Răscoala din 1907, în amintirile mamei

Întâmplarea face că sora mea din Iași și cu mine avem în original amintirile scrise de mama noastră care avea 7 ani, în momentul răscoalei și trăia la Botoșani, acolo unde a și început răscoala. Mama a scris aceste memorii în ultimele luni ale vieții, internată fiind în spital, în anul 1970. Voi folosi chiar cele scrise de ea pentru că alți martori direcți nu cred că există. Aceste amintiri scrise după foarte mulți ani, prezintă evenimentele așa cum i-au rămas în amintire, fără vreo tentă politică, fiind într-adevăr autentice. Mie mi se par și azi interesante atât din punct de vedere istoric, cât și al limbii române folosite de mama care urmase numai patru clase primare și provenea dintr-o familie de evrei din Botoșani unde se vorbea mai ales limba idiș. Read more…

Casele mele

Nu vă speriați, nu am case. Vreau numai să vă povestesc despre locuințele, casele prin care am trecut în decurs de 70 de ani, de când sunt în București. Normal ar fi fost să vorbesc despre acasă, în București, dar nici acum nu știu unde este acel „acasă” ideal către care năzuiesc de o viață și nu sunt convinsă că l-am găsit. În urma unei întâmplări recente, banale, scârțăitul scaunelor și al mesei din camera în care-mi petrec cea mai mare parte din zi, mi-am dat seama, că de fapt, cu toate că am schimbat de mai multe ori casele, locuințele, mobila, am păstrat mereu în mod inconştient, probabil, ce-mi era drag din lucrurile cele mai vechi din trecut și le-am purtat cu mine mai departe, așa cum îmi port amintirile despre care am mai scris.Read more…

Povestea unui fost pacient

M-am pensionat după 41 de ani de activitate medicală şi după 3 ani de întrerupere prin pensionare, am început să fac o specialitate diferită: medicina oamenilor vârstnici din Comunitatea Evreilor București. Mă confruntam cu probleme noi, nu atât medicale, cât psihosociale ale pacienților, pe care medicul trebuie să le cunoască și să le ia în considerație în activitatea sa. Am încercat să-mi cunosc pacienții în întregul lor, nu numai ca bolnavi, și la cei mai mulți am descoperit vieți interesante, neștiute de cei din jur și care, fără îndoială, aveau repercusiuni asupra stării lor de sănătate. Am scris în total 12 povești de viață culese direct de la cei pe care-i îngrijeam…Read more…

Prima mea vizită în Israel

Din inițiativa părinților am învățat mulți ani limba ebraică pe care o înțeleg și acum destul de bine, dar fără un scop deosebit. Făcea parte, credeam eu, din cultura mea generală. Astfel că ne-am urmat liniștiți soarta care ne-a dus în deportare timp de 3 ani și apoi ne-a reîntors la viață. Poate dacă am fi fost împreună cu ceilalți evrei din Câmpulung cu precădere la Șargorod și am fi – noi cei rămași în viață- revenit la Câmpulung, am fi emigrat în Israel așa cum au făcut-o aproape toți, chiar foarte repede chiar după întoarcere. Dar noi am mers la Botoșani și acum, când părerea mea și a surorii mele conta pentru decizia părinților, am preferat să învățăm și să reușim, deși cu mijloace materiale foarte precare, să devenim oameni folositori…Read more…

Un fapt divers

Am primit recent o știre despre un fapt divers din Radebeul, publicat într-un ziar local Radebeul und die Region 26-27 VIII, 2017, articolul intitulat Gegen das Vergessen (împotriva uitării) scris de Annette Lindackers, articol interesant tocmai acum după ultimele alegeri din Germania și mai ales că această localitate e situată în fosta RDG, unde extrema dreaptă a avut oarecum succes. Dar există și o altă față a medaliei. Citez din articol: Duminică la ora 19 li se vor înmâna în Biserica Păcii Kötzschenbroda lui Ingrid Lewek și Wolfgang Tarnowski premiul regional pentru curaj din Radebeul pentru anul 2017 și concomitent premiul internațional pentru curaj care onorează activitatea depusă de Elena Mircea din România pentru activitatea ei cetățenească din localitatea ei de domiciliu.Read more…

Cum trec zilele oamenilor vârstnici.

De fapt poate nu ar fi trebuit să scriu un astfel de articol care nu este deloc încurajator, deoarece vârsta nu iartă pe nimeni. Dar am împlinit foarte recent o vârstă matusalemică și am primit multe, foarte multe felicitări. A doua zi am avut o stare sufletească mizerabilă: M-am tot întrebat dacă aceste felicitări trebuie să mă bucure sau să mă întristeze, dacă cei din jur știu că sunt conștientă că numărătoarea inversă e pentru mine din ce în ce mai scurtă și că singura urare pe care o accept e cea de a fi sănătoasă ca să nu dau de lucru celor dragi din jur. Și ca o ilustrare pentru cei care citesc Baabelul vreau să le povestesc cum petrec zilele mele și probabil că și alții de vârsta mea care, cât de cât, mai sunt ancorați în prezent și încearcă să mai aibă o preocupare intelectuală. Totdeauna am fost ordonată și mi-am respectat într-un fel un orar de viață. Acest orar îl urmez acum aproape cu sfințenie și în felul acesta am impresia că fac ceva, deși suma de peste zi este aproape nulă.Read more…

50 de ani de când am revăzut fostul Ghetou din Djurin.

Prima excursie pe care am făcut-o în fostul URSS, în 1961, a fost cu gândul că poate ar exista pe parcurs posibilitatea de a mă abate din drumul propus, Kiev- Leningrad-Moscova, drum făcut cu trenul, și să ajung cel puțin la Moghilev în căutarea mormintelor. Dar atunci excursiile se făceau cu un pașaport colectiv, pe listă, și o evadare era imposibilă. Din acest motiv, în 1967 am căutat și găsit o modalitate de a ajunge la Chișinău, capitala republicii moldovenești, mai aproape de Ucraina și deci de Moghilev. Prin mijlocirea scriitorului de limbă idiș Ludovic Brukștain, originar din Sighet, prieten al soțului meu, am obținut o invitație pentru 10 zile la Chișinău, de la un cunoscut de al lui din copilărie, urmând ca și eu să-i trimit o invitație pentru București. În luna septembrie, am pornit singură în necunoscut, într-un oraș străin, la oameni necunoscuț,i cu ferma convingere că va fi posibil să ajung în acest interval la Moghilev și Djurin. Read more…

Jurnalul meu din vremea deportării

De ziua mea, de Roș Hașana în 1941, am primit de la prietenul meu B. un cadou deosebit: un album cu coperți de piele maronie și foi de hârtie mai groase, de culoare crem, ușor marmorate și cu o foarte frumoasă dedicație scrisă în colțul din stânga, de jos al primei pagini: Ție, Mimi, adevărată prietenă în bune și în rele. B. Caietul era menit să fie un album de amintiri – cum aveau pe atunci fetele – în care prietenele îți scriau ocazional amintiri în versuri. Nu am apucat să înnoiesc albumul cu nici o amintire. Peste numai 10 -12 zile, în 12 octombrie 1941 toţi evreii din Câmpulung Moldovenesc au fost deportaţi în Transnistria. Nu pot să-mi explic de ce – poate numai pentru că era frumos – am luat albumul în puținul meu bagaj, după cum am luat și partitura transcripției pentru pian a baladei lui Ciprian Porumbescu… dar asta e altă poveste. Albumul de amintiri a devenit în ghetoul din Transnistria jurnalul meu, căruia i-am încredințat primele mele gânduri după ce am ajuns acolo.Read more…

Există și recunoștință față de medic

Pentru numărul jubiliar al Baabelului nu prea aveam un subiect corespunzător și inițial m-am gândit că dat fiind și faptul că nu am fost de la început printre colaboratori, poate nici n-ar fi cazul să scriu ceva. Dar iată că s-a ivit o ocazie total neașteptată care merită să fie cunoscută și pentru faptul că nu e frecventă și mai ales că mi-a adus o mare bucurie. Cred deci că e un subiect pentru un număr jubiliar. În cariera mea îndelungată am întâlnit tot felul de comportamente ale aparținătorilor, părinți, bunici, alte rude. chiar și ale vecinilor, față de medici. De la nemulțumiri acum din ce în ce mai frecvente referitoare la un comportament neadecvat al personalului medical și greșeli grave, multe făcute publice, până la mulțumiri sincere și tot felul de încercări de îndulcire prin mici sau mai mari atenții materiale, bineînțeles buchete scumpe de flori, cafeaua și țigările Kent din epocă, pește și miel mai ales de Paști, chiar și navete cu Pepsi, benzină când aceasta era raționalizată. etc. Dar mai totdeauna acest mod de aș arăta recunoștința față de medic era și este limitat la perioada de internare sau la momentul externării, dar foarte rar m-am întâlnit de gesturi de recunoștință care să se manifeste după ani, mulți ani după internarea pacientului în cauză.Read more…

Victor Rusu, un ziarist evreu din Botoșani, prea puțin cunoscut

Pe Victor Rusu l-am cunoscut la mijlocul lunii mai, 1944. Atunci numele lui era Isac Cotiugaru. Și l-a schimbat în Victor Rusu, la scurt timp după ce a devenit ziarist. Încă de la începutul adolescenței era cel mai bun prieten al viitorului meu soț, Israil Bercovici, pentru mine, Izu. Era mai tânăr decât Izu cu un an, deci născut în 1922. Din cele povestite de fiecare dintre ei, am reținut că era unicul copil la părinți, iubit și cocoloșit, în măsura posibilului, ei fiind foarte săraci, locuind în „calicime” – cartierul evreilor săraci din Botoșani, unde locuia și Izu. După absolvirea școlii primare, părinții lui au reușit să-l dea la liceul comercial unde a urmat câteva clase, ceea ce i-a permis să lucreze ca un fel de contabil la rude, încă din fragedă tinerețe. Tatăl lui era căruțaș și lucra și el la rudele care aveau o făbricuță de săpun și care, după cum îmi amintesc, profitau din plin după munca celor doi. Mama lui era încă frumoasă, când am cunoscut-o eu, era o gospodină exemplară în unica lor cameră de locuit, știa să citească și o preocupau și evenimentele din afara casei. Nu știu exact cum s-au cunoscut cei doi băieți. Victor activa încă din adolescență la BETHAR (sioniști de dreapta) și chiar era în grupul lor de conducere. Izu frecventa casa rabinică și nu era implicat în nici o grupare sionistă, de stânga sau dreaptaRead more…

Am fost cândva conducător auto.

Am dat foarte multe examene și concursuri în viața mea, dar cel mai greu mi s-a părut cel de conducător auto. Dacă pentru proba scrisă- răspunsuri la 46 întrebări – cu bifarea unei alternative din trei , nu am avut probleme deoarece învățasem ca un elev adevărat totul, însă la examenul practic, care se dădea în aceiași zi, de fapt două probe – abilități și conducere propriu zisă – am avut mari îndoieli. Era în noiembrie, ușor ghețuș și tremuram mai rău ca orice licean. Și acum o să mă laud! Am luat tot examenul din prima încercare, ca în transă tot timpul, singura dintre cei 10 elevi ai instructorului meu care, mi-a mărturisit că m-a aruncat în examen ca să mă obișnuiesc cu atmosfera și nu a crezut că voi reuși.Read more…

Amintiri de la întâlnirile absolvenţilor de Medicină

Am început facultatea de medicină la Iași, în prima serie după război, în luna mai, 1945, primul an terminându-se în luna octombrie, adică numai după 5 luni. Eram foarte mulți studenți în această serie deoarece s-au adunat foști soldați, care s-au întors de pe front, mulți tineri evrei care întrerupseseră studiile din cauza legilor rasiale – cei mai mulți după ani de muncă obligatorie – și cei reveniți, ca mine, din ghetouri și lagăre, care pierduseră și ei 4 ani de studii. Tinerii evrei din București avuseseră norocul să li se echivaleze o parte din anii absolviți la institutele de învățământ evreiești care funcționaseră cu mari eforturi și sacrificii ,dar și cu foarte bună pregătire datorită profesorilor eminenți care au putut preda numai studenților evrei. Pentru mine, intrarea la medicină a fost o minune la care am putut accede numai pentru că a fost singura serie care nu a dat concursul obligatoriu. E sigur că nu aș fi reușit pentru că după cei 3 ani de ghetou trebuia să învăț din nou cum se învață. Cu mâna pe inimă pot afirma că în primul an de facultate nu m-am sculat dimineața mai târziu de ora 5 și nu m-am culcat mai devreme de ora 24.Read more…

Carol Feldman, actorul

Eu îl cunosc pe Carol Feldman de foarte mulți ani, de când și-a început ucenicia de artist la Teatrul Evreiesc de Stat din București și cât timp a fost în țară, până la emigrarea lui în Israel am avut ocazia să-i urmăresc direct evoluția. Ulterior, deoarece am rămas în legătură de prietenie apropiată și până în prezent, el a continuat să fie pentru mine actorul dăruit de un har deosebit chiar dacă silit de împrejurări a jucat mai puțin teatru decât ar fi fost cazul și a îmbrățișat cu succes și alte preocupări ca cea de ziarist și scriitor, inițial în Israel fiind contabil, meserie din care putea trăi decent. Din propria lui povestire și din amintirile mele, soțul meu Israil Bercovici fiind din 1954 până la pensionare secretarul literar al TES(teatrul evreiesc de stat) cunosc evoluția lui ca artist. Read more…

O discuție reușită despre Holocaust

Întotdeauna am emoții când trebuie să vorbesc în public, mai ales despre această temă, un fel de trac pe care nu am reușit să-l depășesc nici după atâția ani, mai ales că nu sunt în stare să citesc un text pregătit pentru că am nevoie să văd reacția directă, ochii celor care mă ascultă și, în funcție de aceasta, îmi ordonez ce vreau să zic. În cazul de față era vorba de copii, cărora mai de grabă le-aș fi povestit un basm decât ororile trăite de mine în post adolescență. Mai este important pentru mine că nu vreau niciodată să am un ton moralizator sau acuzator, mai ales, când e vorba de copii așa de mici și trebuia să găsesc o formă care să-i intereseze ca să fie atenți. Mai mult, nu știam dacă au habar despre Holocaust. M-am gândit că poate ar fi bine să-mi pună ei întrebări și eu să improvizez în funcție de acestea. Și am lăsat lucrurile să curgă și cred că n-am făcut rău pentru că a fost mai ușor decât mi-am închipuit.Read more…

Am fost acuzată într-un proces dinainte judecat!

Și când m-am gândit cel mai puțin la această poveste, țin perfect minte că s-a întâmplat pe 31 Ianuarie 1983, dimineața la ora 6, ne-a trezit soneria și o puternică bătaie în ușa apartamentului nostru de bloc. Erau 2 persoane îmbrăcate civil, care s-au legitimat a fi de la miliția economică a sect. 2 și ne-au arătat ordinul de percheziție, cerând să trezim un vecin pentru a asista, ca martor a celor ce aveau să se întâmple.A fost a doua percheziție din viața mea. Prima a avut loc în 1940, de Yom Kipur, când s-au făcut percheziții la toți evreii din Câmpulung Moldovenesc, sub motivul de căutare de arme și materiale subversive…Read more…

Omagiu la moartea lui Hedwig Brenner

S-a născut la Cernăuți, în anul 1918, pe timpul Austro-Ungariei, apoi România, din părinți intelectuali evrei și s-a bucurat de o educație aleasă și apoi de studii temeinice la Viena de istoria artei, dar ca evreică a fost nevoită să le întrerupă din cauza evenimentelor. Încă din 1938 s-a căsătorit cu Gottfried Brenner, inginer petrolist, soțul ideal pentru năzuințele ei. A revenit în orașul natal, Cernăuți, orașul care i-a rămas acel „acasă” pe care l-a purtat cu ea oriunde s-a aflat. Dar viața nu a ferit-o de evenimente cumplite care s-au precipitat în acest secol pentru toată lumea și nu numai pentru eaRead more…

Viaţa unui evreu modest din Iaşi

Leizer F. a trăit toată viața la Iași. S-a născut în anul 1923 într-o familie obișnuită de meseriași evrei, cu 9 copii: 6 băieți și 3 fete. Căsuța în care locuiau era situată în mijlocul cartierului evreiesc, care poartă și acum numele „Târgul Cucu”. Din lipsă de mijloace materiale numai unul dintre ei a putut urma mai mult de școala primară, ceilalţi au îmbrățișat diverse meserii. Leizer își amintește că chiar dacă ar vrut să învețe, familia nu ar fi avut cum să-l întreţină, pentru că absolvise școala primară în plină criză economică mondială ale cărei urmări au fost resimțite mai ales de păturile mai sărace al țării. Read more…

IOSIF AVRAM FERMO, un nume neobişnuit, un om neobișnuit, un evreu neobișnuit.

I.Fermo era un om total ieșit din tipare, deoarece la 17 ani, după bacalaureat, a plecat de unul singur la Paris și prima sa ocupație ca să se întrețină, a fost cea de ambalator la Galeriile Lafayette, franceza fiindu-i limbă la fel de cunoscută ca și cea română. Și așa a ajuns ziarist. Ani de zile a pendulat între Paris și București, reușind pe parcurs să-și facă numeroși prieteni, în cercuri din ce în ce mai suspuse, mai ales gazetari și oameni politici, cu un singur și ferm scop declarat, de a promova relații cât mai strânse franco-române, în avantajul surorii mai mici, România. Read more…

Unde eşti copilărie – o carte demnă de menţionat

De la început trebuie să felicit editura că a publicat-o pentru că ne prilejuiește să ne întâlnim cu o lume apusă, pe care eu, deși foarte în vârstă, n-o cunoșteam, lumea unei mari familii de evrei asimilați, culți, mulți sefarzi, înstăriți de la începutul secolului 20. Am avut însă ocazia să o cunosc direct pe autoarea cărții, pe Marie-Claire Ștefănescu, pe Cocuța cum i se spunea în familie, ea fiind verișoara fostului meu cuscru, nu în perioada copilăriei ei, ci mult mai târziu, în a doua parte a anilor 70. I-am cunoscut soțul și fiica și mai recent nepoatele și strănepoatele.Read more…

Bunicii mei

Știu că toată lumea își adoră bunicii chiar mai mult decât pe părinți și că nu voi putea spune lucruri inedite, dar pentru că nu știu datele când au murit, socotesc 9 octombrie ziua morții lor, Jahrzeitul lor și-l voi comemora ca atare scriind ceva despre ei. De fapt bunicii mei au murit chiar în ziua deportării noastre, în clipa când au ieșit din casa lor unde-și petrecuseră toată viața lor modestă, crescându-și cei 7 copii așa cum s-au priceput mai bine.Read more…