania, în prima ediţie în 2009 şi în a doua ediţie corectată în 2015 , în seria Shoa, la 70 de ani după sfârşitul celui de al doilea război mondial, autoarea relatează într-un mod alert şi sfâşietor totodată despre soarta unui mare număr de femei evreice din Ungaria în 1944.Voi încerca să rezum în cele ce urmează această, acum poveste / mai bine zis istorie: În august 1944 circa 1700 femei, evreice din Ungaria, după o selecţie riguroasă făcută la Auschwitz, au ajuns la Walldorf, un lagăr exterior al celui din Natzweiler – Struthof din Alsacia. Read more…

A murit Burkhart Seidemann, un prieten bun

Seidemann a petrecut ani buni la acest teatru, apoi a lucrat ca liber profesionist în alte colective, ca regizor, ca profesor de artă dramatică în anumite şcoli şi apoi a venit pensionarea, cu banii proprii, plătiţi anterior. Bogat nu a fost niciodată. Dar nu l-am admirat numai pentru realizările lui teatrale, ci, mai ales, pentru bunătatea şi omenia lui deosebită, pe care le voi ilustra cu un caz concret la care am luat şi eu parte: La începuturile anilor 90, odată cu dezlănţuirea valului de plecări în străinătate, nu ştiu prin ce mijloace, dar fără a avea paşaport, a ajuns la teatrul patronat de Seidemann un adolescent rom, analfabet, înfometat, care nu ştia bine nici limba română şi care pentru o bucată de pâine şi probabil nişte bani mărunţi, s-a făcut util pentru nişte munci fizice atât de necesare unui spectacol. Read more…