Viena – tranzit

Avionul de pasageri de tip Iliușin-62, cu rândunica stilizată a companiei Tarom pe ampenaj, a aterizat cu o ușoară smucitură pe pista aeroportului Schwechat din Viena. Ne apropiam de aerogara încă modestă de pe atunci, rulând printre grămezi de zăpadă murdară și băltoace în care se oglindea un cer plumburiu. Dintr-o dată am înțeles că ajunsesem într-o altă lume. De șase ani așteptam clipa aceasta, fără a avea certitudinea când și nici măcar dacă o vom apuca. Scăpaserăm în sfârșit de povara apăsătoare a vieții într-o dictatură și încă nu bănuiam grijile nu mai puțin copleșitoare care ne așteptau. Era martie 1970. Tata, mama și cu mine călcam pentru prima oară pe pământ occidental. După șase ani de nesiguranță, emigrația noastră din România așa-zisă socialistă a devenit realitate. Iat-o, „Felix Austria”, anticamera fericită pentru Australia încă și mai îmbietoare, care ne aștepta cu brațele deschise – cel puțin așa credeam noi atunci.Read more…

Xenofobia şi antisemitismul văzute prin prisma unui darwinist amator

Transmiterea propriilor gene este fără îndoială unul din cele mai puternice impulsuri motivate biologic. Uneori acest impuls este atât de intens încât vine chiar înaintea instinctului de supraveițuire. E destul să ne gândim la soarta tristă a masculului văduvei negre. Acesta își pierde viața fertilizând femela, dar rezultatul este totuși conservarea speciei. Carnivorele își ucid prada pentru a se hrăni – faptul ni se pare normal. De altfel același lucru îl facem și noi când consumăm carne, chiar dacă noi mâncăm respectând codul bunelor maniere. Mai puțin normal ni se pare comportamentul leilor. Când un grup de lei e preluat de un nou mascul dominant, acesta ucide puii predecesorului și produce urmași ai săi, asigurând astfel transmisia propriilor sale gene. De ce nu ne purtăm și noi așa? Tot ce ne desparte de fiarele sălbatice este un strat relativ subțire de civilizație, la care se adaugă educația și un fel de altruism, din care unii au mai mult, alții mai puțin. Civilizația a adus cu sine și inhibițiile – care lipseau cu desăvârșire călăilor naziști care și-au dus victimele în camerele de gazare.Read more…

Încolo și înapoi –aventurile noastre din Cehoslovacia, în august 1968

Deci se apropia vara anului 1968, iar noi ne pregăteam pentru o ședere de mai multe săptămâni în Tatra Înaltă. Speram să ajungem acolo și să urcăm pe munți cu rabla noastră de Trabant 601. Șansele de reușită erau destul de îndoielnice. Traversarea Marii Câmpii Ungare de la Borș și până dincolo de Miskolc a fost relativ simplă. Dar odată ce am trecut granița Cehoslovaciei ne-am găsit pe „terra incognita”: nu cunoșteam limba și dispuneam de o sumă de bani extrem de limitată, de-a dreptul ridicolă, atâta cât ne-a aprobat agenția de turism ONT. Nu știam dacă Trăbănțelul nostru astenic, cu toată încărcătura lui, va fi în stare să urce munții. Și ce ne facem dacă nu? Am discutat dinainte felurite scenarii posibile pentru a ajunge la destinație dacă urcușul se va dovedi peste puterile lui. Atunci încă nu bănuiam că nu vom ajunge nici măcar la poalele munților și problema nu se va pune deloc.Read more…

Despre originea evreilor aşkenazi – un exercițiu în domeniul incorectitudinii politice

Întrebarea care cere răspuns e cum au ajuns evreii aşkenazi să posede, într-un procent relativ mare, o fizionomie diferită de cea a celorlați albi? Probabil că în spatele acestei transformări se află același proces care-i face pe mulți irlandezi să aibă părul roșu, pe numeroși suedezi să aibă acea paloare a pielii și păr deschis la culoare sau ochii de culoare închisă la majoritatea grecilor. Toate aceste populații se trag dintr-un relativ mic număr de strămoși, care posedau aceste trăsături, inexistente sau foarte rare la alte grupuri etnice. Fenomenul acesta, al unui grup fondator mic și omogen din punct de vedere genetic, care a produs un număr mare de descedenți poartă numele de ”gât de sticlă” (bottleneck în engleză). În cazul aşkenazilor se pare că acest bottleneck a fost chiar mai accentuat, adică inițial cu o dimensiune foarte modestă, probabil nu mai mult decât câteva sute de persoane. Acest mic grup a trăit într-o regiune geografică numită Așkenaz, în apropierea râurilor Mosel, Rin și Main, în vestul Germaniei. Read more…

Amintiri din scurta mea studenție în Clujul anilor 1976-1977

Nu e ușor să evoci lucruri petrecute cu patruzeci de ani în urmă. Toate amintirile pălesc cu timpul, dar cele neplăcute se destramă mai repede ca celelalte, ceea ce inevitabil face ca vremurile demult apuse să ne apară mai fericite decât erau în realitate, mai ales că pe atunci eram tineri. Deci trebuie să am grijă să nu idealizez „vremurile fericite de odinioară”. Îmi închipui că cititorul cunoaște destul de bine situația precară din Clujul anilor 1970. Dar din perspectiva mea de atunci, ca student occidental, cetățean relativ nou al RFG, greutățile nu-mi apăreau atât de mari ca cele pe care localnicii le-au suferit pe propria lor piele, ca să nu mai vobim de cele pe care le-au avut de suferit în deceniul următor. Cum se face că am fost nevoit să studiez la Cluj, cu toate că absolvisem liceul la Frankfurt cu un bacalaureat strălucit? Explicația e simplă. La vârsta de 13 ani am plecat din Oradea împreună cu părinții și ne-am stabilit la Frankfurt. M-am adaptat cu ușurință la condițiile locale și la viața școlară. Am învățat temeinic limba germană și după câțiva ani am reușit să obțin o notă mai mult decât acceptabilă la bacalaureat. Și totuși nu a fost suficientă pentru o universitate germanăRead more…

Pe muchie de cuțit – Perspectiva mea ambivalentă asupra disputei româno-maghiare (*)

Simplul fapt că m-am născut la începutul celei a doua jumătăți a secolului trecut, copil evreu într-o bucățică de țară cu caracter multicultural, nu a contribuit cu nimic la dezvoltarea unei identități clare, monolitice și cu rădăcini adânci în acea realitate. Dimpotrivă, această situație specială pe care am perceput-o din primul moment, m-a afectat atunci ca și astăzi. E vorba, desigur, de acel straniu amestec de influențe contrare, română și maghiară, la care am fost expus și care mă împinge încolo și încoace de când mă știu. Și nu mă refer doar la existența a două limbi complet diferite și în contrast una cu cealaltă. Aici e vorba mai mult de atmosfera culturală și, mai târziu, istorică și politică, care m-au afectat în mod constant în acele timpuri… Inutil a aminti faptul că treptat am început să înțeleg câte ceva din antagonismul mutual dintre cele două naționalități rivale, care nu prezentau – cel puțin aparent – nici un dram de afinitate reciprocă. Ungurii foloseau pentru români termenul de ”olah” provenit din cuvântul ”valah” și categoriseau compatrioții români ca primitivi, grație unui evident sentiment de superioritate, explicabil prin faptul că ungurii erau mai degrabă orășeni, iar românii din regiune erau predominant țărani dedicați muncii câmpului. Nu în mod surprinzător și românii aveau pentru unguri un cuvânt deloc prietenesc: ”bozgori”, cu o conotație de răceală sufletească, de lipsă de sentimente umane și simpatie pentru alții. Din fericire, am știut dintotdeauna să mă țin departe de asemenea dispute neplăcute, Read more…