O întâmplare din prima mea călătorie în SUA și Canada

Am fost de mai multe ori peste ocean și fiecare călătorie a avut farmecul ei. Au fost vreo 5-6 cred și din toate mi-au rămas amintiri deosebite, dar ce mi s-a întâmplat la prima nu pot uita. Mă întreb și acum cum m-am descurcat singură, cu puținele mele cunoștințe atunci de limbă engleză, într-o lume străină, care atunci mi se părea imensă. Azi, prin posibilitățile noi de comunicare, lumea cea mare s-a micșorat mult; tot ce mi se părea atunci departe e mai aproape și mai puțin străin ca atunci când m-am aventurat în SUA și Canada ca să-mi cunosc rudele. Este o întâmplare veche de peste 40 de ani și e foarte posibil că acum aceste amintiri mi se par nostime și inedite. Era cu mult înaite de decembrie 1989 și o astfel de călătorie părea o adevărată aventură. Read more…

După doi ani

Cred că au trecut peste doi ani de când am scris în Baabel despre casa mea, despre parcul învecinat, „ghetoul” meu, așa cum îi spun, spațiul din ce în ce mai restrâns în care mă mai pot mișca. Și totuși, cu un efort în primul rând de voință, dar și cu un efort fizic, uneori chiar peste puterile mele, încerc să-l mențin în aceleași limite, știind că dacă renunț, aceasta va fi pentru totdeauna. Nu mi-e ușor să scriu acest articol. La hotărârea mea de a-l scrie a contribuit și articolul intitulat „Frica de bătrânețe”, apărut în ultimul număr din „Dilema”. De fapt nu vreau să vorbesc despre bătrânețe în general, ci despre felul în care mă lupt cu manifestările ei și despre cei doi ani care au trecut peste mine. Nu e ușor să privești conștient ceasul, cu timpul redus pe care-l mai ai înainte și să încerci totuși să duci o viață normală, o viață de om fără obligații, care își găsește bucurii în lucruri mărunte, banale, neînsemnate pentru cei mulți, într-un spațiu limitat de neputințe. Read more…

Prietena mea din Dresda și călătoria ei în Israel

Am cunoscut familia Z. la Dresda, la începutul anilor 90, la scurt timp după căderea zidului Berlinului. Așa cum se obișnuiește, editorul promovează cărțile apărute prin citirea de către autor și discuții cu publicul. Este vorba de de Jurnalul de ghetou, apărut inițial în limba germană. Chiar înainte de 1989 existau în fosta RDG asociații de prietenie germano-israeliene. În acest cadru am ajuns și la Dresda, oraș martir care după peste 50 de ani mai purta răni vizibile ale războiului. Am cunoscut această familie într-o biserică evanghelică și foarte repede ne-am împrietenit și corespodăm până azi. Recent, Anette, prietena mea din Dresda a făcut o excursie în Israel împreună cu niște colege. Excursia a încântat-o și mi-a trimis prin internet un fel de jurnal de călătorie. Mi s-a părut interesant să aflu cum vede Israelul o tânără din Germania (fosta RDG), așa că i-am cerut voie să-l traduc. Nu știu dacă voi reuși întocmai, dar voi încerca să redau esențialul.Read more…

Călătoria mea la Iași și revenirea la București după 10 săptămâni

Cunosc foarte bine acest drum, l-am făcut de nenumărate ori. Dar în acest an parcă am avut răgazul, ca niciodată, să privesc cu ochii mai critici gările cunoscute și să trag niște concluzii care m-au întristat mult. La București unicul vagon de clasa întâi era aproape plin; până la Iași s-a golit vizibil, ceea ce e normal. Dar de la Ploiești încolo, nu a mai urcat aproape nimeni, nici măcar la clasa a doua. Oare nu se mai călătorește cu trenul? E adevărat, avionul e mult mai ieftin, poate de aceea oamenii nu mai merg cu trenul. Merg mai ales bătrâni ca mine, pensionari, care au gratuitate, costul fiind achitat de casa de pensii. Și totuși era în preajma vacanței de Crăciun. Unde sunt elevii, studenții care și ei călătoresc gratuit? Numai bunicii mai călătoresc? Și gările unde ne-am oprit mi-au dat mult de gândit. Am văzut la TV o serie de emisiuni interesante despre gările din țară, despre istoricul lor și oamenii care au contribuit la clădirea lor. Dar despre gările de pe traseul meu, pe care le cunosc de atâția ani, nu s-a spus nimic. Gările mi s-au părut mai triste ca oricând. De la Râmncu Sărat încolo, la Buzău și Focșani, nu a mai urcat nimeni, nici măcar pensionarii.Read more…

Povestea unchiului Sam şi a mătuşii Meta

Iată povestea: Sam a descins de undeva de lângă Bialystok, dacă-mi amintesc bine. La o vârstă fragedă a fugit din calea înrolării forțate în armata rusă în care evreii nu erau doriți, dar când erau prinși, erau obligați să rămână în serviciu cel puțin 7 ani. Cum a ajuns la New York, nu știu. Era în anii marilor emigrații din Europa spre America și el, fără meserie, spera că va putea găsi un mod de a trăi acolo în pace. Aceste amănunte ni le-a povestit chiar el în singura lui vizită făcută în România, la Câmpulung Moldovenesc, în anul 1936, deci cu peste 80 de ani în urmă El era soțul lui tanti Meta, o soră mai mare a tatălui meu. Poate că ea era mai puțin dotată intelectual ca celelalte surori, pentru că părinții s-au învoit ca ea să plece singură în America, la o mătușă fără copii. Cei doi au ajuns în America aproape în același timp. Cum s-au cunoscut nu e greu de imaginat. Și acum emigranții își caută prieteni printr cei care vorbesc aceeași limbă – pentru ei era idișul. Mie mi-era destul de greu să-l înțeleg, căci vorbea un idiș lituanian amestecat cu engleză americană. Tanti Meta vorbea încă germana. Sam și-a început cariera ca peddler, negustor ambulant de haine vechi și în curând s-a căsătorit cu tanti Meta, care era călcătoreasă într-o spălătorie.Read more…

Anne Frank nu trebuie uitată

Povestea Annei Frank am aflat-o când se știa deja despre lagărele de exterminare, despre Auschwitz, despre soarta evreilor din Europa în general. Piesa m-a impresionat profund, într-atât de mult încât trebuie să mărturisesc că am văzut-o de aproape 30 de ori (poate și pentru că TES. era foarte aproape de casă) şi pot afirma că știam replicile artiștilor atât de bine încât dacă aș fi avut talent, la nevoie, aș fi putut juca fiecare rol în parte. Spectacolul a făcut vâlvă. Se juca cu sala plină nu numai pentru că mai erau evrei în țară, ci şi pentru că regia (Gerge Teodorescu, de fapt regizor atunci la operă) decorurile (Dan Nemțeanu) și artiștii în frunte cu Lia König –Anne, dar și toți ceilalți, Beno Poplicher, Samuel Fischler, Carol Feldman –Peter, Leonie Eliad, sora Annei, au fost magistrali. Spectacolul a fost văzut și apreciat de foarte mulți neevrei și lăudat pe toate căile, în condiţiile în care eram categorisiți minorități conlocuitoare la categoria „și alții”. Atunci nu ştiam că piesa se juca cu mult succes pe Brodway și că prima ecranizare s-a făcut mai târziu, în 1959.Read more…

O întâmplare tristă și tulburătoare

Totul a început într-o vineri, acum două săptămâni, când ea nu mi-a răspuns la telefon la ora convenită. Am sunat de mai multe ori în aceeași zi, apoi în zilele următoare – telefonul ei era mut. Bineînțeles că am încercat prin cunoștințe și rude să aflu despre ce e vorba, căci era clar că s-a întâmplat ceva deosebit și grav. În a cincea seară, fiica ei vitregă m-a anunțat că draga mea Coca nu mai este. Când o căutasem la telefon ea era la spital, în stare gravă. Este adevărat că într-un fel mă așteptam la asta deși, în zilele noastre, la vârsta ei nu ar fi trebuit să moară. Dar zilnic, în fiecare moment, aflăm prin toate mijloacele de comunicare despre decese, cu sau fără boli grave în antecedente, despre morți tineri și mai puțin tineri și în agenda mea telefonică mi-au rămas din ce în ce mai puține nume de prieteni și cunoscuți. Deși eram oarecum pregătită prin tăcerea telefonului, moartea acestei verișoare dragi m-a afectat foarte mult….Dar lucrurile nu s-au oprit aici. A doua zi am primit încă o lovitură neașteptată din Viena…Read more…

TES-FEST București 2018

Despre evenimentul care s-a derulat recent s-a scris în presă și sunt sigură că vor mai apărea multe reportaje importante, mai avizate și mai profesioniste decât le-aș putea reda eu. Pentru mine însă acest eveniment a avut o semnificație personală deosebită și de aceea voi scrie despre el în mod special. Încă din adolescență am cunoscut trupe itinerante de teatru evreiesc care treceau și prin orașul meu natal. Îmi amintesc că spectacolele aveau loc la „Casa Germană” (Deutsches Haus), unde chiria era foarte pipărată, dar nu exista altă sală. Artiști mari ca Dina König, Mișa Bernstain și mulți alții au trecut prin Câmpulung Moldovenesc. Aceste trupe se luptau cu mari lipsuri materiale și de multe ori se făceau colecte pentru ca artiștii să poată continua turneul. Chiar și decorurile le împrumutau de cele mai multe ori de la viitorii spectatori. Știam din presă despre marea artistă Sidy Thal din Cernăuți. La succesul ei a contribuit Jacob Sternberg, cel care a adus modernismul în teatrul evreisc în condițiile grele dinainte de război. Am fost un spectator fidel al Teatrului Evreiesc de Stat (TES) de la înființarea lui în 1948 și mai ales în anii în care soțul meu, Israil Bercovici, a foat secretarul literar al teatrului (1954-1982).Read more…

Ce mică e lumea asta mare !!

Din anul 2002, de când am început să cunosc, cu greutate și foarte încet, calculatorul și mai târziu internetul, mi-am dat seama pe parcurs că lumea noastră mare s-a micșorat și că aproape nu mai există limite de distanță de niciun fel. Skype mi-a mijlocit ceea ce părea o poveste și Whatsapp au întregit tot ce eram în stare să-mi imaginez cu mintea mea veche de pe la începutul secolului trecut. Am încercat să le asimilez pe toate și mi-au plăcut. Dar niciodată nu mi-aș fi putut închipui că-mi vor putea înbogăți viața cu o rudă de care habar nu aveam că există și că de fapt lumea mea, pe care o credeam mare, este de fapt foarte mică. La mijlocul anului trecut am primit un email foarte curios. Un mesaj lung, aproape o scrisoare, iscălită Werner W., care suna cam așa: Sunt la Berlin. Partenera mea a citit din întâmplare revista online Baabel la care colaborați și în articolul pe care l-ați scris a dat de numele de familie Merdler, nume pe care l-a purtat străbunicul meu David și fiica lui, bunica mea. Cred că suntem rude.Read more…

În amintirea unui prieten din tinerețe

Cei care am supraviețuit Holocaustului trăim cu amintirile noastre care, de cele mai multe ori, ne chinuie chiar după numărul mare de ani care au trecut de atunci. Nu se poate uita nimic, chiar și lucruri care par neînsemnate sau pe care cei tineri le-au auzit de la alții. O astfel de amintire chinuitoare trebuie să v-o povestesc. De fapt o scriu pentru mine.

De multă vreme sunt datoare față de mine să vorbesc despre o prietenie din tinerețe care a lăsat urme adânci, pentru totdeauna, în viața mea. Deși cred că am mai pomenit despre prietenia cu B. în unele articole mai vechi, țin să intru în amănuntul acestor amintiri dureroase pentru mine, dar sper că povestirea lor va fi vindecătoare.Eram amândoi atât de tineri!! Eu aveam 17 și el 18 ani. Ne cunoșteam de mai demult, deoarece tot Câmpulungul meu era o stradă cu străzi mici laterale – cum era să nu cunoști un băiat apropiat ca vârstă? Ne-am cunoscut mai bine în iarna anului 1941, când amândoi nu mai puteam învăța din cauza legilor rasiale și ne petreceam după amiezile vorbind ore în șir.Read more…

Cum am învățat medicina practică

Când am început facultatea de medicină la Iași, în mai 1945, al Doilea Război Mondial era pe sfârșite și nici în visele mele cele mai frumoase nu m-aș fi putut gândi ce dezvoltare va lua știința în viitor. De aceea am folosit în titlu termenul de medicină practică, adică un fel de medicină generală, pentru că numai pe aceasta o aveam atunci în vedere: trebuia să te descurci înarmat numai cu stetoscopul, aparatul de tensiune și radiologia. Cum am mai scris cândva, credeam în misiunea medicului ca om care prin înțelegerea bolii, prin cunoștințele sale și posibilitățile de tratament, poate să aducă alinarea suferințelor și eventual vindecarea. Și din acest motiv, chiar în anul IV de studenție am dat concursul de externat (după sistemul francez atunci încetățenit în România) ca să lucrez timp de doi ani direct la patul bolnavului, iar apoi internatul. Acești ani au fost hotărâtori în evoluția mea ca medic. Trebuie să spun că cel mai mult am învățat atunci de la surori (nu existau atunci asistente) și chiar de la infirmiere.Read more…

Cum am ajuns să scriu la Baabel

Pentru un număr aniversar cred că sunt datoare baabelienilor să le relatez felul cum am ajuns eu să scriu la Baabel. Absolut întâmplător, într-o pauză la o manifestare publică ținută la Parlament, la care am fost invitată ca fostă deportată în Transnistria (cred că era în urmă cu patru ani), m-am întâlnit cu Eva Galambos și Eva Țuțui, pe care le cunoșteam relativ vag de multă vreme. Din vorbă în vorbă Eva Galambos, amabilă cum e de obicei și mai ales în contextul celor spuse de mine atunci în public, m-a invitat să colaborez la revista online Baabel, despre care eu nici nu știam că există. I-am răspuns că am din păcate mult timp, că îmi place să scriu fără a fi grafomană, așa că o să-mi încerc, cu rezervele mele, posibilitățile. Și așa, ușor, ușor – de fapt cu greu – a m început să colaborez la Baabel, uneori cu articole mai bune, alteori mai slabe, dar o fac întotdeauna cu mare plăcere și dăruire.Read more…

Alexander Spiegelblatt, poet, scriitor, eseist, cronicar al Bucovinei

Datele biografice ale lui Alexander Spiegelblatt sunt riguros consemnate în Wikipedia și parțial le-am folosit și eu. Născut în 20 August 1927 la Câmpulung Moldovenesc, l-am cunoscut încă din copilărie. Cine nu se știe într-un orășel de provincie, mai ales când există o singură stradă mare și un singur ceasornicar cu tradiție, cum erau tatăl și antecesorii lui Alexander? Îi știam casa, părinții și numele de alint, Sigi, cum îl strigau părinții și toată lumea. Atât el cât și ai lui erau oameni foarte discreți, renumiți prin această caracteristică. Aș spune că și pe fotografia de la grădință se vede pe figura lui de copil sfiiciunea și o oarecare teamă de blitzul care-l expunea publicului. A fost un copil bun, eu nu am auzit niciodată să fi făcut vreo năzbâtie.A fost educat acasă, a învățat la cheder, la grădiniță, a făcut școala primară și primele 2 clase de liceu – asta a fost probabil baza cunoștințelor sale ulterioare care i-au marcat scrisul. În casă se vorbea idiș și germana, bineînțeles și limba română, limba oficială, ca în toate casele evreiești din Câmpulung. (Erau și unele excepții, câțiva intelectuali care vorbeau numai germana; eu nu îi cunoșteam decât după nume.) Viața familiei s-a desfășurat pașnic până în clasa a III-a de gimnaziu, când el a fost nevoit să părăsească școala ca urmare a legilor rasiale. Împreună cu toți evreii din Câmpulung a fost deportat în Transnistria, unde i-am pierdut urma…Read more…

Despărțirea de o revistă care-mi era dragă

Am cunoscut revista Die Stimme [Vocea] din anul 1971, când am fost pentru prima dată în vizită în Israel. Apărea inițial săptămânal și apoi lunar, în limba germană, cu subtitlul Mitteilungsblatt für die Bukowiner, începând din anul 1944, adică de când evreii din Bucovina de nord și de sud au început să emigreze în Israel, acei puțini care s-au întors din deportarea în Transnistria și cei rămași la Cernăuți, cei mai mulți vorbitori de germană. Revista a fost fondată de binecunoscutul cernăuțean Dr. Elias Weinstein. Noi, cei din Bucovina aveam pentru Cernăuți, „mica Vienă”, aceeași admirație și nostalgie ca cei din regat pentru București, „micul Paris”. Die Stimme era cunoscută, iubită și sprijinită financiar de bucovineni; îmi amintesc chiar că o rudă pe care am vizitat-o la prima mea excursie scria din când în când la rubrica apreciată de femei, despre mâncăruri specifice bucovinene, pe care le-aș gusta și azi cu plăcere. Nu era o revistă performantă în ceea ce privește știrile la zi. Și cu toate acestea e o mare minune că a rezistat atâția ani în condiții relativ precare, fără subvenții, numai din dragostea cititorilor. Read more…

Oraşul fără evrei: un film mut – profeţie

Am primit recent un film vechi, mut, din 1924, făcut la Viena, un film excepțional nu prin calitatea lui, ci mai ales prin profeția pe care o face și care s-a adeverit pentru cel puțin 100 de ani. Acest film, ,,Orașol fără evrei”, a fost realizat după romanul ziaristului și scriitorului evreu austriac Hugo Bettauer. Am citit acest roman cu mulți ani în urmă și m-a impresionat încă de atunci, dar nu am știut că s-a făcut din el și un film, meritul lui fiind nu atât cel artistic, cât valoarea sa profetică, valabilă și azi, după aproape 100 de ani și mă tem că va fi și în viitor. Filmul l-a regizat H. K. Breslauer, la Viena, în perioada tulbure, într-o țară sărăcită de război, la început de criză economică, cu o inflație din ce în ce mai mare. El înfățișează o societate descumpănită, care și-a pierdut reperele, în care cei de la putere încearcă să se salveze căutând un țap ispășitor pentru toate eșecurile vremii. Vinovatul e găsit cu ușurință, cel altfel, evreul, alături de care au trăit în bună înțelegere de sute de ani. Nu voi intra în subiectul filmului deoarece titlul spune totul. Filmul a fost considerat pierdut și printr-o întâmplare au fost găsite recent fragmente importante din film, într-un târg de vechituri din Paris. Aceste fragmente au fost achiziționate de arhiva de film din Austria și prin donații s-a alcătuit un fond de 86.000 de Euro pentru reconstituirea lui. Ca de obicei, când nu cauți ceva anume, găsești ceva interesant la care nici nu te-ai gândit. Așa am găsit o broșură uitată, ,,Județul Câmpulung, turistic, balnear, climatic”, editată de Oficiul Județean de Turism la tipografia ,,Școala Română” Câmpulung-Moldovenesc la 15 septembrie 1935, cu un cuvânt înainte al președintelui Oficiului de Turism, C. Liontieș, viitor prefect al județului Câmpulung, dacă-mi aduc bine aminte. Este orașul meu natal, la care nu mă pot întoarce decât în vis.Read more…

Memoriile lui Yosif Govrin

De curând am citit o carte autobiografică a lui Yosef Govrin publicată de Editura Hartung-Gorre, din Konstanz, în februarie 2018. Cartea tradusă din engleză, de Klara Strompf este întitulată: IM SCHATTEN DER VERNICHTUNG, Erinnerungen an meine unbeschwerte Kindheit in Bessarabien und Czernowitz, die bittere Verbannung in Transnistrien und die illegale Einwanderung nach Eretz Israel [În umbra exterminării – amintiri despre copilăria mea normală în Basarabia și Cernăuți, deportarea crudă în Transnistria și imigrarea ilegală în Eretz Israel, 1930-1947] şi a apărut sub îngrijirea profesorului emerit Erhard Roy Wiehn, în renumita serie Editions Shoa &Judaica/Studies since 1984. Iniţial cartea a apărut în Israel în limba ebraică, în 1999, și în idiș, în 2002, în 2007 fiind tradusă în engleză şi publicată în Anglia și USA. Sunt convinsă că mulți din cei care citesc revista Baabel cunosc cartea și chiar pe autorul care a fost și continuă să fie o persoană publică importantă în Israel.Read more…

Ce mică e lumea asta mare !!

Nu cred că vă voi spune lucruri deosebite în acest articol. Toată lumea le știe și le trăiește în fiecare zi. Dar dacă survin mai multe într-un timp foarte scurt, abia atunci le conștientizezi și ți se par miraculoase. De aceea vreau să le împărtășesc cu familia mea mare a baabelienilor. Este vorba de o adevărată revoluție pe care am trăit-o. Posibilitatea de comunicare între oameni s-a schimbat în așa măsură, încât de fiecare dată mă uimește și mă face să regret că nu voi mai apuca să văd până unde va ajunge. E departe de mine gândul să fac un istoric al comunicării între oameni. Au trecut de mult vremurile când se comunicau evenimente importante prin focuri aprinse pe dealuri. Nu știu nici când au apărut comunicările în scris pe tăblițe de piatră, piei de animale, papirus, hârtie, etc. Istoria telefoniei este bine cunoscută. Dar cum am comunicat eu, probabil ca și alții de vârsta mea, de când sunt adult, când am avut de spus ceva unor persoane aflate la distanță, nu seamână deloc cu posibilitățile actuale. Sigur că eu nu știu mai nimic din ce e nou, dar oricum e cu totul altceva ca atunci când am scris primele mele cărți poștale, când eram la liceul din Botoșani și părinții doreau să aibă săptămânal vești de la mine.Read more…

Vizită prelungită la Iași 2017-2018

În ultimii 10 ani am petrecut iarna la Iași împreună cu sora mea. Motivul a fost de fiecare dată același: spaima de frig, apartamentul meu fiind foarte rece. Chiar și în această iarnă blândă, frigul a fost cauza principală a acestui sejur mai prelungit ca de obicei. Acest oraș al tinereții mele, al primilor ani de studii la medicină, locul unde au trăit părinții și și-au găsit locul de veci, are o deosebită semnificație pentru mine. Faptul că la Iași locuiește sora mea și familia ei, îmi dă impresia unui „acasă” în a cărui căutare sunt și acum la bătrânețe. De aceea pot sta la Iași multă vreme cu plăcere. Orașul în sine, fără studenți, este molcom, liniștit și-și păstrează cu pasiune patina anilor pe care încearcă să se grefeze noul. Cele șapte coline, pe care de obicei le vizitez, străjuiesc orașul și-i oferă unicitate în România. Din păcate, deși această iarnă a fost ca o primăvară, nu le-am vizitat ca altădată, dar le-am revăzut în amintiri. Oricum însă, ele au devenit locul predilect al vilelor noi în care locuiesc tineri care fac imposibilul să aibă o casă pe pământ și o mașină care să-i ducă la locul unde muncesc. Și numărul vilelor crește văzând cu ochii chiar în străduțele centrale și cele marginale ale orașului, schimbând prin oarecare uniformitate a construcției și a culorilor patina proprie a orașului. Dar trebuie să te pricepi bine ca să conduci o mașină la Iași, deoarece străzile sunt înguste, foarte multe în pantă și ambele trotuare ocupate dovedesc că orașul e invadat de pasiunea generală după viteză, la fel ca peste tot. Sunt și multe alte locuri pe care le vizitez de fiecare dată, din goana mașinii și mai puțin pe jos, locuri care au rămas frumoase și acum.Read more…

La moartea prietenei mele Sarina Ionescu

Sarina era din Câmpulungul meu natal, iubit și urât de mine în același timp. Era cu 7 ani mai tânâră decât mine și nu am cunoscut-o la Câmpulung deoarece nu prea dai atenție celor cu atâția ani mai mici decât tine. Fiică unică a unei familii respectabile, tatăl avocat nu prea activ, dar ginere al unui negustor bogat și cunoscut în oraș, a fost și ea, copil de 11 ani deportată în Transnistria și a fost – am aflat-o după mulți ani– la Șargorod, unde au fost majoritatea evreilor din Câmpulung. Sașa nu mi-a povestit multe despre ea și familia ei din acea perioadă tristă și știu numai că s-au întors, nu știu dacă toți, în orașul natal.Read more…

Răscoala din 1907, în amintirile mamei

Întâmplarea face că sora mea din Iași și cu mine avem în original amintirile scrise de mama noastră care avea 7 ani, în momentul răscoalei și trăia la Botoșani, acolo unde a și început răscoala. Mama a scris aceste memorii în ultimele luni ale vieții, internată fiind în spital, în anul 1970. Voi folosi chiar cele scrise de ea pentru că alți martori direcți nu cred că există. Aceste amintiri scrise după foarte mulți ani, prezintă evenimentele așa cum i-au rămas în amintire, fără vreo tentă politică, fiind într-adevăr autentice. Mie mi se par și azi interesante atât din punct de vedere istoric, cât și al limbii române folosite de mama care urmase numai patru clase primare și provenea dintr-o familie de evrei din Botoșani unde se vorbea mai ales limba idiș. Read more…