Pianul din amintiri

Jan 23, 2025By

În copilărie credeam că voi deveni pianistă. Cu plăcere îmi amintesc de perioada când părinții mi-au oferit posibilitatea ca de două ori pe săptămână să iau lecții la cea mai bună profesoară de pian din oraș și timp de opt ani cred că nu am lipsit nici măcar o singură dată. Eram un copil cuminte și exersam zilnic la pianina pe care mi-o cumpărase tata. De fapt, părinții încercau să ne ofere ceea ce nu au avut ei posibilitatea să facă. Nu mai vorbesc de lecțiile de ebraică și de franceză la care mama ținea foarte mult. Dar lecțiile de pian mi-au plăcut în mod deosebit și de mic copil speram să devin pianistă. În cei doi ani când am învățat la Botoșani am pierdut legătura cu pianul, nu îl vedeam decât la orele de muzică și cele de gimnastică. În schimb, în anul în care am stat acasă, cântam aproape zilnic la pian, astfel încât nu e de mirare că la deportare, în rucsacul meu și-a găsit loc transcripția pentru pian a Baladei lui Ciprian Porumbescu pe care o cântam cu mare plăcere. În cei trei ani de deportare mă gândeam deseori la orele petrecute la pian, dar nu mai doream să fiu pianistă, nici profesor de istorie, voiam să fiu medic… Read more…

Jan 23, 2025 10 comments

Părinții mei

Nov 28, 2024By

În decursul timpului am scris multe articole, printre care și unul intitulat Bunicii mei, dar despre părinții mei, care au jucat un rol deosebit în viața mea, nu am scris nimic. La vârsta mea cred că trebuie să scriu și despre ei, ca cel puțin nepotul meu să afle câte ceva despre părinții mei, străbunicii lui. Tatăl meu, Leon (Leibu) Korber, născut în anul 1892 la Câmpulung Moldovenesc, a urmat șapte clase și apoi a învățat meseria de geamgiu și de tinichigiu de la tatăl lui, bunicul meu. A plecat la Viena ca să obțină titlul de meșter. Când a început Primul Război Mondial a revenit la Câmpulung și a fost recrutat ca soldat. Îmi povestea cu mare plăcere că nu a fost pe front, dar ca soldat a fost în multe locuri ale vastului imperiu al Austro-Ungariei. După ce s-a întors, a reluat activitatea alături de bunicul. În anul 1922 s-a căsătorit cu mama. Mama mea, Clara Hutman, născută în 1899 la Botoșani, a rămas orfană la 11 ani. Bunicul, David, s-a recăsătorit cu Ghizela, o văduvă din Iași, care avea un fiu. A urmat numai patru clase primare și apoi a fost dată ucenică la o croitoreasă. Dar fiind foarte isteață, ea a învățat pe ascuns alături de fratele ei vitreg. Eu l-am cunoscut pe bunicul David și pe tanti Ghizela și când m-am întors din Transnistria după deportare; amândoi erau încă în putere.Read more…

Nov 28, 2024 10 comments

Babi Yar, Kiev, septembrie 1941

Oct 17, 2024By

Nici înainte de deportare și nici în cei trei când am fost deportată în Ucraina și am ajuns la Djurin nu am știut ce s-a întâmplat la Kiev în septembrie 1941. Nici când am revenit în România nu am aflat despre masacrul care a avut loc la Kiev în septembrie 1941, adică înainte de deportarea mea. După 20 de ani, în 1961, am făcut o excursie în URSS și am ajuns și la Kiev. Printre obiectivele turistice pe care le-am vizitat a fost și Babi Yar. Însoțitorul ne-a relatat în cuvinte puține povestea celor întâmplate acolo. În 27 septembrie 1941, deci încă înainte de deportarea noastră, în Kievul recent ocupat de armata germană au apărut afișe care anunțau că evreii din oraș sunt obligați să se prezinte într-un loc anumit, cu documente de identitate, îmbrăcăminte călduroasă și banii și bijuteriile pe care le posedă. Cei care nu se prezentau erau amenințați cu moartea. Comandamentul german aprecia că vor veni cel mult 5.000 de evrei, dar s-au prezentat peste 30.000. Ei credeau că vor fi duși într-un lagăr de muncă, dar în realitate nu au fost duși decât până la Babi Yar, o râpă de la marginea orașului care se potrivea perfect cu misiunea soldaților germani: să ucidă cât mai mulți evrei în timpul cel mai scurt și fără a fi nevoiți să-i îngroape.Read more…

Oct 17, 2024 18 comments

Autobiografia Goldei Meir

Aug 22, 2024By

Ar fi peste puterile mele să vorbesc despre această carte, mă voi mă voi limita să rezum doar prefața scrisă de Mihai Răzvan Ungureanu la prima ediție în limba română a cărții din 2023, tradusă din engleză de Dan Doboș, la editura Omnium, București: Golda Meir, My Life. Cartea a apărut initial la Londra în 1975. Iată un foarte scurt rezumat : Golda Meir, considerată „Doamna de Fier” a politicii israeliene, s-a născut la Kiev în 1998. A emigrat împreună cu familia în SUA. În 1921 s-a stabilit în Palestina, la început într-un kibuț. Încă din această perioadă a intrat în politică. După proclamarea independenței Israelului a fost ministru al muncii și ministru de externe, ajungând în funcția de prim-ministru în 17 martie 1969. În urma Războiului de Yom Kipur, în care la început Israelul a suferit pierderi mari, ea a fost criticată și și-a dat demisia în 1974. A murit în 1978. Despre Golda Meir s-a scris foarte mult, atât în timpul vieții, cât și biografii postume. În opinia istoricilor, cele mai importante ar fi cartea scrisă de fostul ei purtător de cuvânt, Meron Medzini, Golda Meir, A Political Biography apărută în 1990, apoi Golda Meir – The Iron Lady of the Middle East, scrisă de jurnalista Elinor Burkett, apărută în 2008 și în special filmul din 1982 A Woman Called Golda, regizat de Alan Gibson, în care rolul principal este jucat magistral de Ingrid Bergman.Read more…

Aug 22, 2024 2 comments

Grădinile Finzi-Contini – o carte, un film și o operă

Jun 27, 2024By

Întâmplarea face că citesc acum cartea lui Giorgio Bassani, Grădinile Finzi-Contini, tradusă din limba italiană și apărută în 2023 la editura Pandora. Originalul a apărut în 1962. Recent și televiziunea română a proiectat la Telecinemateca filmul Grădinile Finzi-Contini, din 1970, regizat de Vittorio De Sica. În anul 2022 la New York a fost prezentat și un spectacol de operă cu același titlu. Deci nu se poate spune că subiectul nu mai e actual. Probabil că mulți dintre cititori cunosc cartea sau au văzut filmul. Dar mai ales evenimentele din Israel din 7 octombrie care au dezlănțuit un val de antisemitism într-o mare parte a lumii m-a făcut să aleg acest subiect. Atmosfera internațională actuală amintește de cea care a precedat Holocaustul, și atunci a fost o recrudescență a antisemitismului. Scriitorii adevărați sunt un fel de profeți. Și Giorgio Bassani, cel care a scris cartea în urmă cu mulți ani, e unul dintre aceștia. Giorgio Bassani (1916-2000), evreu, s-a născut la Bologna. Copilăria și tinerețea și le-a petrecut la Ferrara. În 1939 a absolvit facultatea de litere din Bologna, în ciuda legilor antisemite promulgate în Italia cu un an mai devreme. A activat în rezistența antifascistă. În 1943 a fost arestat și a fost eliberat după îndepărtarea de la putere a lui Mussolini. Opera sa principală este ciclul Romanul Ferrarei, din care face parte și Grădinile Finzi-Contini.Read more…

Jun 27, 2024 7 comments

De ce prefer să ascult ştirile la radio

May 30, 2024By

Radioul a intrat de foarte mulți ani în viața mea, chiar din copilărie. Familia noastră a fost printre primiele care avut radio. Deși nu a avut parte de multă școală, tata era un mare admirator al noului și de aceea țin minte că noi am fost printre primii care au avut radio. Dar atunci îl ascultam cu o cască. Prima emisiune oficială de radio a fost la 1 noiembrie 1928. Eu eram elevă la școala primară și îmi amintesc că vecinii veneau la noi să asculte știrile, iar noi, copiii, trebuia să stăm liniștiți ca să nu-i deranjăm și între timp ne plictiseam. Pe parcurs m-am obișnuit și eu să ascult știrile și muzica. Puteam să-mi fac lecțiile ascultând muzică în același timp. De multe ori îi povesteam și bunicului ce am auzit la radio, deoarece ziarul lui ajungea mai târziu decât știrea transmisă la radio. Și așa a intrat radioul în viața mea, devenind pe parcurs o necesitate. În cei doi ani în care am fost la școală la Botoșani i-am simțit foarte mult lipsa. Mătușa la care locuiam nu avea radio. Poate și de aceea, în anul următor, înainte de deportare, când evreilor nu li s-a mai permis să aibă aparate de radio, nu i-am resimțit lipsa chiar atât de mult. Dar în cei trei ani petrecuți în Transnistria, fără niciun ziar, orice știre vehiculată de evreii localnici, ascultată la un aparat de radio clandestin, îmi readucea dorința de a asculta știri și muzică. Dar nu era posibil. Nu știam nimic despre Auschwitz și chiar despre înaintarea cu succes a Armatei Roșii am aflat foarte târziu, așa încât am fost aproape surprinși când primii soldați au ajuns la Djurin.Read more…

May 30, 2024 5 comments

Prietena mea „diazepam”

Apr 18, 2024By

Titlul acestui articol e greu de înțeles. Diazepam este calmantul clasic al anilor 1960-70. Mai multe explicații vor urma pe parcurs. În viața mea lungă am avut mulți prieteni, mai buni sau mai puțin buni, dar toți au însemnat ceva pentru mine. Pe Coca S. am cunoscut-o la Botoșani, din liceu, dar nu i-am dat atenție, deoarece era mai mică decât mine, cu toate că ea îmi căuta prietenia și mă aștepta aproape zilnic ca să mergem împreună la școală. Nu cred că în timpul deportării m-am gândit vreodată la ea. Când am revenit la Botoșani și m-am dezmeticit, am auzit că a terminat liceul evreiesc și chiar s-a măritat cu secretarul liceului, o persoană cu mult mai în vârstă ca ea, și împreună s-au mutat la București. Foarte mulți ani nu am știut nimic despre ea, până când, într-o zi, plimbându-mi copilul cu căruciorul pe o stradă din vecinătatea locuinței noastre, am întâlnit-o pe Coca. Ea închiriase o cameră în apropiere și își plimba și ea băiețelul. Și așa ne-am regăsit și ne-am împrietenit. Read more…

Apr 18, 2024 6 comments

L-am cunoscut pe I. Ludo

Mar 21, 2024By

Cred că nu mai sunt mulți care își amintesc de I. Ludo și deoarece eu l-am cunoscut, încerc să-l prezint ca om și ca scriitor. Bineînțeles că l-am cunoscut ca soția lui Israil Bercovici, deoarece prietenii lui, cum am mai spus, au devenit și prietenii mei. Când a venit pentru prima dată la noi, știam că e scriitor și chiar cred că citisem una din cărțile sale. Ca scriitor, Ludo a cultivat în special efectul comic. George Călinescu consideră că I. Ludo a scris cele mai valoroase cărți în perioada interbelică, în timp ce Mihail Sebastian, cu intenții răutăcioase, l-a numit „un Tănase al uliței”. Ovid Crohmălniceanu afirmă că mai drept ar fi să i se recunoască lui Ludo descendența din Șalom Aleihem. Majoritatea cărților sale au fost publicate în climatul politic al anilor 1950 – 1960, romane cu minimum de ficțiune în care își putea exercita sarcasmul asupra evenimentelor politice din trecutul recent. Ludo a adoptat o atitudinea ostilă și față de mișcarea națională evreiască, față de sionismul pe care îl simpatizase în tinerețe, ceea ce l-a îndepărtat de unii cititori evrei. Nici Premiul de Stat, care i s-a acordat în 1953, nu l-a apropiat de cititorii evrei. Rabinul Alexandru Șafran l-a criticat vehement, numindu-l „un antisemit evreu”, pentru că Ludo i-a criticat și pe evrei.Read more…

Mar 21, 2024 5 comments

Copilul lui Noe – o carte deosebită

Feb 22, 2024By

Cu totul întâmplător am citit o carte apărută la Humanitas care mi-a plăcut foarte mult și pe care, dacă nu o cunoașteți, vreau să v-o recomand. Este un roman scurt, care se citește foarte ușor, în cel mult două ore. Este Copilul lui Noe, de Eric-Emmanuel Schmitt, despre care nu știam nimic. Pe Google, mai precis pe Wikipedia se poate afla biografia lui amănunțită. De origine franco-belgiană, s-a născut în 1960 la Lyon și a absolvit cursurile prestigioasei instituții École normale supérieure cu o diplomă în filozofie. A debutat ca scriitor în 1991 cu o piesă de teatru. În 1994 a apărut primul său roman care i-a adus consacrarea în literatură, precum și multe premii. Cărțile lui Eric-Emmanuel Schmitt sunt traduse în peste 40 de limbi. Copilul lui Noe a apărut în 2004. De atunci a fost tradus în 30 de limbi și a primit peste 20 distincții și premii literare. Traducerea în limba română a fost făcută de Ileana Cantuniari. De fapt, editura Humanitas i-a publicat o serie întreagă de cărți. Autorul a și vizitat România, ca invitat la evenimente culturale la București și la Iași.Read more…

Feb 22, 2024 5 comments

Sergiu Segal, un nepot regăsit prin revista Baabel

Jan 25, 2024By

Nu m-aș fi gândit vreodată că un articol scris de mine pentru Baabel va putea să mă ajute să regăsesc un nepot – fiul unei verișoare. Articolul relativ recent „Patru verișoare cu același nume” a avut acest rezultat. Fiul verișoarei mele Miriam din Montreal, Sergiu Segal, l-a citit, nu știu în ce împrejurări, și s-a adresat revistei. În acest fel el m-a găsit imediat și eu mi-am regăsit acest nepot despre care de foarte mulți ani nu mai știam nimic. Povestea familiei lui este parțial cunoscută din articolul publicat în 17 septembrie 2023. Sergiu, fiul verișoarei mele Miriam, s-a născut în anul 1945 la București și la vârsta de 12 ani a plecat împreună cu părinții în Canada, la Montreal. Acolo locuia și fratele mamei mele, emigrat în 1936, și fratele verișoarei Miriam, Romi, venit via Israel. O mare parte din familia mea locuiește și acum în Canada. Cei mai bătrâni au murit și dintre cei care mai trăiesc, Sergiu e singurul care vorbește românește și, precum am văzut, e interesat să reia legătura cu mine, verișoara mamei lui, din România.Read more…

Jan 25, 2024 13 comments

Tania Lovinescu, o prietenă la bătrânețe

Dec 28, 2023By

Am avut mulți prieteni în viața mea și despre ei am scris și în Baabel. Mulți au fost prietenii soțului meu și după decesul lui au devenit prietenii mei. Am avut prieteni și în copilărie, dar e mai puțin obișnuit să te împrietenești cu cineva la bătrânețe. Dar iată că se poate. Este vorba despre Tania Lovinescu. Auzisem numele ei, dar nu o cunoșteam. Era o persoană pe care multă lume o cunoștea, și nu numai evrei. Iată ce spune despre ea Denise Teodoru, în anul 2011, la România Actualități: Scriitoare, poetă, textieră de muzică ușoară și om de radio, de peste 30 de ani la microfon, reporter, nume de referință pentru literatura română. Dragostea pentru limba română a dus-o pe Tania și în Israel și după 12 ani, în 1988, a adus-o înapoi în România, deoarece nu s-a putut desprinde de țara în care s-a născut. Ea a fost foarte apreciată peste tot unde a lucrat, nu numai la radio. Despre talentul ei de poetă și scriitoare au apărut numeroase cronici deosebit de favorabile. Dar eu nu am cunoscut-o când era activă și în acest articol nu mi-am propus să scriu despre Tania, poeta și scriitoarea, ci despre Tania, prietena mea la bătrânețe. Read more…

Dec 28, 2023 4 comments

Margit

Nov 30, 2023By

Margit a fost prietena mea încă de la grădiniță și de fapt a rămas cea mai bună prietenă pe care am avut-o. Mă gândesc foarte des la ea, mai ales în nopțile cu insomnie pe care mi le petrec cu amintirile foarte vii din anii copilăriei și ai adolescenței noastre, când nu era o zi în care să nu ne vedem și să nu fim împreună cel puțin câteva ore. Deși petrecuserăm orele de școală împreună, țin minte cum ne conduceam una pe cealaltă spre casă și ne făceam lecțiile împreună. Și părinții noștri se cunoșteau, dar nu erau prieteni apropiați, deși tatăl lui Margit a fost coleg cu tatăl meu. În copilărie acest lucru nu m-a mirat niciodată, ba chiar credeam că e normal să fie așa, deoarece ei erau mai înstăriți decât noi și așa se și comportau. Mama lui Margit era din Suceava și se purta normal cu mine, chiar aș spune că mă iubea. În ochii mei, Margit era foarte frumoasă și până la bătrânețe am admirat-o pentru că avea grijă de fizicul ei. Prima noastră despărțire a fost când am plecat la Botoșani și m-am înscris la liceul Carmen Sylva. Știam că Margit s-a hotărât să învețe particular și să dea examenele la Suceava. Dar după câteva zile, mare mi-a fost bucuria când Margit și mama ei au venit la Botoșani. Mama ei i-a găsit o gazdă bună și a înscris-o tot la liceul Carmen Sylva. Eram din nou împreună! Dar nu știam ce ne așteaptă: Deportarea în Transnistria ne-a despărțit chiar din primul moment. Nu ne-am văzut nici la gară, nici în tren, nici la prima oprire, la Cernăuți. Nu ne-am revăzut nici la Atachi sau la Moghilev.Read more…

Nov 30, 2023 4 comments

România anului 1938 – atentatul legionar de la teatrul din Timişoara

Nov 1, 2023By

A scrie un articol în condițiile actuale mi se pare o îndrăzneală, mai ales când nu știi ce se întâmplă în lume, decât ceea ce afli din presă. De aceea mă limitez să aduc la cunoștința cititorilor un articol recent (13-X-2023) din Observatorul Cultural, nr. 1179, scris de Iulia Popovici, cu titlul „Sidi Tal și atentatul de la Timișoara”. Prof. Andrei Hoișie a fost cel care mi-a atras atenția asupra lui. Deși în articol se vorbește despre anul 1938, evenimentele actuale și reaprinderea antisemitismului în lume după 7 octombrie 2023 dovedesc că și după Holocaust se mai pot întâmpla oriunde, și mai ales în Israel, groaznice manifestări de ură contra evreilor. La începutul lunii noiembrie 1938, legionarii Gărzii de Fier au pornit un val de atacuri teroriste, folosind dinamită și grenade pentru a arunca în aer sinagogi, case, fabrici și chiar teatre evreiești. În 2 noiembrie a fost pusă o bombă la cantina studenților evrei din Cluj, în 16 la sinagoga din Reșița și în 26 la teatrul din Timișoara. Teatrul găzduia o trupă de artiști evrei în frunte cu renumita artistă Sidi Tal. Read more…

Nov 1, 2023 2 comments

Patru verișoare cu același nume

Sep 21, 2023By

De ce mi s-a dat numele Mirjam? Încă din copilărie mama mi-a povestit cum se dau numele la evrei. De obicei numele se dau în amintirea unor morți dragi. Bineînțeles că se pot da și alte nume, dar nu din întâmplare cele trei verișoare și cu mine au primit numele de Mirjam. Era numele bunicii mele de la Botoșani, (cu toate că, de fapt, în actul ei de naștere era trecut Maria). Ea a murit foarte tânără, când mama mea avea doar 11 ani, lăsând patru copii orfani. Când aceștia au avut la rândul lor copii, tuspatru au dat numele mamei lor, Mirjam, primei lor fetițe. Cea dintâi Mirjam, numită în familie Mirjam cea mare, era fiica surorii mai mari a mamei mele. Era cu aproape doi ani mai mare ca mine. Povestea vieții ei e interesantă: Inițial locuia cu părinții la Siret, dar după accidentul de mașină soldat cu moartea tatălui ei, familia s-a mutat la Botoșani. Era o fetiță foarte deșteaptă și descurcăreață și a urmat liceul. De câteva ori și-a petrecut vara la noi, la Câmpulung, și ne-am împrietenit.Read more…

Sep 21, 2023 10 comments

Amintiri la bătrânețe

Aug 10, 2023By

În tot ce am scris pentru Baabel am încercat să nu vorbesc despre mine și familia mea. Dar cum am ajuns la o vârstă pe care o cunosc toți cei care citesc revista Baabel, cred că a venit timpul să scriu despre amintirile personale și familia mea directă (părinți, soră, nepoți). Poate că aceste amintiri sunt deformate de vârstă, dar sper că păstrează totuși realitatea. Circulau în familie câteva legende pe care mi le-a povestit mama și care au devenit acum amintirile mele. Una dintre ele e povestea suzetei de care mama și-a amintit când am început facultatea de medicină. La vârsta când mai foloseam suzeta, în timpul unei călătorii cu trenul de la Câmpulung la Rădăuți împreună cu părinții, am pierdut suzeta și am plâns toată noaptea. A doua zi, primul drum al lui tata a fost la farmacie, de unde s-a întors victorios cu două suzete. Marele necaz al părinților a fost când n-am vrut să iau în gură suzeta, pentru că era roșie și am motivat că nu vreau Blut (sânge). Atunci chiar m-am dezvățat de suzetă și n-am mai avut nevoie de ea. Dar povestea nu s-a terminat. Foarte mulți ani, chiar până în adolescență, nu am mâncat nici tomate și nici pepene verde, din cauză că erau roșii și îmi aminteau de suzetă. Când m-am înscris la medicină, mama spunea că nu voi fi în stare să văd sânge.Read more…

Aug 10, 2023 13 comments

Jacob Sternberg, om de cultură idiș, ziarist, poet, regizor

Jul 13, 2023By

L-am cunoscut pe Jacob Sternberg la București, când soțul meu, Israil Bercovici, era la începutul carierei sale de secretar literar al Teatrului Evreiesc de Stat (TES). Dacă țin bine minte, era în stagiunea 1956-57 când l-am văzut la noi acasă și m-a fermecat cu poveștile lui.  Dar numele lui Jacob Sternberg îl cunoșteam încă din adolescență, de când am fost la Cernăuți; ulterior am aflat din ziarul Morgenblatt că e regizor și că a contribuit mult la cariera artistică a lui Sidi Tal, artista cunoscută și admirată de acei care se duceau la teatrul evreiesc, unde se jucau piese cu tematică evreiască în limba idiș. Pe atunci încă nici nu visam că voi avea vreo legătură cu teatrul evreiesc și că îl voi cunoaște personal. Jacob Sternberg merită pe deplin să povestesc celor mai tineri, care poate nici nu i-au auzit numele, despre viața și activitatea sa de ziarist, poet, activist cultural implicat în viața evreilor din România și mai ales despre activitatea sa ca regizor și formator de artiști. Jacob Sternberg s-a născut în 19 aprilie 1890 la Lipcani, un orășel (ștetl) din Basarabia și a primit o educație tradițională evreiască, dar totodată a cunoscut și literatura clasică rusă, germană, idiș și ebraică. Sternberg se considera discipolul marelui fabulist Eliezer Steinbarg, animatorul spiritual al vieții culturale din Lipcani. În 1913 s-a stabilit la București, unde a rămas până în 1940, devenind una dintre personalitățile cele mai active din viața culturală evreiască. În 1916 și-a început activitatea teatrală ca autor și regizor, promovând în special spectacolele de revistă, cărora le-a dat un caracter profund angajat și în același timp atractiv și modern.Read more…

Jul 13, 2023 5 comments

O viață ca în… serialele turcești

Jun 1, 2023By

Într-un articol recent promiteam că nu voi mai scrie despre rudele mele, dar m-am gândit totuși că merită cunoscută viața unei persoane care a emigrat în Israel din motive cu totul diferite de ale celorlalți veri ai mei. Poate că nu este un caz unic, dar viața acestei verișoare a fost cu totul deosebită, ea amintește de cele din serialele turcești pe care le-am văzut recent. Iată de ce m-am decis să scriu despre viața Cocăi. Nu pot defini exact gradul de rudenie dintre noi. Bunicul meu matern era văr cu tatăl ei și noi am numit-o dintotdeauna verișoară. Am cunoscut-o de când era copil. Eu eram elevă și de fiecare dată când plecam cu mama în vizită la Botoșani treceam şi pe la ei. Era o familie înstărită care locuia pe o stradă cu oameni avuți. Când m-am întors din Transnistria, tatăl ei a fost printre primii care au venit să mă vadă. După 23 August 1944, toată familia s-a mutat la București și de atunci primeam ştiri de la ei doar prin intermediul mamei mele. În 1947, când m-am măritat și m-am mutat la București, am revăzut-o și pe Coca, pe atunci elevă de liceu. Era frumușică și învăța bine, dar nu ştia ce drum dorea să-şi aleagă în viaţă. Spre surpriza mea și a soțului meu, am aflat de măritișul ei precipitat. În clasa a XI-a s-a căsătorit cu un băiat evreu pe care eu nu-l cunoșteam. Era muncitor la o fabrică. Această căsătorie mi s-a părut stranie. Pe noi nici nu ne-au invitat la nuntă. După câteva luni a urmat divorțul. Coca mi-a povestit că soțul ei voia să plece în Palestina, iar ea nu voia să-l urmeze.Read more…

Jun 1, 2023 3 comments

Pesach la Câmpulung

May 4, 2023By

De Pesach mi-am amintit de copilăria din Câmpulung Moldovenesc şi modul în care petreceam această sărbătoare în familie şi m-am gândit să împărtăşesc aceste amintiri cititorilor revistei Baabel. Familia noastră nu era foarte religioasă, dar mama totuși respecta toate datinile. De fapt pregătirea întregii case pentru sărbătoare începea cu mai multe zile înainte. Nu vreau să vorbesc de curățenia care se făcea în toată casa. Chiar și în dulapurile de haine se făcea curat și în toate sertarele, mai ales în cele din bucătărie, ca să nu rămână cumva o firimitură de pâine. În ziua dinaintea sărbătorii se mânca în veranda de la intrare. Bineînțeles că noi copiii evrei nu mergeam la școală, absențele fiind motivate. Aveam în casă un set complet de veselă pentru Pesach: farfurii, cești, pahare și oale, care în timpul anului erau depozitate într-un loc special și înainte de întrebuințare erau spălate. Noi, copiii, sora mea și cu mine, făceam baie, ne îmbrăcam de sărbătoare și îl așteptam cu masa pusă pe tata care venea de la sinagogă.Read more…

May 4, 2023 7 comments

Povestea vărului meu Bubi

Apr 6, 2023By

Nu am de gând să fac un serial cu poveștile de viață ale verilor mei din Israel, dar totuși cred că povestea vărului meu Bubi e interesantă. Și el emigrat din România, doar că din alte motive decât verișoara mea Marta. Dacă aș face un bilanț al rudelor mele, cred că cei mai mulți au emigrat în Israel. Bubi (R.L.), fiul unui văr al tatălui meu, a fost ultimul care a plecat în anul 1988. Bunica lui Bubi era soră cu bunica mea și tatăl lui era văr cu tatăl meu. Deși familia locuia tot la Câmpulung, nu prea aveam relații cu ei, cu toate că îmi amintesc perfect unde era casa lor. Fiind ramura mai nevoiașă a familiei, ne întâlneam cu ei numai cu ocazia unui eveniment, nuntă sau deces. Bunicul lui Bubi era căruțaș, iar tatăl lui conducea unicul taxi din oraș. Știu numai că tatăl lui Bubi avea mai mulți frați și două surori, pe unii din ei îi mai țin minte, dar nu pe toți. Nu-mi amintesc deloc cum era Bubi în copilărie, se poate că nici nu l-am cunoscut. Când am fost deportați în Transnistria, nu-mi amintesc să-i fi văzut și nu am știut unde au ajuns. Bubi avea pe atunci 10-11 ani, iar sora lui, Eva, era ceva mai mare.Read more…

Apr 6, 2023 7 comments

Povestea verișoarei mele Marta

Feb 23, 2023By

În familie i se zicea Misica. mama ei era sora cea mare a mamei mele, iar ea era cea mai mică dintre cei trei copii. În copilărie, când locuia cu familia la Siret, eu nu am cunoscut-o, eram mai apropiată de sora și de fratele ei. Familia era destul de înstărită, dar când tatăl, unchiul Șmil Herș, a murit într-un accident de mașină, eveniment neobișnuit pentru acel timp, mătușa s-a mutat cu copiii la Botoșani. Nici atunci nu am cunoscut-o pe Misica, nu mă jucam cu ea. Noi veneam la Botoșani numai în vacanțe și eu nu aveam timp pentru Misica cea mică. Când m-am întors din Transnistria la Botoșani, în mai 1944, mi-am dat seama că mai am și alte rude în afară de bunici și atunci am cunoscut-o mai bine pe Misica. Era deja la școală, dar idealurile și preocupările noastre erau diferite și nu aveam despre ce să vorbim. Read more…

Feb 23, 2023 9 comments