În primăvara anului 1968 am primit o veste bună: ni s-a aprobat cererea de pașaport pentru o excursie în Cehoslovacia în vacanța de vară.  Nu era puțin lucru dacă te gândești că pe-atunci un cetățean român putea să facă cerere numai o dată la doi ani pentru a pleca în altă țară socialistă.  Și nu toate cererile erau aprobate.  Dar de data aceasta am avut noroc.  Cu mintea mea naivă de copil de 12 ani mă gândeam că autoritățile ne lăsau să plecăm nestingheriți peste hotare pentru că știau că și așa nu suntem cetățeni credincioși ai statului și nu le mai păsa de noi.  Ideile mele erau într-o anumită măsură îndreptățite – cu patru ani în urmă părinții mei depuseseră actele pentru a emigra în Australia.  De atunci aveam de înfruntat tot soiul de greutăți, uneori chiar șicane, iar de emigrație nici vorbă – aprobarea am primit-o un an mai târziu, în 1969.  Pașaportul pe care-l așteptam de data aceasta era valabil numai pentru Cehoslovacia, plus tranzit dus și întors prin Ungaria, ceea ce era obligatoriu ca să ajungem la destinație.  Pașapoarte pentru toată lumea nu se dădeau, nici nu știam că există așa ceva.  În România de atunci, acest document mult visat se primea pentru o singură călătorie, bineînțeles numai într-o țară socialistă, iar la întoarcere trebuia predat imediat autorităților.
Părinții mei și cu mine am fost întotdeauna mari amatori de călătorii.  De obicei ne mulțumeam cu excursii prin țară.  Numai în Ungaria ne mai lăsau uneori, dar niciodată pe toți trei împreună.  Obișnuiam să tragem la rude sau la prieteni la Budapesta.  Mai am amintiri vagi despre grădina zoologică din Budapesta, unde m-au fermecat doi pui de cimpanzeu pe nume Cimpi și Pimpi, precum și despre remarcabila Statuie a Libertății de pe Dealul Gellért.  Silueta ei mi s-a întipărit atât de adânc în imaginație, încât de fiecare dată când vedeam un peisaj asemănător spuneam tuturor plin de încântare că văd la orizont, în depărtare, Budapesta. Însușirile mele clarvăzătoare i-au impresionat mai ales pe cunoscuții mei de la țară.

       Într-o zi tata a adus de la Budapesta ceva nemaivăzut: banane. Nici nu știam că există fructe cu acest nume. Pentru mine banane erau doar fișele electrice care se găseau pe partea din spate a vechiului nostru aparat de radio și cu care îmi plăcea să mă joc, până într-o zi când m-am electrocutat și de atunci mi-am îndreptat curiozitatea în alte direcții.  Bananele au fost admirate, pipăite cu respect și apoi depuse într-un loc inaccesibil pentru mine, pe o hârtie de ziar întinsă sus pe bufet.  După spusele părinților mei trebuia să așteptăm să se coacă, așa că am tot așteptat până ce coaja a primit o culoare maro închis, iar miezul s-a lichefiat complet.  Abia atunci ne-am putut delecta cu fructele exotice, pe care de fapt nu le-am mâncat ci le-am băut.  Totuși mi-au rămas în amintire ca o experiență culinară de neuitat.

Deci se apropia vara anului 1968, iar noi ne pregăteam pentru o ședere de mai multe săptămâni în Tatra Înaltă. Speram să ajungem acolo și să urcăm pe munți cu rabla noastră de Trabant 601.  Șansele de reușită erau destul de îndoielnice. Traversarea Marii Câmpii Ungare de la Borș și până dincolo de Miskolc a fost relativ simplă. Dar odată ce am trecut granița Cehoslovaciei ne-am găsit pe „terra incognita”: nu cunoșteam limba și dispuneam de o sumă de bani extrem de limitată, de-a dreptul ridicolă, atâta cât ne-a aprobat agenția de turism ONT.  Nu știam dacă Trăbănțelul nostru astenic, cu toată încărcătura lui, va fi în stare să urce munții.  Și ce ne facem dacă nu?  Am discutat dinainte felurite scenarii posibile pentru a ajunge la destinație dacă urcușul se va dovedi peste puterile lui. Atunci încă nu bănuiam că nu vom ajunge nici măcar la poalele munților și problema nu se va pune deloc.

Echipajul nostru consta din patru persoane: tata, mama, eu și Bauer Laci, prieten al familiei și bunicul meu adoptiv. Acesta era un șofer cu experiență. În tinerețe, prin anii 1920, fusese asistentul și șoferul personal al cunoscutului avocat și deputat Maár Gyula, ajungând să conducă una din primele mașini din județul Bihor. Tata a învățat să conducă abia la vârsta de 50 de ani și nu a fost niciodată un mare specialist în domeniu. Cu experiența sa îndelungată, Laci nu era numai prietenul nostru apropiat, dar și instructorul și îndrumătorul tatei în aproape toate problemele vieții. În plus era un interlocutor ager și spiritual, ceea ce era tot atât de important ca priceperea lui la mașini.  Pe lângă cele trei persoane și jumătate (jumătatea fiind eu), mai aveam și o grămadă de bagaje.  Pe suportul de pe acoperișul mașinii trona un talmeș-balmeș de geamantane, bidoane și coșuri, înfășurate într-o prelată neagră și legate cu frânghie.  Greutatea bagajului întrecea cu siguranță limita permisă, dar din motive financiare nu aveam încotro.  Puținele coroane cehoslovace pe care le-am putut lua cu noi abia ne-ar fi ajuns pentru benzină; ca să trăim, mai bine zis ca să supraviețuim, trebuia să găsim un mijloc de a ne procura bani la fața locului.

Așa călătorea toată lumea. Luam cu noi mărfuri pe care speram să le vindem în țara de destinație, iar din banii obținuți ne finanțam vacanța.  Nu prea existau produse care puteau fi valorificate în țările socialiste mai dezvoltate ca România de atunci.  După consultări amănunțite cu cei inițiați despre starea „pieții”, am luat pantofi și produse de pielărie, țuică, ulei de floarea soarelui și mai multe kilograme de nuci. Marfa lichidă era comercializată în sticle de un litru, dar era transportată pe acoperiș, în două bidoane de câte 20 de litri, care trebuiau ridicate și coborâte cu mult efort.  Din perspectiva noastră de azi, acest mod de a călători e cu totul ciudat și nepractic, dar pe vremea aceea ni se părea firesc.  Însuși faptul că am primit pașaportul ne obliga să plecăm; a renunța numai din motive financiare ar fi fost cu totul de neînțeles pentru prietenii noștri mai puțin norocoși.

În afară de resursele materiale aveam nevoie și de un local unde să ne desfășurăm activitatea comercială, iar acesta trebuia găsit cât mai repede.  În cazul nostru a fost casa unui brutar de la marginea orașului Kosice, prima așezare mai răsărită care ne-a ieșit în cale după trecerea frontierei. Era foarte avantajos să ne petrecem acolo primele zile de vacanță: brutarul vorbea bine ungurește și găzduia călători. Nouă ne-a dat camera de zi, transformată ad-hoc în cameră de oaspeți, în care am dormit tuspatru. Într-un cort ridicat în curte poposise un grup de motocicliști polonezi care mergeau în direcție opusă. Seara, Laci m-a trimis la polonezi ca să le recit niște cuvinte fără noimă: „Kakadu Zakopane”.  Cu toată naivitatea mea de copil bănuiam că e o farsă și am refuzat. În schimb m-am împrietenit cu Miki, un băiat de vârsta mea care locuia în vecini și vorbea ungurește.

Gazda noastră a dat sfoară-n țară și în curând a început să vină lume să ne vadă marfa și uneori să cumpere câte ceva din sortimentul nostru. Plănuiam ca în câteva zile să facem rost de bani, să scăpăm de marfa care ne stânjenea și să începem în sfârșit adevărata vacanță.  Dar din planul nostru nu s-a ales nimic.

Data de 21 august 1968 a fost a treia sau a patra zi a șederii noastre la Kosice.  O larmă neobișnuită m-a trezit în zori, pe la 5.30. Culcușul meu, improvizat din două fotolii, se afla chiar sub fereastră. Printr-o crăpătură între storuri am văzut niște pete întunecate care se fugăreau pe cer, vâjâind. Am înțeles că erau avioane militare care survolau zona. Fiind fascinat de aeronautică, am alergat în curte ca să mă delectez cu spectacolul de pe firmament. În curând a venit și Miki și cu un zâmbet larg mi-a spus că tocmai a izbucnit războiul și că aveam marele noroc să fim de față la acest eveniment senzațional. Nu încăpea nicio îndoială, el știa de la tatăl său, ofițer de grăniceri, care tocmai telefonase ca să-și anunțe familia. Am intrat în cameră, nerăbdător să împart cu ai mei vestea îmbucurătoare, dar ei s-au întors morocănoși pe partea cealaltă – nu voiau decât să doarmă. Nimeni din casă nu știa că evenimentele ale căror martori eram însemnau începutul intervenției militare ale Pactului de la Varșovia, care a înăbușit cu cruzime Primăvara de la Praga. Încă nu știam nici că România era singura țară socialistă care a refuzat să ia parte – nu neapărat din simpatie pentru primăvara politică și socială ale ceoslovacilor, ci dintr-o anumită aversiune față de „amestecul în treburile interne”, chiar dacă acest amestec provenea din țările socialiste surori.

La început n-au fost decât avioane, așa că viața și-a urmat nestigherită cursul. O mare parte din mărfurile noastre fiind deja vândute, ne-am gândit întretimp să vizităm centrul orașului Kosice înainte de a continua spre munți. Era înainte de amiază, iar noi ne îndreptam spre centru. Din când în când se auzea un țăcănit ciudat.  De la o vreme mama, o femeie destul de fricoasă, a înțeles că erau focuri de armă automată, ceea ce a îngrijorat-o din cale-afară. Însă între timp ajunseserăm în centru și chiar sub ochii noștri au început demonstrațiile. Grupuri din ce în ce mai mari de oameni mărșăluiau pe lângă noi fără se ne ia în seamă, purtând steaguri și pancarte cu texte pe care nu le înțelegeam.  Aveam senzația ciudată că asistam mai degrabă la o înscenare măreață decât la un eveniment de importanță istorică. Manifestanții, în majoritate tineri, arătau nemulțumiți, mânioși și strigau cât îi ținea gura lozinci neînțelese de noi sau pur și simplu scandau „Dubček, Dubček!”  Printre grupurile de demonstranți s-au ivit câteva tancuri.  Demonstranții s-au urcat pe ele, agitând steagurile, au desenat cu cretă pe pereții tancurilor svastici și au scris lozinci.  N-am dat seama că situația putea escalada în continuare – prevestirile lui Miki din acea dimineață nu fuseseră cu totul neîntemeiate.  Ce puteam face?  Când tărăboiul a devenit insuportabil, ne-am refugiat într-un magazin de porțelan.  Vânzătorii stăteau după tejghele, mai palizi ca vasele de porțelan din magazin și ne priveau uluiți: afară e sfârșitul lumii și nouă ne arde de suveniruri?!  De fapt situația lor nu era mai puțin absurdă: își pierdeau vremea în magazinul pustiu, în timp ce acțiunea de pe stradă devenea din ce în ce mai dramatică.  Abia atunci am înțeles că se întâmplă ceva serios, mai ales că și împușcăturile se întețeau, așa că ne-am întors în grabă la brutarul nostru. De la el am aflat că onoratul președinte al scumpei noastre patrii a condamnat agresiunea împotriva Cehoslovaciei. Simțeam o mare mândrie, pe care am împărtășit-o tuturor celor din jur. Brutarul, care avea deja o imagine clară asupra evenimentelor, ne-a sfătuit să plecăm neîntârziat.

Între cei doi bărbați din grupul nostru a izbucnit o ceartă scurtă dar înverșunată.  Era clar că brutarul avea dreptate, dar încotro să plecăm, despre asta cei doi aveau păreri diametral opuse. Tata, într-unul din rarele sale momente de clarviziune, a decis că situația actuală era o ocazie unică de a fugi în vest. Mai târziu s-a dovedit că avuse dreptate – controlul de la granițe fusese temporar suspendat. După părerea lui, dacă reușeam să ajungem cu Trabantul până la Bratislava, aveam șanse să trecem acolo granița în Austria.  Bauer Laci, decanul de vârstă al grupului, era de altă părere. Ca om pățit, trecut prin două războaie mondiale, prăbușirea Imperiului Austro-Ungar, perioade de anarhie, muncă forțată la unguri și captivitate de război la ruși, era expert incontestabil în materie.  El ne-a zugrăvit în culori sumbre pericolele care ne pășteau la traversarea unei zone de război.  Ar putea să ne coste chiar viața. De altfel el ar fi avut mai mult de pierdut decât de câștigat dintr-o asemenea aventură: părăsind România, și-ar fi pierdut pensia, mică, ce-i drept, dar sigură. Mai mult, nu avea niciun chef să fie violat de bande de soldați ruși amețiți de băutură. Hotărât lucru, pentru asta era deja prea bătrân. Cu toată situația precară în care ne aflam, observația lui mi s-a părut nostimă. Afară erau lupte de stradă, iar înăuntru cei doi bărbați se războiau în cuvinte. Până la urmă tata a cedat și am plecat spre casă.

În scurtul drum spre granița cu Ungaria ne-au ieșit înainte coloane de tancuri ale țărilor „prietene”, din care priveau soldați morocănoși. Noi înșine ne-am alăturat unei coloane de mașini, toate cu numere de înmatriculare românești.  Era clar: compatrioții noștri au hotărât și ei că cel mai bun lucru era să se facă nevăzuți. Fără mari dificultăți am trecut în Ungaria. Odată ajunși acolo, am luat o decizie de moment.  În locul călătoriei în munți, ne-am petrecut restul vacanței la Balaton.  N-a fost rău deloc; oricum a fost mult mai liniștit.

Peter Biro

(Tradus din germană de Hava Oren)