TES-FEST București 2018

Despre evenimentul care s-a derulat recent s-a scris în presă și sunt sigură că vor mai apărea multe reportaje importante, mai avizate și mai profesioniste decât le-aș putea reda eu. Pentru mine însă acest eveniment a avut o semnificație personală deosebită și de aceea voi scrie despre el în mod special. Încă din adolescență am cunoscut trupe itinerante de teatru evreiesc care treceau și prin orașul meu natal. Îmi amintesc că spectacolele aveau loc la „Casa Germană” (Deutsches Haus), unde chiria era foarte pipărată, dar nu exista altă sală. Artiști mari ca Dina König, Mișa Bernstain și mulți alții au trecut prin Câmpulung Moldovenesc. Aceste trupe se luptau cu mari lipsuri materiale și de multe ori se făceau colecte pentru ca artiștii să poată continua turneul. Chiar și decorurile le împrumutau de cele mai multe ori de la viitorii spectatori. Știam din presă despre marea artistă Sidy Thal din Cernăuți. La succesul ei a contribuit Jacob Sternberg, cel care a adus modernismul în teatrul evreisc în condițiile grele dinainte de război. Am fost un spectator fidel al Teatrului Evreiesc de Stat (TES) de la înființarea lui în 1948 și mai ales în anii în care soțul meu, Israil Bercovici, a foat secretarul literar al teatrului (1954-1982).Read more…

Ce mică e lumea asta mare !!

Din anul 2002, de când am început să cunosc, cu greutate și foarte încet, calculatorul și mai târziu internetul, mi-am dat seama pe parcurs că lumea noastră mare s-a micșorat și că aproape nu mai există limite de distanță de niciun fel. Skype mi-a mijlocit ceea ce părea o poveste și Whatsapp au întregit tot ce eram în stare să-mi imaginez cu mintea mea veche de pe la începutul secolului trecut. Am încercat să le asimilez pe toate și mi-au plăcut. Dar niciodată nu mi-aș fi putut închipui că-mi vor putea înbogăți viața cu o rudă de care habar nu aveam că există și că de fapt lumea mea, pe care o credeam mare, este de fapt foarte mică. La mijlocul anului trecut am primit un email foarte curios. Un mesaj lung, aproape o scrisoare, iscălită Werner W., care suna cam așa: Sunt la Berlin. Partenera mea a citit din întâmplare revista online Baabel la care colaborați și în articolul pe care l-ați scris a dat de numele de familie Merdler, nume pe care l-a purtat străbunicul meu David și fiica lui, bunica mea. Cred că suntem rude.Read more…

În amintirea unui prieten din tinerețe

Cei care am supraviețuit Holocaustului trăim cu amintirile noastre care, de cele mai multe ori, ne chinuie chiar după numărul mare de ani care au trecut de atunci. Nu se poate uita nimic, chiar și lucruri care par neînsemnate sau pe care cei tineri le-au auzit de la alții. O astfel de amintire chinuitoare trebuie să v-o povestesc. De fapt o scriu pentru mine.

De multă vreme sunt datoare față de mine să vorbesc despre o prietenie din tinerețe care a lăsat urme adânci, pentru totdeauna, în viața mea. Deși cred că am mai pomenit despre prietenia cu B. în unele articole mai vechi, țin să intru în amănuntul acestor amintiri dureroase pentru mine, dar sper că povestirea lor va fi vindecătoare.Eram amândoi atât de tineri!! Eu aveam 17 și el 18 ani. Ne cunoșteam de mai demult, deoarece tot Câmpulungul meu era o stradă cu străzi mici laterale – cum era să nu cunoști un băiat apropiat ca vârstă? Ne-am cunoscut mai bine în iarna anului 1941, când amândoi nu mai puteam învăța din cauza legilor rasiale și ne petreceam după amiezile vorbind ore în șir.Read more…

Cum am învățat medicina practică

Când am început facultatea de medicină la Iași, în mai 1945, al Doilea Război Mondial era pe sfârșite și nici în visele mele cele mai frumoase nu m-aș fi putut gândi ce dezvoltare va lua știința în viitor. De aceea am folosit în titlu termenul de medicină practică, adică un fel de medicină generală, pentru că numai pe aceasta o aveam atunci în vedere: trebuia să te descurci înarmat numai cu stetoscopul, aparatul de tensiune și radiologia. Cum am mai scris cândva, credeam în misiunea medicului ca om care prin înțelegerea bolii, prin cunoștințele sale și posibilitățile de tratament, poate să aducă alinarea suferințelor și eventual vindecarea. Și din acest motiv, chiar în anul IV de studenție am dat concursul de externat (după sistemul francez atunci încetățenit în România) ca să lucrez timp de doi ani direct la patul bolnavului, iar apoi internatul. Acești ani au fost hotărâtori în evoluția mea ca medic. Trebuie să spun că cel mai mult am învățat atunci de la surori (nu existau atunci asistente) și chiar de la infirmiere.Read more…

Cum am ajuns să scriu la Baabel

Pentru un număr aniversar cred că sunt datoare baabelienilor să le relatez felul cum am ajuns eu să scriu la Baabel. Absolut întâmplător, într-o pauză la o manifestare publică ținută la Parlament, la care am fost invitată ca fostă deportată în Transnistria (cred că era în urmă cu patru ani), m-am întâlnit cu Eva Galambos și Eva Țuțui, pe care le cunoșteam relativ vag de multă vreme. Din vorbă în vorbă Eva Galambos, amabilă cum e de obicei și mai ales în contextul celor spuse de mine atunci în public, m-a invitat să colaborez la revista online Baabel, despre care eu nici nu știam că există. I-am răspuns că am din păcate mult timp, că îmi place să scriu fără a fi grafomană, așa că o să-mi încerc, cu rezervele mele, posibilitățile. Și așa, ușor, ușor – de fapt cu greu – a m început să colaborez la Baabel, uneori cu articole mai bune, alteori mai slabe, dar o fac întotdeauna cu mare plăcere și dăruire.Read more…

Alexander Spiegelblatt, poet, scriitor, eseist, cronicar al Bucovinei

Datele biografice ale lui Alexander Spiegelblatt sunt riguros consemnate în Wikipedia și parțial le-am folosit și eu. Născut în 20 August 1927 la Câmpulung Moldovenesc, l-am cunoscut încă din copilărie. Cine nu se știe într-un orășel de provincie, mai ales când există o singură stradă mare și un singur ceasornicar cu tradiție, cum erau tatăl și antecesorii lui Alexander? Îi știam casa, părinții și numele de alint, Sigi, cum îl strigau părinții și toată lumea. Atât el cât și ai lui erau oameni foarte discreți, renumiți prin această caracteristică. Aș spune că și pe fotografia de la grădință se vede pe figura lui de copil sfiiciunea și o oarecare teamă de blitzul care-l expunea publicului. A fost un copil bun, eu nu am auzit niciodată să fi făcut vreo năzbâtie.A fost educat acasă, a învățat la cheder, la grădiniță, a făcut școala primară și primele 2 clase de liceu – asta a fost probabil baza cunoștințelor sale ulterioare care i-au marcat scrisul. În casă se vorbea idiș și germana, bineînțeles și limba română, limba oficială, ca în toate casele evreiești din Câmpulung. (Erau și unele excepții, câțiva intelectuali care vorbeau numai germana; eu nu îi cunoșteam decât după nume.) Viața familiei s-a desfășurat pașnic până în clasa a III-a de gimnaziu, când el a fost nevoit să părăsească școala ca urmare a legilor rasiale. Împreună cu toți evreii din Câmpulung a fost deportat în Transnistria, unde i-am pierdut urma…Read more…

Despărțirea de o revistă care-mi era dragă

Am cunoscut revista Die Stimme [Vocea] din anul 1971, când am fost pentru prima dată în vizită în Israel. Apărea inițial săptămânal și apoi lunar, în limba germană, cu subtitlul Mitteilungsblatt für die Bukowiner, începând din anul 1944, adică de când evreii din Bucovina de nord și de sud au început să emigreze în Israel, acei puțini care s-au întors din deportarea în Transnistria și cei rămași la Cernăuți, cei mai mulți vorbitori de germană. Revista a fost fondată de binecunoscutul cernăuțean Dr. Elias Weinstein. Noi, cei din Bucovina aveam pentru Cernăuți, „mica Vienă”, aceeași admirație și nostalgie ca cei din regat pentru București, „micul Paris”. Die Stimme era cunoscută, iubită și sprijinită financiar de bucovineni; îmi amintesc chiar că o rudă pe care am vizitat-o la prima mea excursie scria din când în când la rubrica apreciată de femei, despre mâncăruri specifice bucovinene, pe care le-aș gusta și azi cu plăcere. Nu era o revistă performantă în ceea ce privește știrile la zi. Și cu toate acestea e o mare minune că a rezistat atâția ani în condiții relativ precare, fără subvenții, numai din dragostea cititorilor. Read more…

Oraşul fără evrei: un film mut – profeţie

Am primit recent un film vechi, mut, din 1924, făcut la Viena, un film excepțional nu prin calitatea lui, ci mai ales prin profeția pe care o face și care s-a adeverit pentru cel puțin 100 de ani. Acest film, ,,Orașol fără evrei”, a fost realizat după romanul ziaristului și scriitorului evreu austriac Hugo Bettauer. Am citit acest roman cu mulți ani în urmă și m-a impresionat încă de atunci, dar nu am știut că s-a făcut din el și un film, meritul lui fiind nu atât cel artistic, cât valoarea sa profetică, valabilă și azi, după aproape 100 de ani și mă tem că va fi și în viitor. Filmul l-a regizat H. K. Breslauer, la Viena, în perioada tulbure, într-o țară sărăcită de război, la început de criză economică, cu o inflație din ce în ce mai mare. El înfățișează o societate descumpănită, care și-a pierdut reperele, în care cei de la putere încearcă să se salveze căutând un țap ispășitor pentru toate eșecurile vremii. Vinovatul e găsit cu ușurință, cel altfel, evreul, alături de care au trăit în bună înțelegere de sute de ani. Nu voi intra în subiectul filmului deoarece titlul spune totul. Filmul a fost considerat pierdut și printr-o întâmplare au fost găsite recent fragmente importante din film, într-un târg de vechituri din Paris. Aceste fragmente au fost achiziționate de arhiva de film din Austria și prin donații s-a alcătuit un fond de 86.000 de Euro pentru reconstituirea lui. Ca de obicei, când nu cauți ceva anume, găsești ceva interesant la care nici nu te-ai gândit. Așa am găsit o broșură uitată, ,,Județul Câmpulung, turistic, balnear, climatic”, editată de Oficiul Județean de Turism la tipografia ,,Școala Română” Câmpulung-Moldovenesc la 15 septembrie 1935, cu un cuvânt înainte al președintelui Oficiului de Turism, C. Liontieș, viitor prefect al județului Câmpulung, dacă-mi aduc bine aminte. Este orașul meu natal, la care nu mă pot întoarce decât în vis.Read more…

Memoriile lui Yosif Govrin

De curând am citit o carte autobiografică a lui Yosef Govrin publicată de Editura Hartung-Gorre, din Konstanz, în februarie 2018. Cartea tradusă din engleză, de Klara Strompf este întitulată: IM SCHATTEN DER VERNICHTUNG, Erinnerungen an meine unbeschwerte Kindheit in Bessarabien und Czernowitz, die bittere Verbannung in Transnistrien und die illegale Einwanderung nach Eretz Israel [În umbra exterminării – amintiri despre copilăria mea normală în Basarabia și Cernăuți, deportarea crudă în Transnistria și imigrarea ilegală în Eretz Israel, 1930-1947] şi a apărut sub îngrijirea profesorului emerit Erhard Roy Wiehn, în renumita serie Editions Shoa &Judaica/Studies since 1984. Iniţial cartea a apărut în Israel în limba ebraică, în 1999, și în idiș, în 2002, în 2007 fiind tradusă în engleză şi publicată în Anglia și USA. Sunt convinsă că mulți din cei care citesc revista Baabel cunosc cartea și chiar pe autorul care a fost și continuă să fie o persoană publică importantă în Israel.Read more…

Ce mică e lumea asta mare !!

Nu cred că vă voi spune lucruri deosebite în acest articol. Toată lumea le știe și le trăiește în fiecare zi. Dar dacă survin mai multe într-un timp foarte scurt, abia atunci le conștientizezi și ți se par miraculoase. De aceea vreau să le împărtășesc cu familia mea mare a baabelienilor. Este vorba de o adevărată revoluție pe care am trăit-o. Posibilitatea de comunicare între oameni s-a schimbat în așa măsură, încât de fiecare dată mă uimește și mă face să regret că nu voi mai apuca să văd până unde va ajunge. E departe de mine gândul să fac un istoric al comunicării între oameni. Au trecut de mult vremurile când se comunicau evenimente importante prin focuri aprinse pe dealuri. Nu știu nici când au apărut comunicările în scris pe tăblițe de piatră, piei de animale, papirus, hârtie, etc. Istoria telefoniei este bine cunoscută. Dar cum am comunicat eu, probabil ca și alții de vârsta mea, de când sunt adult, când am avut de spus ceva unor persoane aflate la distanță, nu seamână deloc cu posibilitățile actuale. Sigur că eu nu știu mai nimic din ce e nou, dar oricum e cu totul altceva ca atunci când am scris primele mele cărți poștale, când eram la liceul din Botoșani și părinții doreau să aibă săptămânal vești de la mine.Read more…

Vizită prelungită la Iași 2017-2018

În ultimii 10 ani am petrecut iarna la Iași împreună cu sora mea. Motivul a fost de fiecare dată același: spaima de frig, apartamentul meu fiind foarte rece. Chiar și în această iarnă blândă, frigul a fost cauza principală a acestui sejur mai prelungit ca de obicei. Acest oraș al tinereții mele, al primilor ani de studii la medicină, locul unde au trăit părinții și și-au găsit locul de veci, are o deosebită semnificație pentru mine. Faptul că la Iași locuiește sora mea și familia ei, îmi dă impresia unui „acasă” în a cărui căutare sunt și acum la bătrânețe. De aceea pot sta la Iași multă vreme cu plăcere. Orașul în sine, fără studenți, este molcom, liniștit și-și păstrează cu pasiune patina anilor pe care încearcă să se grefeze noul. Cele șapte coline, pe care de obicei le vizitez, străjuiesc orașul și-i oferă unicitate în România. Din păcate, deși această iarnă a fost ca o primăvară, nu le-am vizitat ca altădată, dar le-am revăzut în amintiri. Oricum însă, ele au devenit locul predilect al vilelor noi în care locuiesc tineri care fac imposibilul să aibă o casă pe pământ și o mașină care să-i ducă la locul unde muncesc. Și numărul vilelor crește văzând cu ochii chiar în străduțele centrale și cele marginale ale orașului, schimbând prin oarecare uniformitate a construcției și a culorilor patina proprie a orașului. Dar trebuie să te pricepi bine ca să conduci o mașină la Iași, deoarece străzile sunt înguste, foarte multe în pantă și ambele trotuare ocupate dovedesc că orașul e invadat de pasiunea generală după viteză, la fel ca peste tot. Sunt și multe alte locuri pe care le vizitez de fiecare dată, din goana mașinii și mai puțin pe jos, locuri care au rămas frumoase și acum.Read more…

La moartea prietenei mele Sarina Ionescu

Sarina era din Câmpulungul meu natal, iubit și urât de mine în același timp. Era cu 7 ani mai tânâră decât mine și nu am cunoscut-o la Câmpulung deoarece nu prea dai atenție celor cu atâția ani mai mici decât tine. Fiică unică a unei familii respectabile, tatăl avocat nu prea activ, dar ginere al unui negustor bogat și cunoscut în oraș, a fost și ea, copil de 11 ani deportată în Transnistria și a fost – am aflat-o după mulți ani– la Șargorod, unde au fost majoritatea evreilor din Câmpulung. Sașa nu mi-a povestit multe despre ea și familia ei din acea perioadă tristă și știu numai că s-au întors, nu știu dacă toți, în orașul natal.Read more…

Răscoala din 1907, în amintirile mamei

Întâmplarea face că sora mea din Iași și cu mine avem în original amintirile scrise de mama noastră care avea 7 ani, în momentul răscoalei și trăia la Botoșani, acolo unde a și început răscoala. Mama a scris aceste memorii în ultimele luni ale vieții, internată fiind în spital, în anul 1970. Voi folosi chiar cele scrise de ea pentru că alți martori direcți nu cred că există. Aceste amintiri scrise după foarte mulți ani, prezintă evenimentele așa cum i-au rămas în amintire, fără vreo tentă politică, fiind într-adevăr autentice. Mie mi se par și azi interesante atât din punct de vedere istoric, cât și al limbii române folosite de mama care urmase numai patru clase primare și provenea dintr-o familie de evrei din Botoșani unde se vorbea mai ales limba idiș. Read more…

Casele mele

Nu vă speriați, nu am case. Vreau numai să vă povestesc despre locuințele, casele prin care am trecut în decurs de 70 de ani, de când sunt în București. Normal ar fi fost să vorbesc despre acasă, în București, dar nici acum nu știu unde este acel „acasă” ideal către care năzuiesc de o viață și nu sunt convinsă că l-am găsit. În urma unei întâmplări recente, banale, scârțăitul scaunelor și al mesei din camera în care-mi petrec cea mai mare parte din zi, mi-am dat seama, că de fapt, cu toate că am schimbat de mai multe ori casele, locuințele, mobila, am păstrat mereu în mod inconştient, probabil, ce-mi era drag din lucrurile cele mai vechi din trecut și le-am purtat cu mine mai departe, așa cum îmi port amintirile despre care am mai scris.Read more…

Povestea unui fost pacient

M-am pensionat după 41 de ani de activitate medicală şi după 3 ani de întrerupere prin pensionare, am început să fac o specialitate diferită: medicina oamenilor vârstnici din Comunitatea Evreilor București. Mă confruntam cu probleme noi, nu atât medicale, cât psihosociale ale pacienților, pe care medicul trebuie să le cunoască și să le ia în considerație în activitatea sa. Am încercat să-mi cunosc pacienții în întregul lor, nu numai ca bolnavi, și la cei mai mulți am descoperit vieți interesante, neștiute de cei din jur și care, fără îndoială, aveau repercusiuni asupra stării lor de sănătate. Am scris în total 12 povești de viață culese direct de la cei pe care-i îngrijeam…Read more…

Prima mea vizită în Israel

Din inițiativa părinților am învățat mulți ani limba ebraică pe care o înțeleg și acum destul de bine, dar fără un scop deosebit. Făcea parte, credeam eu, din cultura mea generală. Astfel că ne-am urmat liniștiți soarta care ne-a dus în deportare timp de 3 ani și apoi ne-a reîntors la viață. Poate dacă am fi fost împreună cu ceilalți evrei din Câmpulung cu precădere la Șargorod și am fi – noi cei rămași în viață- revenit la Câmpulung, am fi emigrat în Israel așa cum au făcut-o aproape toți, chiar foarte repede chiar după întoarcere. Dar noi am mers la Botoșani și acum, când părerea mea și a surorii mele conta pentru decizia părinților, am preferat să învățăm și să reușim, deși cu mijloace materiale foarte precare, să devenim oameni folositori…Read more…

Un fapt divers

Am primit recent o știre despre un fapt divers din Radebeul, publicat într-un ziar local Radebeul und die Region 26-27 VIII, 2017, articolul intitulat Gegen das Vergessen (împotriva uitării) scris de Annette Lindackers, articol interesant tocmai acum după ultimele alegeri din Germania și mai ales că această localitate e situată în fosta RDG, unde extrema dreaptă a avut oarecum succes. Dar există și o altă față a medaliei. Citez din articol: Duminică la ora 19 li se vor înmâna în Biserica Păcii Kötzschenbroda lui Ingrid Lewek și Wolfgang Tarnowski premiul regional pentru curaj din Radebeul pentru anul 2017 și concomitent premiul internațional pentru curaj care onorează activitatea depusă de Elena Mircea din România pentru activitatea ei cetățenească din localitatea ei de domiciliu.Read more…

Cum trec zilele oamenilor vârstnici.

De fapt poate nu ar fi trebuit să scriu un astfel de articol care nu este deloc încurajator, deoarece vârsta nu iartă pe nimeni. Dar am împlinit foarte recent o vârstă matusalemică și am primit multe, foarte multe felicitări. A doua zi am avut o stare sufletească mizerabilă: M-am tot întrebat dacă aceste felicitări trebuie să mă bucure sau să mă întristeze, dacă cei din jur știu că sunt conștientă că numărătoarea inversă e pentru mine din ce în ce mai scurtă și că singura urare pe care o accept e cea de a fi sănătoasă ca să nu dau de lucru celor dragi din jur. Și ca o ilustrare pentru cei care citesc Baabelul vreau să le povestesc cum petrec zilele mele și probabil că și alții de vârsta mea care, cât de cât, mai sunt ancorați în prezent și încearcă să mai aibă o preocupare intelectuală. Totdeauna am fost ordonată și mi-am respectat într-un fel un orar de viață. Acest orar îl urmez acum aproape cu sfințenie și în felul acesta am impresia că fac ceva, deși suma de peste zi este aproape nulă.Read more…

50 de ani de când am revăzut fostul Ghetou din Djurin.

Prima excursie pe care am făcut-o în fostul URSS, în 1961, a fost cu gândul că poate ar exista pe parcurs posibilitatea de a mă abate din drumul propus, Kiev- Leningrad-Moscova, drum făcut cu trenul, și să ajung cel puțin la Moghilev în căutarea mormintelor. Dar atunci excursiile se făceau cu un pașaport colectiv, pe listă, și o evadare era imposibilă. Din acest motiv, în 1967 am căutat și găsit o modalitate de a ajunge la Chișinău, capitala republicii moldovenești, mai aproape de Ucraina și deci de Moghilev. Prin mijlocirea scriitorului de limbă idiș Ludovic Brukștain, originar din Sighet, prieten al soțului meu, am obținut o invitație pentru 10 zile la Chișinău, de la un cunoscut de al lui din copilărie, urmând ca și eu să-i trimit o invitație pentru București. În luna septembrie, am pornit singură în necunoscut, într-un oraș străin, la oameni necunoscuț,i cu ferma convingere că va fi posibil să ajung în acest interval la Moghilev și Djurin. Read more…

Jurnalul meu din vremea deportării

De ziua mea, de Roș Hașana în 1941, am primit de la prietenul meu B. un cadou deosebit: un album cu coperți de piele maronie și foi de hârtie mai groase, de culoare crem, ușor marmorate și cu o foarte frumoasă dedicație scrisă în colțul din stânga, de jos al primei pagini: Ție, Mimi, adevărată prietenă în bune și în rele. B. Caietul era menit să fie un album de amintiri – cum aveau pe atunci fetele – în care prietenele îți scriau ocazional amintiri în versuri. Nu am apucat să înnoiesc albumul cu nici o amintire. Peste numai 10 -12 zile, în 12 octombrie 1941 toţi evreii din Câmpulung Moldovenesc au fost deportaţi în Transnistria. Nu pot să-mi explic de ce – poate numai pentru că era frumos – am luat albumul în puținul meu bagaj, după cum am luat și partitura transcripției pentru pian a baladei lui Ciprian Porumbescu… dar asta e altă poveste. Albumul de amintiri a devenit în ghetoul din Transnistria jurnalul meu, căruia i-am încredințat primele mele gânduri după ce am ajuns acolo.Read more…