Prin anii 1960, în anii “de glorie” a comunizării totale a României, anii în care toate porțile spre vestul capitalist erau ermetic închise, singurele ţări străine, ce se puteau vizita, erau ţările socialiste, ţări surori în drumul nostru “spre mai bine”. Dintre acestea, Uniunea Sovietică, “patria socialismului biruitor”, era mai accesibila decât celelalte surori. Așa se explică de ce, în acele zile, mulți cetățeni români încercau să vadă ceva din lumea înconjurătoare, mergând în U.R.S.S.. Excursiile erau organizate de Oficiul Naţional de Turism (O.N.T.), ofereau locuri interesante de văzut, preţul lor nu era extrem de prohibitiv si, în plus, acordul Securităţii pentru plecare era dat chiar unor persoane cu “trecut dubios”. Unde mai puteai fugi din U.R.S.S.?!Așa s-a făcut ca şi eu, împreună cu un prieten, ne-am înscris într-o excursie în U.R.S.S., excursie cu ruta Kiev, Leningrad (actualmente St. Petersburg) şi Moscova.

Majoritatea celor ce participau în astfel de excursii încercau să îmbine frumosul cu utilul. Frumosul însemnând să vezi lucruri şi locuri noi, orașe noi, monumente, expoziții de artă, spectacole deosebite (lucruri pe care U.R.S.S. le putea oferi din belșug), iar utilul însemnând să-ţi cumperi un lucru dorit sau de care aveai nevoie, la un preț mult mai rezonabil decât în ţară (aparat de fotografiat, aspirator sau alt aparat electric) sau să cumperi de acolo, ceva ce poţi vinde apoi sa-l  în ţară şi să acoperi, astfel, parte din costul excursiei.

Bazat pe aceste principii călăuzitoare, am început şi noi sa ne interesam ce am putea să aducem de acolo şi, eventual, să scoatem ceva bani la întoarcere. După o documentare temeinică cu mai mulți “experți”, am ajuns la concluzia că cel mai bine ar fi fost să aducem un aparat de fotografiat (Zorki sau Kiev) sau niște tranzistori. Ne-am decis ca hotărârea finala s-o luăm la faţa locului.

A venit ziua plecării, ne-am dus la Gara de Nord, am găsit grupul cu care plecam, pe ghidă,  (reprezentanta ONT-ului), vagonul respectiv şi am plecat. Trebuie să spun ca vagonul cu care călătoream era un vagon de dormit de clasa a 2-a, adică avea 4 paturi, 2 pe fiecare parte a compartimentului, unul (cel de jos) rămânea ca o banchetă tot timpul zilei, iar al doilea (cel de sus) se putea plia în timpul zilei, fapt ce făcea ca sa se stea mai comod pe banca de jos.

Ne-am culcat noi în paturile noastre, Prietenul meu Radu jos iar eu pe patul de deasupra, alte persoane necunoscute în celelalte două paturi.

Am dormit noi cât am dormit şi a venit vama. Vameșii, oameni “drăguţi”, ne-au cotrobăit prin geamantane şi după ce nu au găsit nimic, ne-au mulțumit şi au dispărut.

Nu a trecut mult timp şi au venit grănicerii care ne-au trezit din nou, s-au uitat cu atenție la fiecare, la buletinul de identitate al fiecăruia şi la o foaie de hârtie ce conținea lista participanților şi avea niște ştampile pe ea, reprezentând vizele noastre de ieșire (pașapoarte nu se utilizau pe atunci) şi am ajuns la Ungheni unde boghiurile vagonului nostru au fost schimbate cu unele mai largi, pentru căile ferate sovietice. Din nou am fost cotrobăiți de grănicerii sovietici şi apoi de vameșii lor. Din nou am deschis geamantanele şi din nou au fost cercetate amănunţit. Între timp, trenul se deplasa şi, dacă îmi mai aduc aminte bine, spre seară am ajuns la Kiev unde am fost luați cu un autobuz şi duși la un hotel din centru care trebuie sa fi fost un hotel mai bun dar care, în realitate, nu reprezenta mare lucru căci eram doi inşi în cameră (prietenul meu şi cu mine), nu aveam baie, ci doar o chiuvetă în camera, WC era pe coridor şi am auzit de o baie, tot undeva pe coridor, dar nu am găsit-o. În plus, fiecare etaj avea la mijlocul coridorului, cam în dreptul scărilor, o masă la care trona, 24 de ore pe zi, o femeie sovietică, masivă şi plină de importanţă care veghea, era ochiul şi urechea celor care trebuiau să ştie tot.

Nu a trecut mult timp de la cazarea noastră şi am avut prima mare surpriză a călătoriei. Abia aţipisem când am auzit zgomote, țipete pe coridor. Eu care eram interesat în a vedea tot ce este nou şi interesant, am ieșit afară pe coridor. Aici erau şi alte persoane din grupul nostru. Profitând de cunoștințele mele de rusă, am înțeles, cate ceva, din cele ce se întâmplau. Am înțeles că venise miliţia şi arestase niște “fete” care, în ciuda ochiului şi urechii cetățenei sovietice ce păzea coridorul, fuseseră invitate în hotel de niște nemți şi miliţia intervenise să le oprească pe “fete” să-şi practice meseria sau să facă un ban şi sa-i oprească pe nemţi sa se distreze puţin.

În sfârşit, surpriza mea a fost mare. Cum se putea ca în ţara socialismului, în ţara în care se formase o generație nouă ce se hrănise, din belșug, din ideologia comunistă, să existe prostituție? Pentru mine, care fusesem şi eu îndoctrinat în România socialistă, părea de neînțeles. Tot de neînțeles a fost şi faptul că ochiul şi urechea care veghea coridorul nu fusese vigilentă (sau fusese coruptă). Mai mult decât atât, a doua zi, dis-de-dimineaţă , când cetateana sovietică care ne păzise în timpul nopţii, îşi părăsea schimbul, a bătut la uşa noastră şi ne-a întrebat dacă nu avem de vânzare ciorapi de sau cămăşi de nylon. Prietenul meu şi-a vândut din ciorapii lui iar eu “i-am dat cămaşa de pe mine”, cămașa mea albă de nailon, pe care o purtam întotdeauna “la ocazii mari”, cămaşă pe care “tovarășa” pusese ochii din momentul intrării în cameră şi apoi o pipăise ca să-i judece calitatea.

După comerţul matinal neaşteptat şi care ne-a pus ceva ruble în buzunare, a început vizitarea Kievului. Orașul era impresionant prin vegetația şi verdeața sa, prin bulevardele sale largi, bisericile vechi şi vestite. Am văzut orașul şi de pe înălțimile înconjurătoare, am văzut Niprul care-l străbate, am ascultat povestea orașului de la începuturi până în zilele noastre.

A urmat plecarea spre Leningrad. Drumul l-am făcut cu trenul. Compartimentul în care am fost instalați era similar cu cel cu care călătorisem de la București la Kiev.

De data aceasta vecinele noastre erau doua femei care încercau să întreţină o discuție cu noi…în rusește. Trebuie să recunosc că atât Radu, cât şi eu depuneam eforturi să menținem discuția în rusește, cunoștințele noastre de rusă nefiind prea avansate. Cu mâinile, cu puţina noastră rusă, am întreținut o conversație banală până la culcare.

Ne-am culcat cu toții îmbrăcați. Dimineața am fost treziți de o rusoaică care voia sa ne dea (să ne vândă) ceai. Mie nu mi-a plăcut ceaiul niciodată şi l-am baut cu sila, numai când eram răcit sau bolnav. În ziua acea nu eram nici răcit, nici bolnav şi deci nu am cerut nici un ceai. Femeile au luat ceai şi au continuat sa insiste să vorbească cu noi în rusește. La un moment dat am întrebat ce meserie au. Cea mai vorbăreață mi-a răspuns că e profesoară şi eu nu m-am lăsat şi am întrebat-o ce fel de profesoară. Mi-a răspuns că e profesoară universitară. Eu am devenit ceva mai interesat şi am întrebat-o ce preda şi la ce universitate. Ea mi-a răspuns că preda limba rusă (lucru care nu m-a impresionat) şi apoi a adăugat la Universitatea din Paris.

-La Sorbona? Am întrebat-o eu.

-Da, a raspuns ea.

Înnebunit i-am spus:

-Dar de ce nu vorbim în franceză?

-Păi…. Am venit în U.R.S.S. să-mi perfecționez rusa.

-Si v-aţi găsit să vă perfecționați rusa cu noi? Am explodat eu.

În sfârșit, am mai vorbit şi franțuzește şi așa am ajuns la Leningrad, de unde nu am mai văzut acele făpturi ciudate.

Leningradul ne-a delectat cu frumusețea lui, cu nenumăratele sale palate înșirate pe malul Nevei sau cu comorile de artă găzduite de Ermitaj şi chiar cu aspectul locuitorilor săi, care îmi păreau mai rasaţi, mai diferiţi şi superiori celorlalți ruşi pe care avusesem ocazia să-i întâlnim până acolo.

Am fost impresionați de nopțile scurte, aproape albe şi de faptul că – deşi eram într-una din zilele înnorate de septembrie şi era frig – unii  înotau în Neva în timp ce noi, cei cei din grupul nostru, eram îmbrăcați cu jachete groase, pardesiuri sau pulovere. Merită să menţionez că hotelul în care am stat avea cameră cu baie, era curat şi îngrijit, cu o patina rămasă în urma unei vechi eleganţe.

Cu siguranță am fi putut sta mai mult în Leningrad că mai erau multe de văzut, dar programul nostru prevedea doar 3 zile pentru acest oraș superb, deci, am plecat din nou la drum. Îmi amintesc că am mers o zi întreagă prin stepa rusească, cu câmpii întinse în care, din când în când, apăreau pâlcuri sau păduri de mesteceni cu trunchiurile albe.

Seara am ajuns la Moscova. Am fost cazați într-un hotel frumos, chiar modern şi luxos, amplasat cam la marginea marelui oraş. Şi aici, în dimineața următoare, una dintre femeile care lucrau în hotel ne-a vizitat pentru a iniția ceva schimburi internaționale sau, pe românește, să cumpere orice am fi avut de vânzare. Noi ne epuizasem resursele, dar am trimis-o la alții care mai aveau lucruri de vânzare.

Ca şi în cazul celorlalte doua orașe vizitate, Moscova ne-a impresionat cu frumusețea şi unicitatea sa.

Am vizitat Kremlinul, întâi interiorul şi apoi exteriorul. Am vizitat Mausoleul din faţa zidurilor Kremlinului, intrând înaintea sutelor, poate miilor de cetățeni sovietici, din oraș sau veniți din toate colturile ţării, ce așteptau cu orele, cuminți, la coada ce se forma zilnic, în faţa acestei clădiri. Am fost surprins şi uimit de barba roşiatică a lui Lenin.

Un eveniment semnificativ – pentru mine – a fost vizitarea colecţiei Tretiakov căci ea expunea o impresionantă expoziție de pictură rusă, nemaiîntâlnită de mine în alte locuri. Galeria Tretiakov m-a făcut sa înțeleg puțin pictura rusă, m-a convertit, m-a determinat să-mi placă această pictură puternică, realistă, cu puternice trăsături naţionale.

La Moscova am mai văzut Universitatea Lomonosov, metroul cu stațiile sale cu pereți din marmură sculptată, Expozitia Naţională, unde era să mă pierd de grup din cauză că am poposit mai mult la pavilionul armenesc, Teatrul Bolşoi (numai construcția, fără să asistăm la vreun spectacol) şi lângă acest teatru, vestitul restaurant armenesc, unde am fost într-una din seri.

Într-un cuvânt, Moscova mi-a lăsat impresia de măreţie, bogătie şi totodată am fost frapat de feţele obosite, necăjite ale multora care călătoreau în metrou, în autobuze sau mergeau pe stradă.

La Moscova am început să ne gândim şi la partea utilă a călătoriei noastre, dedicând una dintre două după amiezi activităţii noastre comerciale. În activitatea noastră am fost norocoși. Întâi am descoperit o consignație cu articole tehnice. Intrând în magazin mi s-a părut că una dintre vânzătoare e armeancă. Am întrebat-o şi şi-a recunoscut obârșia, am vorbit cu ea armenește şi cu ajutorul ei am cumpărat un aparat de fotografiat Zorki (aproape nou) pe care l-am folosit cu succes timp de mai multi ani. Tot ea ne-a îndrumat cum putem ajunge la un magazin de piese de radio. Am ajuns şi acolo şi am cumpărat destul de multe diode şi triode, convinși ca ne va fi ușor sa le ascundem la granițe. Eu am cumpărat puține, Radu mai multe.

După cele câteva zile petrecute în Moscova, trenul ne-a purtat din nou spre casă. Același tip de compartiment, alți vecini, de data asta o pereche de tineri ce făceau parte din grupul nostru. După multe ore de drum şi mii de km, eram din nou la graniţă, vameşi, grăniceri,

Noi nu eram speriați de controlul vamal. Eu aveam un aparat de fotografiat  folosit (se vedea pe el) şi câteva diode în buzunar, iar Radu avea un pumn de diode şi triode în chiloți. Cine era sa-l controleze în chiloți?!

Treburile au evoluat diferit la întoarcere. Este adevărat că vameşii sovietici nu ne-au controlat prin buzunare sau chiloți, dar surpriza a fost alta. După ce trenul s-a oprit la granițe, am fost invitați sa ne mutam cu tot calabalâcul nostru în alt vagon (românesc) ce era staționat pe alta linie şi cu care urma să ne continuăm călătoria pe teritoriul românesc, până la Bucureşti.

Mi-am luat geamantanul şi am plecat spre vagonul românesc, Radu mă urma. Săracul de el era alb ca varul, pășea ca o femeie însărcinată şi pe sub mustață îmi tot şoptea “stai mai încet, stai mai încet”. La fiecare pas pe care îl făcea, sârmuliţele diodelor şi triodelor îl înțepau din ce în ce mai rău în zone extrem de sensibile.

Realitatea a fost că i-am păcălit pe vameşii sovietici şi pe cei români, dar Radu a suferit îngrozitor şi cred că dacă ar fi putut, ar fi scos diodele şi triodele din chiloţi şi le-ar fi înghițit. Nu a făcut-o căci era prea riscant.

Ce vremuri, ce excursie!

Lanis Şahazizian