Patru verișoare cu același nume

Sep 21, 2023By

De ce mi s-a dat numele Mirjam? Încă din copilărie mama mi-a povestit cum se dau numele la evrei. De obicei numele se dau în amintirea unor morți dragi. Bineînțeles că se pot da și alte nume, dar nu din întâmplare cele trei verișoare și cu mine au primit numele de Mirjam. Era numele bunicii mele de la Botoșani, (cu toate că, de fapt, în actul ei de naștere era trecut Maria). Ea a murit foarte tânără, când mama mea avea doar 11 ani, lăsând patru copii orfani. Când aceștia au avut la rândul lor copii, tuspatru au dat numele mamei lor, Mirjam, primei lor fetițe. Cea dintâi Mirjam, numită în familie Mirjam cea mare, era fiica surorii mai mari a mamei mele. Era cu aproape doi ani mai mare ca mine. Povestea vieții ei e interesantă: Inițial locuia cu părinții la Siret, dar după accidentul de mașină soldat cu moartea tatălui ei, familia s-a mutat la Botoșani. Era o fetiță foarte deșteaptă și descurcăreață și a urmat liceul. De câteva ori și-a petrecut vara la noi, la Câmpulung, și ne-am împrietenit.Read more…

Sep 21, 2023 6 comments

Amintiri la bătrânețe

Aug 10, 2023By

În tot ce am scris pentru Baabel am încercat să nu vorbesc despre mine și familia mea. Dar cum am ajuns la o vârstă pe care o cunosc toți cei care citesc revista Baabel, cred că a venit timpul să scriu despre amintirile personale și familia mea directă (părinți, soră, nepoți). Poate că aceste amintiri sunt deformate de vârstă, dar sper că păstrează totuși realitatea. Circulau în familie câteva legende pe care mi le-a povestit mama și care au devenit acum amintirile mele. Una dintre ele e povestea suzetei de care mama și-a amintit când am început facultatea de medicină. La vârsta când mai foloseam suzeta, în timpul unei călătorii cu trenul de la Câmpulung la Rădăuți împreună cu părinții, am pierdut suzeta și am plâns toată noaptea. A doua zi, primul drum al lui tata a fost la farmacie, de unde s-a întors victorios cu două suzete. Marele necaz al părinților a fost când n-am vrut să iau în gură suzeta, pentru că era roșie și am motivat că nu vreau Blut (sânge). Atunci chiar m-am dezvățat de suzetă și n-am mai avut nevoie de ea. Dar povestea nu s-a terminat. Foarte mulți ani, chiar până în adolescență, nu am mâncat nici tomate și nici pepene verde, din cauză că erau roșii și îmi aminteau de suzetă. Când m-am înscris la medicină, mama spunea că nu voi fi în stare să văd sânge.Read more…

Aug 10, 2023 13 comments

Jacob Sternberg, om de cultură idiș, ziarist, poet, regizor

Jul 13, 2023By

L-am cunoscut pe Jacob Sternberg la București, când soțul meu, Israil Bercovici, era la începutul carierei sale de secretar literar al Teatrului Evreiesc de Stat (TES). Dacă țin bine minte, era în stagiunea 1956-57 când l-am văzut la noi acasă și m-a fermecat cu poveștile lui.  Dar numele lui Jacob Sternberg îl cunoșteam încă din adolescență, de când am fost la Cernăuți; ulterior am aflat din ziarul Morgenblatt că e regizor și că a contribuit mult la cariera artistică a lui Sidi Tal, artista cunoscută și admirată de acei care se duceau la teatrul evreiesc, unde se jucau piese cu tematică evreiască în limba idiș. Pe atunci încă nici nu visam că voi avea vreo legătură cu teatrul evreiesc și că îl voi cunoaște personal. Jacob Sternberg merită pe deplin să povestesc celor mai tineri, care poate nici nu i-au auzit numele, despre viața și activitatea sa de ziarist, poet, activist cultural implicat în viața evreilor din România și mai ales despre activitatea sa ca regizor și formator de artiști. Jacob Sternberg s-a născut în 19 aprilie 1890 la Lipcani, un orășel (ștetl) din Basarabia și a primit o educație tradițională evreiască, dar totodată a cunoscut și literatura clasică rusă, germană, idiș și ebraică. Sternberg se considera discipolul marelui fabulist Eliezer Steinbarg, animatorul spiritual al vieții culturale din Lipcani. În 1913 s-a stabilit la București, unde a rămas până în 1940, devenind una dintre personalitățile cele mai active din viața culturală evreiască. În 1916 și-a început activitatea teatrală ca autor și regizor, promovând în special spectacolele de revistă, cărora le-a dat un caracter profund angajat și în același timp atractiv și modern.Read more…

Jul 13, 2023 5 comments

O viață ca în… serialele turcești

Jun 1, 2023By

Într-un articol recent promiteam că nu voi mai scrie despre rudele mele, dar m-am gândit totuși că merită cunoscută viața unei persoane care a emigrat în Israel din motive cu totul diferite de ale celorlalți veri ai mei. Poate că nu este un caz unic, dar viața acestei verișoare a fost cu totul deosebită, ea amintește de cele din serialele turcești pe care le-am văzut recent. Iată de ce m-am decis să scriu despre viața Cocăi. Nu pot defini exact gradul de rudenie dintre noi. Bunicul meu matern era văr cu tatăl ei și noi am numit-o dintotdeauna verișoară. Am cunoscut-o de când era copil. Eu eram elevă și de fiecare dată când plecam cu mama în vizită la Botoșani treceam şi pe la ei. Era o familie înstărită care locuia pe o stradă cu oameni avuți. Când m-am întors din Transnistria, tatăl ei a fost printre primii care au venit să mă vadă. După 23 August 1944, toată familia s-a mutat la București și de atunci primeam ştiri de la ei doar prin intermediul mamei mele. În 1947, când m-am măritat și m-am mutat la București, am revăzut-o și pe Coca, pe atunci elevă de liceu. Era frumușică și învăța bine, dar nu ştia ce drum dorea să-şi aleagă în viaţă. Spre surpriza mea și a soțului meu, am aflat de măritișul ei precipitat. În clasa a XI-a s-a căsătorit cu un băiat evreu pe care eu nu-l cunoșteam. Era muncitor la o fabrică. Această căsătorie mi s-a părut stranie. Pe noi nici nu ne-au invitat la nuntă. După câteva luni a urmat divorțul. Coca mi-a povestit că soțul ei voia să plece în Palestina, iar ea nu voia să-l urmeze.Read more…

Jun 1, 2023 3 comments

Pesach la Câmpulung

May 4, 2023By

De Pesach mi-am amintit de copilăria din Câmpulung Moldovenesc şi modul în care petreceam această sărbătoare în familie şi m-am gândit să împărtăşesc aceste amintiri cititorilor revistei Baabel. Familia noastră nu era foarte religioasă, dar mama totuși respecta toate datinile. De fapt pregătirea întregii case pentru sărbătoare începea cu mai multe zile înainte. Nu vreau să vorbesc de curățenia care se făcea în toată casa. Chiar și în dulapurile de haine se făcea curat și în toate sertarele, mai ales în cele din bucătărie, ca să nu rămână cumva o firimitură de pâine. În ziua dinaintea sărbătorii se mânca în veranda de la intrare. Bineînțeles că noi copiii evrei nu mergeam la școală, absențele fiind motivate. Aveam în casă un set complet de veselă pentru Pesach: farfurii, cești, pahare și oale, care în timpul anului erau depozitate într-un loc special și înainte de întrebuințare erau spălate. Noi, copiii, sora mea și cu mine, făceam baie, ne îmbrăcam de sărbătoare și îl așteptam cu masa pusă pe tata care venea de la sinagogă.Read more…

May 4, 2023 7 comments

Povestea vărului meu Bubi

Apr 6, 2023By

Nu am de gând să fac un serial cu poveștile de viață ale verilor mei din Israel, dar totuși cred că povestea vărului meu Bubi e interesantă. Și el emigrat din România, doar că din alte motive decât verișoara mea Marta. Dacă aș face un bilanț al rudelor mele, cred că cei mai mulți au emigrat în Israel. Bubi (R.L.), fiul unui văr al tatălui meu, a fost ultimul care a plecat în anul 1988. Bunica lui Bubi era soră cu bunica mea și tatăl lui era văr cu tatăl meu. Deși familia locuia tot la Câmpulung, nu prea aveam relații cu ei, cu toate că îmi amintesc perfect unde era casa lor. Fiind ramura mai nevoiașă a familiei, ne întâlneam cu ei numai cu ocazia unui eveniment, nuntă sau deces. Bunicul lui Bubi era căruțaș, iar tatăl lui conducea unicul taxi din oraș. Știu numai că tatăl lui Bubi avea mai mulți frați și două surori, pe unii din ei îi mai țin minte, dar nu pe toți. Nu-mi amintesc deloc cum era Bubi în copilărie, se poate că nici nu l-am cunoscut. Când am fost deportați în Transnistria, nu-mi amintesc să-i fi văzut și nu am știut unde au ajuns. Bubi avea pe atunci 10-11 ani, iar sora lui, Eva, era ceva mai mare.Read more…

Apr 6, 2023 7 comments

Povestea verișoarei mele Marta

Feb 23, 2023By

În familie i se zicea Misica. mama ei era sora cea mare a mamei mele, iar ea era cea mai mică dintre cei trei copii. În copilărie, când locuia cu familia la Siret, eu nu am cunoscut-o, eram mai apropiată de sora și de fratele ei. Familia era destul de înstărită, dar când tatăl, unchiul Șmil Herș, a murit într-un accident de mașină, eveniment neobișnuit pentru acel timp, mătușa s-a mutat cu copiii la Botoșani. Nici atunci nu am cunoscut-o pe Misica, nu mă jucam cu ea. Noi veneam la Botoșani numai în vacanțe și eu nu aveam timp pentru Misica cea mică. Când m-am întors din Transnistria la Botoșani, în mai 1944, mi-am dat seama că mai am și alte rude în afară de bunici și atunci am cunoscut-o mai bine pe Misica. Era deja la școală, dar idealurile și preocupările noastre erau diferite și nu aveam despre ce să vorbim. Read more…

Feb 23, 2023 9 comments

Mă pregăteam să vizitez Budapesta şi Praga cu ONT-ul, dar…

Jan 12, 2023By

Ce subiect de articol își poate alege un om bătrân ca mine, care a trecut prin izolarea din pandemie și trăiește în plin București singur în casă, departe de evenimentele pe care le cunoaște numai din ziare sau de la televizor? Trăiesc mai mult cu amintirile și de aceea am ales să scriu despre prima mea încercare de a face o excursie la Budapesta și la Praga, excursie pe care mi-am dorit-o foarte mult. De curând mi-am amintit-o, răsfoind un album cu imagini ale celor două orașe. În anii 60-70 ai veacului trecut ONT (Oficiul Național de Turism) a început să organizeze excursii, inițial în țările vecine și mai târziu chiar în Europa de Apus. Cum eram dornică să văd și să cunosc cât mai multe, soțul meu s-a gândit să-mi facă un cadou o excursie la Budapesta și la Praga. Excursia, făcută cu autocarul, urma să dureze o săptămână, în timpul verii, în zilele mele de concediu legal. Zis și făcut. Asemenea excursii nu costau mult și deoarece aparent nu erau foarte mulți amatori, înscrierea a fost ușoară, chiar pentru data care ne convenea la amândoi. De pașaport nu era nevoie, ghidul care însoțea grupul avea lista tuturor participanților.Read more…

Jan 12, 2023 7 comments

Prietena mea, Saşa Feyer

Dec 15, 2022By

Pe Sașa am cunoscut-o în anul 1990 și ne-am împrietenit ca și cum ne-am fi știut din copilărie. Lucram încă la spitalul Fundeni și într-o bună zi mi se telefonează de la camera de gardă că mă caută cineva. Crezând că e o mamă sau o rudă a unui copil bolnav care solicită informații despre pacient, am spus, ca de obicei, că persoana să ia liftul și să urce la etajul VI, unde eu o voi aștepta. Surpriza mare a fost când mi s-a adresat în limba germană: ”Tu ești Mimi Korber; am vrut să te cunosc. Sunt Sașa Feyer, nepoata familiei Kreisel din Câmpulung.” Nu o cunoșteam, deoarece era cu șapte ani mai mică decât mine, dar i-am cunoscut bunicii, iar o mătușă de-a ei era prietenă cu verișoara mea, Sylvia pe care eu o adoram. Așa a început prietenia noastră, o prietenie de care amândouă am avut de profitat. Sașa era o persoană foarte inteligentă, cultă, răbdătoare, foarte de treabă și prietenia noastră a venit într-un moment prielnic, deoarece amândouă aveam nevoie de un om apropiat. La fel ca mine, a fost și ea deportată împreună cu familia în Transnistria, ajungând în cele din urmă la Șargorod, la vreo 60 km de Moghilev.Read more…

Dec 15, 2022 4 comments

Viaţa şi activitatea lui Iuliu Barasch – într-o carte amplă, apărută de curând

Nov 17, 2022By

“Iuliu Barasch, un iluminist evreu în Țara Românească” – acesta e titlul unei cărți recent apărute în editura RAO și pe care mi-am propus s-o aduc în atenția cititorilor revistei Baabel. Este o carte foarte interesantă, coordonată de Irinel Popescu și Lucian-Zeev Herșcovici, iar autorii ei sunt: Jean-Jacques Askenasy, Lya Benjamin, Claudia Bosoi, Octavian Buda, Lucian-Zeev Herșcovici, Ștefan Petrescu, Ioan Aurel Pop, Irinel Popescu, Lucia Tăușan Matu și Felicia Waldman. Fiecare a scris câte un capitol, încercând să redea personalitatea complexă și activitatea lui Iuliu Barasch. Biografia captivant[ a lui Iuliu Barasch a fost scrisă de Lucian-Zeev Herşcovici. Eu am aflat despre Iuliu Barasch în timpul studenției, la cursul facultativ de istoria medicinei și nu i-am dat prea mare importanță. Nici măcar despre legătura lui cu teatrul Barașeum nu am știut prea multe. Iuliu Barasch a trăit doar 48 de ani (1815 – 1863), dar a activat în domenii din cele mai variate. S-a ocupat de filosofie generală și a iudaismului. Ca jurnalist a întemeiat revista de științe naturale Isis sau Natura, posibilă precursoare a revistei engleze Nature. Activitatea publicistică și-a dedicat-o emancipării evreilor și multor altor subiecte. În acest articol am să mă concentrez în special asupra activității lui de medic.Read more…

Nov 17, 2022 7 comments

Spitale în care am lucrat după absolvirea facultății, până la pensionare.                                            

Oct 6, 2022By

Într-un articol anterior am amintit numeroasele spitale în care am lucrat ca extern și intern în timpul studenției timp de 3 ani. Cred că mai important este să amintesc cele două spitale în care am lucrat ca medic până la pensionare timp de 42 de ani. Timp de 9 ani am lucrat la spitalul Emilia Irza,  care a fost baza clinică a institutului pentru ocrotirea mamei și copilului (IOMC) După absolvire am fost repartizată  ca preparator la acest institut și în cei 9 ani cât am fost în acest spital am  devenit cercetător și cercetător principal. Am dat și concursul de medic specialist și de primar și bine am făcut deoarece pe parcurs aceste titluri mi-au fost de folos. De fapt în acest spitalul Emilia Irza am învățat practic ce se cheamă a fi medic pediatru. Am învățat ce este un colectiv medical și mi-am făcut prieteni chiar pentru toată viața. Cei mai mulți din păcate au murit, dar eu îi pomenesc mereu în amintirile mele. Atunci spitalul era nou, relativ bine utilat pentru acea vreme fiind subvenționat de sindicate și era condus din punct de vedere medical cu “mână de fier” de doctorul Weintraub, un om priceput, care poate fi echivalat cu  denumirea actuală de manager medical. Era primul care venea la și ultimul  care pleca și știa tot ce se întâmpla în spital fără să te simți spionat. Nu voi descrie traseul organizatoric complicat prin care a trecut spitalul și mă voi axa pe unele din amintirile mele. Read more…

Oct 6, 2022 6 comments

O întâmplare din viața mea de medic pediatru

Aug 25, 2022By

A trecut atât de mult timp de când m-am pensionat, încât aproape că nu mă mai gândesc la ce am trăit în Spitalul Fundeni unde am lucrat 32 de ani! Cei mai mulți colegi de care eram foarte legată nu mai sunt pe lumea asta și n-am cu cine depăna amintirile din viața de medic pediatru. Singura persoană care a mai rămas este Cornelia D. asistenta pe care o cunosc de când era elevă. Cu ea am rămas prietenă și după pensionare. Ea m-a ajutat în perioade grele din viața mea. Și ea are deja o vârstă respectabilă. Ne telefonăm, din când în când, și mă vizitează uneori. Atunci povestim despre spital, despre bolnavii de  atunci și, bineînțeles, despre colegii care au părăsit această lume. Recent ea mi-a reamintit de o întâmplare pe care eu aproape o uitasem. Se întâmpla pe la mijlocul anilor 60 ai secolului trecut când Secția de Pediatrie a Spitalului Fundeni patrona câteva județe, de unde primeam pacienții – copii până la 16 ani – fără vreun anunț prealabil. În general ni se trimiteau cazurile mai grave sau cazurile problemă. Un astfel de caz ne-a fost trimis de spitalul din Tulcea cu mențiunea că adolescenta de aproape 15 ani fusese internată timp de două săptămâni cu diagnosticul de artrită reumatoidă și nu a răspuns la tratament.Read more…

Aug 25, 2022 10 comments

Povești evreiești de supraviețuire în condiții extreme

Jul 28, 2022By

Nu demult am primit o nouă carte apărută la editura Hartung-Gorre din Konstanz, Germania: Extreme jüdische Überlebungsschicksale (Povești evreiești de supraviețuire în condiții extreme). Este o sinteză a 21 de cărți apărute în decursul anilor la aceeași editură, printre care figurează și cartea mea. Pentru generațiile actuale, subiectul este istorie, dar pentru mine este încă deosebit de viu, de parcă întâmplările s-ar fi petrecut ieri. Cartea cuprinde jurnale, amintiri scrise de supraviețuitori, sau de copiii sau rudele lor, precum și cazuri de salvare în condiții extreme.
Herman Kondratowisch Abraham: Sub lumina roșie a Nordului. Născut în 1924 la Gura Humorului, deportat cu familia în Transnistria, ajunge în ghetoul de la Moghilev. După eliberarea orașului e înrolat în Armata Roșie și trimis pe front. Herman dezertează cu gândul să ajungă în România, dar e arestat și condamnat la opt ani de lagăr la Workuta, aproape de Polul Nord. Relatarea vieții de lagăr, a activității în brigada groparilor, condițiile de viață sub lumina roșie a nordului sunt descrise amănunțit. Un accident de muncă din 1949 duce la amputarea brațului drept. Condițiile de viață de la Workuta se ameliorează abia după moartea lui Stalin. În 1956 este eliberat și pleacă în Israel, unde încearcă să recupereze anii pierduți.

Margit Bartfeld-Feller

Născută în 1923 la Cernăuți, în 1941 e deportată împreună cu familia în Siberia, într-un sat din regiunea Tomsk. Curând tatăl moare. Viața grea a familiei, la fel ca a localnicilor, este de fapt o luptă pentru supraviețuire. În cele din urmă își câștigă existența ca profesoară de muzică. Reușește să emigreze cu familia în Israel abia în 1990. Amintirile despre Cernăuți și Siberia devin cărți foarte apreciate. Două povestiri au apărut chiar în traducere în revista Baabel.Read more…

Jul 28, 2022 3 comments

Spitalele în care am lucrat

Jun 30, 2022By

Am trecut întâmplător în fuga mașinii pe lângă unul din spitalele în care am lucrat un timp foarte scurt și mi-a trecut prin minte un subiect pe care aș vrea să-l împărtășesc cititorilor. Sunt amintiri, unele chiar de peste 70 de ani. În anul IV, când m-am transferat de la Iași la București, am dat concursul de externat, iar după doi ani cel de internat, și am lucrat în multe spitale de care astăzi îmi amintesc cu plăcere. Unele dintre ele nu mai există, mulți nu le mai știu nici numele, deși la timpul lor erau spitale importante. Din păcate, la concursul de externat am avut medie mică și nu am putut alege inițial decât spitalul Central (astăzi Spitalul Clinic de Psihiatrie Prof. Dr. Alexandru Obregia) care nu era dorit de niciun extern, deoarece era amplasat foarte excentric și se ajungea la spital numai după o lungă călătorie cu tramvaiul. Am fost repartizată tocmai la pavilionul cel mai îndepărtat. La început chiar îmi era frică de pacienții pe care i-aș fi putut întâlni, abia mai târziu am realizat că cei periculoși nu se plimbau liberi. Șeful secției era doctorul Lichter, un psihiatru renumit. Tot el era și președintele sindicatului, activitate care îl solicita foarte mult. M-a primit bine și m-a sfătuit să învăț mai întâi din activitatea zilnică a surorilor (pe atunci nu existau asistente). Ca studentă nu știam decât puțină teorie, deși luasem un concurs pe atunci destul de greu. Am învățat cum să mă port cu bolnavii psihic, să fac injecții, să fac puncții lombare și să cer puținele analize care se făceau pe atunci. În 1948 Penicilina era un medicament modern, foarte scump, iar eu credeam că vindecă orice, chiar și tetanosul. Dacă privesc în urmă, cele șase luni petrecute la acest spital mi-au fost de folos în cariera mea de medic. Nu știu cum arată spitalul în prezent, dar am auzit că este un spital modern, bine utilat și secția de psihiatrie și neurologie are un renume bun.Read more…

Jun 30, 2022 8 comments

19 aprilie 1943

May 5, 2022By

Ziua de 19 aprilie 1943 are o semnificație deosebită. Ea a marcat începutul revoltei evreilor în ghetoul din Varșovia. Au trecut de atunci 79 de ani, dar data nu trebuie uitată. A fost prima manifestare de rezistență armată a evreilor destinați de naziști să moară, primul caz când evreii închiși într-un ghetou s-au ridicat împotriva colosului armatei germane. Cred că multă lume nu cunoaște această dată și de aceea aș vrea să o reamintesc celor care o cunosc și să o prezint celor care nu o cunosc. Am folosit Wikipedia pentru a reda pe scurt datele concrete, dar și informații pe care le cunosc din alte surse.
Read more…

May 5, 2022 23 comments

Amintiri din deportare. Cum am încercat să câştig câţiva bănuţi

Apr 7, 2022By

Nu mai știu exact când și cum am învățat să folosesc andrelele. Eu nu ziceam tricotat, ci împletit, pentru că produsul final seamănă perfect cu părul împletit. Probabil că la orele de lucru de mână de la școală. O dată pe săptămână aveam oră de lucru de mână și de gospodărie. Acolo am învățat să croșetez, să tricotez și să brodez și chiar am reușit să-mi fac o ie foarte frumoasă, cu un model deosebit. Și iată că cele învățate la școală mi-au fost de folos chiar în Transnistria. Când tata a fost luat la lucru, undeva departe, fără ca noi să știm unde este (acum știu că era lângă Odessa) și nu mai aveam ce vinde, am aflat că două femei, deportate la fel ca noi din Siret, înjghebaseră un fel de afacere din care și noi am putea câștiga câte ceva. Vindeau în piață jachete și pulovere tricotate, dar nu le făceau ele, ci angajau persoane care știau să tricoteze și le dădeau materialul și andrelele. Erau andrele din lemn, nu din metal, așa cum eram obișnuită. Unele persoane făceau numai mânecile, altele tricotau fețele. Erau plătite cu bucata, dar plata era foarte mică, așa încât fiecare avea tot interesul să termine cât mai multe. Dacă mi-aduc bine aminte, plata era o marcă de ocupație pentru o mânecă. Dacă reușeai să faci într-o zi o mânecă, sau o față, câștigai o marcă, pentru care cumpărai în piață câțiva cartofi.Read more…

Apr 7, 2022 4 comments

O carte despre dragoste în vremea Holocaustului şi comunismului

Mar 10, 2022By

Petru Clej este cunoscut în România drept un ziarist care activează la Radio France Internationale, implicat în problema antisemitismului din România și în Holocaust. În urmă cu ani i-am dat un interviu, ca unul dintre puținii supraviețuitori ai Holocaustului din România, fost deportat în Transnistria. Iată că Petru Clej își încearcă și talentul de scriitor în cartea apărută în 2021, la Iași, la Editura Meridiane: Șapte povești de dragoste în vremea Holocaustului, Comunismului și Azi. Am primit cartea curând după apariția ei, prin bunăvoința autorului căruia i-am mulțumit și-i mulțumesc și pe această cale. Nu sunt critic literar, nu sunt în măsură să emit o părere despre valoarea literară a acestei cărți, dar ca cititor obișnuit pot spune că am citit-o cu plăcere. Mi-a plăcut subiectul, mi-a plăcut felul cum e scrisă și mesajul pe care îl transmite. Din introducerea scrisă de autor aflăm motivul pentru care s-a decis să scrie această carte cu rădăcini în istoria ultimilor 80 de ani. Read more…

Mar 10, 2022 1 comment

Gânduri la moartea lui Liviu Beris

Feb 10, 2022By

Recent a murit unul din cei mai cunoscuți supraviețuitori ai Holocaustului din România. A fost cunoscut și de evrei și de români, deoarece nu s-a eschivat de la nicio discuție în public, de la nicio discuție cu elevi, studenți sau clerici, cu antisemiți cunoscuți sau bănuiți și a luptat pentru a păstra vie amintirea Holocaustului. Sigur că majoritatea cititorilor revistei Baabel fie că l-au cunoscut direct, fie că au auzit despre el, dar nu mulți cunosc suferințele prin care a trecut copilul și adolescentul Liviu Beris. Voi folosi pentru acest articol un interviu din 2015, dat de Liviu Beris ziaristului Petru Clej, de la care am și aflat vestea tristă a decesului. Scriu acest articol pentru a prezenta celor care nu l-au cunoscut pe Liviu Beris cele declarate de el în interviu despre copilăria și adolescența lui, când a suferit pe propria piele ororile Holocaustului. Liviu Beris este originar din orășelul Herța care înainte de război era în județul Dorohoi. Dintre cei 4000 de locuitori, 1800 erau evrei, adică 45%. Liviu Beris a copilărit ca orice evreu dintr-o familie nu prea habotnică, dar care respecta Sabatul și sărbătorile evreiești. Părinții vorbeau idiș numai când nu voiau să fie înțeleși de copii. Liviu a învățat trei ani la școala israelită / română, iar în clasa a IV-a a trecut la școala de stat, pentru a putea urma apoi liceul. În clasa lui, din cei treizeci de copii, doar trei erau evrei. În 1938, în scurta perioadă a guvernului Goga-Cuza, copilul Liviu a cunoscut și a văzut prima manifestație antisemită, cu sloganul „jidani la Palestina”.Read more…

Feb 10, 2022 6 comments

Atachi, începutul coşmarului

Jan 13, 2022By

Se spune că bătrânii trăiesc în trecut pentru că nu au viitor. Așa mi se întâmplă mie. Trează, ore în șir, sau în vis, îmi apar frânturi din trecut, în special cele trăite în deportare. Cred că acest lucru li se întâmplă și altora, dar poate că ei nu simt nevoia să-l împărtășească. Relativ recent am scris despre Câmpulung, orașul din care am fost deportată, sau mai bine zis alungată. Prima oprire mai lungă în drum spre Transnistria a fost la Atachi, (în ucraineană Otaci), pe malul drept al Nistrului, în actuala republică Moldova. Nu am intenția să repet ce am scris în jurnalul meu, devenit carte după 50 de ani, (Jurnal de ghetou). Vreau să vă relatez prin filtrul anilor mulți care au trecut de atunci cum am resimțit primul popas în drum spre Transnistria. Coborârea din tren m-a pus în fața unei realități pe care nu mi-aș fi putut-o închipui niciodată: ploaie rece, noroi și soldați români înarmați cu puști ne păzeau și ne grăbeau să coborâm din tren. Și unde să ne adăpostim? Așezarea părea pustie, nu se zărea niciun localnic, dintre casele care mai stăteau, majoritatea erau fără acoperișuri, parcă trecute printr-un incendiu și pline de evrei deportați la fel ca noi, dar veniți înaintea noastră: rădăuțeni, suceveni. Parcă erau acolo toți evreii din Bucovina de sud. Cu mare greutate am găsit și noi o casă fără ferestre și uși, parțial și fără acoperiș, în care să ne ferim de ploaia rece de toamnă. Oare ce se întâmplase cu cei care au locuit în acele case?Read more…

Jan 13, 2022 18 comments

Câmpulung, orașul în care m-am născut și pe care îl pot vedea numai în vis

Dec 16, 2021By

N-am întâlnit oameni care să nu-și iubească orașul natal. Nu sunt eu o excepție. Dar după întoarcerea din deportare nu am mai călcat niciodată în Câmpulung și de atunci îl văd numai în vis. În ultimul timp, pentru problemele mele cu somnul, am recurs la un calmant care mă ajută și nu prea mai visez, așa că nu-mi mai văd orașul natal. Recent însă a apărut o știre despre o întâmplare din Gura Humorului, orașul vecin, și ea m-a făcut să mă gândesc, trează fiind, la orașul în care m-am născut și au reapărut din nou visele și orașul meu natal. Oare este la fel cum l-am lăsat în urmă cu 80 de ani, când am fost alungată? Cum o fi arătând acum? Sigur că nu l-aș recunoaște. Chiar dacă pe atunci era capitală de județ, străzile nu erau asfaltate și nu avea canalizare și apă curentă. O treime din populație erau evrei și asta mi se părea normal. Împreună cu sora mea și cu prietena mea Sarina Ionescu, și ea din Câmpulung, am încercat să ne amintim magazinele care erau în centrul orașului și am reușit să o facem chiar după foarte mulți ani. cum nu mai este niciun evreu la Câmpulung. A rămas numai cimitirul evreiesc, îmi închipui în ce stare este. Și totuși, când aud sau citesc ceva despre Câmpulung și despre satele învecinate, tresar. De fapt mi-e dor de copilăria și de tinerețea mea, asta o știu.Read more…

Dec 16, 2021 10 comments