Palma Stern (1925 -2001) a fost o bună prietenă a mamei mele.  Acest material se bazează pe un manuscris pe care l-am găsit la mama și l-am citit cu mare interes.

Din câte știe mama, aceste amintiri nu au fost scrise ci înregistrate pe benzi de magnetofon.  La moartea subită a Palmei, ele au rămas neterminate. Au fost bătute la mașină de un prieten, iar acesta i-a dat și mamei mele o copie.

Amintirile sunt adresate fiului ei și ca atare conțin diverse amănunte intime pe care le-am omis. Dar viața ei zbuciumată din timpul holocaustului precum și din primii ani ai comunismului din România constituie un document captivant.

Hava Oren

Capitolul III.   La Budapesta

Miklós ne-a fost de mare folos, ajutându-ne să rezolvăm problemele urgente ce ne stăteau în față. După rapiditatea şi eficienţa sa, mi-am dat seama că la consulatul Francez din Cluj avusese multe cazuri asemănătoare. Eram bucuroasă că nu trebuie să mai apelez la Zsiki şi Börike, care riscau foarte mult adăpostindu-mă. După ce l-am informat despre situaţia noastră, s-a dus în oraş şi a revenit cu următoarea soluţie: eu voi lucra într-o cofetărie iar Paul şi Fritzi vor locui într-un fel de cămin muncitoresc și vor lucra pe un şantier împreună cu nişte francezi. Ne-a dus pe toţi trei la locurile noastre de muncă şi a doua zi s-a întors la Cluj. Paul a dus-o greu la construcţii, ceea ce l-a făcut să părăsească în scurtă vreme Budapesta, dar Fritzi a rămas în continuare să lucreze acolo.

Rácz-bácsi, proprietarul cofetăriei, deşi nu era bătrân, era „bácsi” (nene) pentru toţi. M-a primit în mod jovial şi mi-a propus să locuiesc la ei, soluţie ideală pentru mine. La cofetărie lucra şi René, un soldat francez evadat din captivitatea germană. Trebuie să menţionez că prizonierii francezi fugiţi din captivitate și ajunşi pe teritoriu maghiar nu erau predaţi nemţilor. Era perioada regimului de la Vichy, cu care Ungaria întreţinea relaţii bune. Numai Rácz-bácsi şi René ştiau că sunt evreică. Unii francezi erau cazaţi într-o tabără de foşti prizonieri, alţii lucrau în meseriile lor, aşa cum era şi cazul lui René, care era cofetar. Antecedentele lui Rácz-bácsi şi rolul pe care l-a jucat nu le cunosc exact, ştiu doar că ţinuse vreme îndelungată un restaurant în Franţa, apoi se întorsese în Ungaria. În cofetărie mai lucra o doamnă care atunci mi se părea în vârstă şi care se încadra de minune în atmosfera de suburbie a unui mare oraş. Cu Lacika, ucenicul nostru în vârstă de 15 ani, m-am înţeles de asemenea fără nicio dificultate. Lucram mult, dar o duceam bine. Neavând carte de identitate, nu aveam nici cartelă de alimente. Pe vremea aceea nici nu ştiam cât riscă Rácz-bácsi ţinându-mă la el. Nici prin gând nu ne trecea că părinţii noştri nu mai sunt în viață. M-am adaptat rapid la munca şi la atmosfera din cofetărie, care era situată în apropierea Gării de Est (gara cu cea mai mare circulaţie din Budapesta). Mulţi ţărani veneau în capitală să vândă alimente la negru, preţurile lor fiind foarte ridicate. Adesea își lăsau produsele la cofetărie. Nu ştiu cum mergea afacerea mai departe, în tot cazul dimineața Lacika și cu mine duceam o parte dintre ele la case marcate cu steaua galbenă. În acele zile evreii din Budapesta nu fuseseră încă deportaţi, ci trăiau îngrămădiţi în blocuri marcate cu câte o stea galbenă. Blocurile aveau fiecare câte un portar creştin, al căror nume îl cunoşteam amândoi. Dacă cineva ne-ar fi întrebat unde mergem, trebuia să menționăm numele portarului. Eu însă nu am fost niciodată întrebată ce caut acolo. Intram foarte sigură de mine în casele respective, iar dacă mi se părea că mă urmărește cineva, treceam mai departe şi reveneam mai târziu.

Din aceste motive, în cofetărie nu duceam lipsă de nimic. Rácz-bácsi, bucătar excelent, gătea el însuși şi invita adesea la masă comercianţi din vecinătate. Mie mi-a fost destul de greu să mă obişnuiesc cu numele de Terike, aşa cum eram strigată acolo. Într-o zi îmi spune Rácz-bácsi: „Terike, du-te şi taie vreo cinci pui, până mă întorc din oraş să fie curățați.” A fost una din faptele cele mai îngrozitoare pe care am fost nevoită să le comit în perioada aceea. Lacika avea alte sarcini, dar văzând cât sunt de îngrozită, mi-a şoptit: „Terike, nu-ți face nici o grijă, bătrânul pleacă şi problema puilor ți-o rezolv eu.” Aşa a şi fost: puii au fost tăiaţi şi curăţaţi, şeful i-a luat în primire plin de încântare. Din cauza bombardamentelor, Rácz-bácsi îşi expediase soţia şi fetiţa la ţară. Gospodina nefiind acasă, într-o zi m-a pus pe mine să spăl geamurile. Habar nu aveam cum să spăl geamuri, mai ales că stăteam la etaj. Cu chiu şi vai și cu puţină frică am făcut treaba și am fost foarte mândră de rezultat. (Nu știu dacă şeful a fost tot atât de mulţumit!) Mi-ar fi plăcut să ajut la prepararea prăjiturilor, dar René zicea că nu sunt destul de bună pentru o muncă atât de calificată. Astfel că am rămas la „Terike, fugi încoace, fugi încolo”.

Budapesta era bombardată ziua de ruşi, noaptea de americani. În cartierul nostru bombele cădeau aproape continuu. Ruşii bombardau în special drumurile. La sfârşitul fiecărui atac aruncau manifeste: muncitori, nu intraţi mâine la fabrica cutare, deoarece la ora cutare va fi bombardată şi… se ţineau de cuvânt! Noaptea bombardau americanii, ceea ce era şi mai sinistru. Eu nu coboram în adăpost deoarece acolo aveau loc razii. Deşi „sabia lui Damocles” atârna tot timpul deasupra capului meu şi de altfel al întregii populaţii, totuşi cei care aşteptau înfrângerea fascismului acceptau bombardamentele plini de satisfacţie. Rácz-bácsi şi René făceau și ei parte din această categorie. Nu intrau în adăpost, ci stăteau sub o boltă groasă şi se uitau la cele ce se întâmplă. La început nu mă lăsau să stau cu ei, dar când au văzut că sunt calmă şi nu le fac greutăţi, m-au acceptat.

Într-o seară când eram singură acasă şi mă culcasem, s-a dat alarma. Avioanele vuiau deja deasupra capului şi ca să nu le aud prea tare mi-am tras plapuma peste cap. A urmat o zguduitură puternică, iar când m-am dezmeticit se auzeau deja pompierii căutând oameni prinşi sub dărâmături. Le-am strigat că sunt la etajul trei, apartamentul zece. Bomba căzuse oblic peste casa noastră şi etajul trei rămăsese suspendat, fiind complet inaccesibil. Mi-au spus să rămân liniştită şi în scurtă vreme au apărut cu frânghii și m-au ajutat să ajung la scară. Au fost extrem de miraţi că eram teafără, aveam doar nişte tăieturi la un picior, după ce călcasem pe cioburi. M-au dus în adăpostul unde se aflau răniții. Apariţia mea a făcut vâlvă, a doua zi vestea s-a răspândit în tot cartierul. Cică Fecioara Maria, a cărei icoană atârna deasupra capului meu, ne-a scăpat – atât eu cât și icoana am rămas neatinse. După terminarea alarmei a reieşit că multe case din apropierea gării fuseseră distruse. Mai târziu a apărut şi Rácz-bácsi, care în noaptea aceea fusese de serviciu în garda civilă a oraşului.

Problema era că nu mai aveam locuinţă. Dacă aş fi fost singură ar fi fost extrem de greu de rezolvat. Dar încă în aceeaşi zi Rácz-bácsi m-a dus la o doamnă care trăia în apropiere, singură într-un apartament. Aceasta m­-a primit la dânsa, să stau într-o cămăruță. Nu știa că sunt evreică şi m-a trimis la poliție să-mi anunţ noul domiciliu – mai uşor de spus decât de făcut, deoarece nu aveam la mine decât actele false de la Şimleu. În perioada aceea în Ungaria nu existau buletine de identitate. era necesară o simplă dovadă de anunţare, cu datele personale şi adresa. Mi-am completat singură fişa, urmând să fie ştampilată la un post de poliţie. Pentru aceasta se cerea actul de naştere, certificatul de căsătorie când era cazul şi cartelele de alimente. Am completat fişa cu numele Ghile Tereza şi m-am dus să-mi încerc norocul. În fața unui ghişeu, încă închis, era o coadă lungă, lungă. Din cauza numărului mare de clădiri distruse, o mulţime de oameni trebuiau să-și anunţe schimbarea de domiciliu. Am plecat de la cofetărie în hainele de lucru şi m-am instalat la coadă. Un poliţist umbla în sus şi în jos, încercând să facă ordine în mulţimea de oameni, toţi cu nervii la pământ din cauza distrugerii locuințelor lor. După ce a trecut de mai multe ori pe lângă mine, l-am întrebat cât crede el că are să mai dureze. Am intrat în vorbă, poliţistul m-a întrebat de unde vin şi alte banalităţi. I-am spus unde lucrez şi dacă întârzii prea mult, stăpânul o să creadă că umblu brambura şi o să mă dea afară. Imediat după deschidere, mi-a făcut semn să trec în faţă şi i s-a adresat celui de la ghişeu: „Domnule coleg, este aici o ardeleancă care lucrează la cofetăria din vecini. Te rog ştampilează-i foaia de identitate, dacă nu se întoarce la timp o dă patronul afară”. Mi-a luat fişa şi fără s-o contoleze, mi-a ştampilat-o. În câteva minute eram înapoi cu dovada în regulă. Ce conta că datele erau false? Mi-am reluat activitatea, spre marea mulţumire a lui Rácz-­bácsi şi a mea.

Săptămânal aveam o după amiază liberă. Când coincidea cu ziua liberă a lui René, ieşeam împreună şi ne întâlneam cu alţi francezi care lucrau la Budapesta. Având în vedere că cei mai mulți făceau parte din armata franceză, ei găseau cu uşurinţă de lucru. Era o lume pestriţă, din care trebuie să amintesc pe Guasi,  preot catolic care se îndrăgostise de o unguroaică şi trăiau împreună. (L-am reîntâlnit mai târziu la închisoarea din Sibiu.) Uneori ne întâlneam cu toții la o cofetărie, dar nu înainte ca Albert Breton să se fi convins că are două ieşiri. El era cel care alegea masa, după criterii de securitate. Comandam prăjituri şi le comparam cu calitatea celor de „la noi”. Am aflat că Breton confecţiona acte false pentru francezii urmăriţi de Gestapo. Se spunea că face acelaşi lucru şi pentru evrei, contra plată. Nu avea niciun loc de muncă, dar nu părea că duce lipsă de bani. Adresă proprie nu avea, dar unul dintre francezi ştia să-l găsească la nevoie. Din cauza infăţişării şi a comportamentului său îmi făcea impresia că în viaţa civilă trebuie să fi fost pungaş, hoț de buzunare sau falsificator de profesie. Abia după 53 de ani am aflat cât de greșită fusese aprecierea mea.

O alternativă pentru după-amiezile mele libere era să vizitez urbea, pe care nu o văzusem până atunci. Era o plăcere să mă plimb prin acest oraş pe de o parte plin de farmec, pe de altă parte în mijlocul unei reale catastrofe. Într-o după­-amiază am plecat spre Buda. La ieşirea din cofetărie ar fi trebuit să traversez o piaţetă unde era mare învălmăşeală. Drumul era barat de un cordon de poliție, trecătorii erau obligaţi să se legitimeze. Tocmai îmi făceam socoteala cum să ocolesc cordonul, când unul dintre poliţişti mi-a făcut semn să trec mai departe. Mi-am continuat drumul spre Buda şi am colindat până târziu pe coclauri. Când am luat-o spre casă era cam târziu, se făcuse ora nouă sau chiar zece. Rácz-bácsi şi René mă aşteptau plini de îngrijorare, mai ales că aflaseră despre razia care avusese loc. Şeful mi-a pus în vedere că dacă se mai întâmplă o dată să întârzii atâta, o să încasez o palmă… De altfel avea perfectă dreptate! Altă dată s-a înfuriat când a prins de veste că am luat parte la o şedintă de spiritism unde, trebuie să recunosc, am fost foarte impresionată de cele văzute şi auzite. Aparţineam unui colectiv, chiar unei familii, puteam spune, care îmi purta de grijă. De timpul petrecut la cofetărie mi-am amintit întotdeauna cu plăcere, deşi nici munca, nici condițiile de viață nu au fost uşoare.

În timpul acesta fratele meu stătea împreună cu niște muncitori francezi, făcând pe zidarul. Condiţiile erau deosebit de grele, Paul nu a reuşit să se încadreze şi nu a rezistat. După scurtă vreme a reușit să plece în România, tot împreună cu nişte francezi. Neavând nici o veste de la el, e lesne de înțeles că eram tare îngrijorată. Eu personal o duceam „bine”. Locuinţa mea din apropierea cofetăriei era curată, nu duceam lipsă de nimic, salariul meu, deşi minimal, era suficient pentru cheltuelile mărunte (bilete de autobuz, articole de toaletă sau o cafea în oraş).  Totuși m-am hotărât să plec pe urma fratelui meu. A venit momentul să închei aici istoria lui Fritzi. El a rămas la Budapesta. Nu a fost deportat şi după terminarea războiului s-a întors în comuna lui natală.

Pentru a ajunge în România trebuia să plec întâi la Cluj iar apoi să trec clandestin granița la Turda. Pentru deplasarea în zona de frontieră era nevoie de o autorizație specială, pentru falsificarea căreia m-am adresat bineînțeles lui Breton. Fără să-mi facă vreo greutate, mi-a spus unde puteam da el. Am fost de față la realizarea actelor; cu o dexteritate deosebită, falsifica cu uşurintă şi rapiditate. Data plecării a stabilit el, spunându-mi că la gară mă voi întâlni cu doi francezi pe care nu-i cunoşteam. Tot drumul aveam să-l parcurgem împreună. Ne-a şi schițat un program sumar: de la Budapesta până la Cluj călătorim fiecare separat, iar la Cluj mergem direct la consulatul francez.

În seara stabilită ne-am întâlnit la gară. Breton mi i-a prezentat pe cei doi, unul mai tânăr şi unul mai în vârstă. Am călătorit în compartimenete diferite, urmând să ne revedem în gara Cluj. La o staţie intermediară a intrat în compartiment un ofiţer maghiar, cu care, vrând-nevrând, a trebuit să fac conversație. La întrebarea ce caut la Cluj i-am răspuns că sunt studentă în capitală şi mă duc în vacanță la părinţi. Mi-a spus că la Cluj îl aşteaptă la gară o maşină şi dacă doresc mă duce acasă. I-am mulţumit şi când într-un târziu a adormit, m-am refugiat în celălalt capăt al trenului. Mă temeam să nu mă vadă la coborâre dar…am scăpat. Tovarăşii mei de drum, Marcel (22) şi Pierre (35) mă aşteptau la locul stabilit şi am pornit neîntârziat spre consulatul fancez. Drumul trecea printr-un cartier care mi-era bine cuno scut, pe strada Horea, unde cu puțin timp înainte locuise burghezia evreiască. Totul era pustiu, ca un oraş-fantomă. Încă nu cunoşteam soarta tragică a celor ce locuiseră aici.

Am ajuns fără probleme la consulat, unde am fost primiţi ca prieteni. Puțin frică tot mi-a fost, doar toţi erau oamenii lui Pétain. Am aflat că ei ajutau pe cetăţenii francezi care vroiau sau trebuiau să părăsească Ungaria. Am fost cazați chiar în clădirea misiunii diplomatice, de unde nu am avut voie să ieșim decât în ziua plecării. Duminica era lume pe dealurile dinspre Turda, iar noi urma să trecem graniţa deghizați ca turişti. Am primit hârtii cu care ne puteam legitima, bani, o busolă şi alte măruntişuri. Am fost instruiți să ocolim satele şi în special să evităm jandarmii. Consemnul era că oricine ne-ar opri, francezii să nu scoată niciun cuvânt, iar eu să povestesc verzi şi uscate, într-un cuvânt „să mă descurc”. Am avut noroc – am ieşit din oraş şi am trecut dealurile Feleacului fără să vedem țipenie de om. La un moment dat ne-am rătăcit. (De vină a fost desigur busola, nu eu!) Drumul era dificil și nu se vedea nicio urmă de graniță… După câţiva kilometri mi­-am dat seama intuitiv că trebuie să fim în România. Pădurea s-a terminat și am ajuns la un ogor proaspăt lucrat.  Un om dormea la umbra unei căpiţe de fân. Îl vedeam perfect şi aveam convingerea fermă că ţăranul nu poate fi decât român. Ne-am înţeles cu Pierre şi Marcel ca ei să rămână în pădure, eu urmând să încerc să aflu unde suntem. M-am apropiat de ţăranul care între timp se trezise şi i-am „povestit” că sunt o excursionistă din Cluj împreună cu doi prieteni și că ne-am rătăcit. La întrebarea mea unde suntem mi-a răspuns clar şi răspicat: „pe pământ românesc”. În tot cazul chef de vorbă nu avea!

M-am întors la tovarăşii mei, am deschis harta şi am căutat drumul spre satul unde, conform indicaţiilor primite de la consulat, nu erau jandarmi. Dar între timp se întunecase şi începuse să plouă, așa că am intrat în satul vecin. Am nimerit la casa preotului, care ne-a primit prieteneşte şi ne-a dat de mâncare. Între timp, probabil anunţaţi de cineva, au sosit jandarmii, ne-au arestat şi a doua zi am fost duşi la Turda. Nu prea eram încântaţi, dar… asta era situaţia! La început se părea că poliţia din Turda acceptă poveştile mele. Ne-au dat o locuinţă şi timp de două zile am putut circula liberi prin oraş. Ar fi fost logic să plec la Aiud, la o rudă a mamei. Am stat mult pe gânduri şi cu naivitatea mea de atunci am ajuns la concluzia că nu este cazul să-mi părăsesc tovarăşii de drum. Astăzi îmi dau seama că această hotărâre mi-ar fi putut deveni fatală!

A doua zi ne-au dus la Siguranţă, unde anchetatorii erau versaţi în asemenea probleme: ne-au învinuit de spionaj! Au urmat zeci de întrebări legate de această acuzaţie absurdă, prima fiind pentru cine spionăm. Pierre şi Marcel au fost anchetaţi separat. S-a descoperit imediat că actele lor sunt false, fiind făcute pe numele a doi francezi despre care Breton crezuse că plecaseră în Iugoslavia. În realitate planul dăduse greș pentru că ei ajunseseră tot la Turda şi (culmea!) fuseseră interogaţi de acelaşi anchetator. Din acest moment au încetat să dea crezare şi celor afirmate de mine şi au început cu spionajul. Cazul a luat o întorsătură cu totul neşteptată când un alt agent şi-a amintit că fratele meu trecuse și el hotarul în tovărășia unor francezi. Şi-a amintit chiar că Paul pomenise despre sora lui de la Budapesta şi a făcut imediat legătura între noi. Ca să scap de acuzaţia mult mai gravă a spionajului, am hotarât să spun adevărul. Am recunoscut că sunt evreică, le-am dat datele mele personale reale şi le-am spus că sunt fugită din ghetou. Nu ştiu de ce nu au acceptat nici versiunea adevărată a lucrurilor şi mi-au spus categoric că mint. Mi-am amintit că după cedarea Ardealului, o familie românească de la Şimleu se mutase la Turda: Domnul Petrașcu, membru al partidului legionar, fusese un timp primarul Turzii. Am cerut să fie chemat şi întrebat despre persoana mea. La drept vorbind nu prea credeam că un legionar va fi dispus să mă ajute. Primind convocarea, el a venit imediat împreună cu fiul său, care era de o vârstă cu mine şi a confirmat cuvânt de cuvânt cele declarate de mine. Tânărul Petraşcu a cerut să mă vadă personal şi mi-a aruncat o privire plină de compasiune care m-a urmărit mulţi ani.

La ancheta următoare, ofițerul de jandarmi mi-a comunicat că „pentru trecerea frauduloasă a frontierei, legea prevede pedeapsa cu moartea!” În timp ce nouă ni se citea acest text, un tânăr jandarm mi-a şoptit din spate: „Spuneţi-le prietenilor dumneavoastră francezi să nu se teamă. Nu vor păți nimic şi ajungând în România au scăpat de o soartă mai rea. Românii au fost şi vor rămâne întotdeauna prietenii francezilor.” Marcel şi Pierre nu-şi credeau urechilor, m-au întrebat de mai multe ori dacă am înțeles bine. S-a hotărât să fiu trimisă la Tribunalul Militar din Sibiu. La despărţire le-am dat tovarăşilor mei de drum adresa unei rude din Bucureşti şi ne-am înţeles să ne întâlnim acolo după terminarea războiului.

M-au trimis la Sibiu cu trenul, însoţită de un militar mai în vârstă, un ţăran concentrat și înarmat cu o puşcă. Am călătorit noaptea. Paznicul meu dormea dus şi aș fi putut să fug fără probleme; nu am făcut-o deoarece soldatului i se pusese în vedere în prezenţa mea că dacă mă scapă din ochi va fi împuşcat. Ultimele luni de război m-au învăţat multe, dar nu să trec peste orice sentiment uman. Dimineaţa, când am ajuns la destinaţie, am pornit cu paznicul meu spre tibunal. În tren am călătorit cu o foaie de drum, prin oraş am mers pe jos, nici unul neavând bani de tramvai sau autobuz. În centrul oraşului pivirea mi s-a izbit de o tablă: „Dr. Ionel Pop, Avocat”.

Urmează un capitol important și cu totul neverosimil al istoriei mele. În Șimleul de dinaintea „cedării” locuia un avocat cu acest nume. Fiind convinsă că este vorba de colegul lui tata, l-am rugat pe „însoţitorul” meu să mă lase să intru pentru câteva minute. M-am bucurat că a fost de acord, oricum un avocat mă putea sfătui cum să ies din încurcătură. În anticameră secretara m-a întrebat ce doresc. Să-i spună domnului avocat că o fată din oraşul lui natal doreşte să fie primită. Avocatura era foarte elegantă, cu tablouri frumoase şi covoare persane, părea de necrezut că este vorba acelaşi Ionel Pop. Secretara m-a anunțat ca dl. avocat mă aşteaptă. Am intrat în birou, care era și mai elegant decât anticamera. Un om impozant s-a ridicat din spatele unei mese de scris, dar mie îmi era cu totul străin… Am fost tare încurcată! Dr. Ionel Pop m-a salutat prietenos, întrebându-mă ce mă aduce la el. I-am explicat sfioasă că crezusem că dânsul este Dr. Ionel Pop din Şimleu, cunoscut apropiat al tatălui meu. Voiam să-i cer sfatul în legătură cu încurcătura în care intrasem. „Cum î1 cheamă pe tatăl dumitale?” „Weinberger.” „Îl cunosc. Fii sigură că voi încerca să te ajut.” Şi-a sunat secretara şi i-a cerut să contramandeze toate convorbirile cu clienţii programaţi pentru ziua aceea, deoarece are ceva urgent de rezolvat. Mi-a spus că vine cu mine la tribunal şi va cere punerea mea în libertate pe cauţiune, pe care o va depune el însuşi… Suna ca în poveștile din copilărie cu zâne şi cu zmei!

În birourile prin care am trecut la tribunal, Dr. Pop a fost pretutindeni salutat cu mult respect. A fost admis aproape imediat la preşedinte. După un răstimp care mie mi s­-a părut o veşnicie, a ieşit şi mi-a spus: „Punerea în libertate pe cauţiune nu a fost aprobată, dar să nu-mi fac nicio grijă, el mă va apăra în faţa instanţei de judecată şi pot fi ferm convinsă că totul se va termina cu bine”. Una caldă, una rece!

Am fost predată închisorii civile din Sibiu. Șocul a fost nemaipomenit.  M-am văzut într-o celulă mare cu zeci de femei şi am aflat foarte curând că erau hoaţe, pungaşe şi curve. Erau reţinute faţă de mine, fiindu-le greu să mă încadreze într-o anumită categorie. Delicventele mă apostrofau pentru orice fleac, în afară de o ţigancă tânără, care voia cu ori ce preţ să mă înveţe câteva cântece. De la ea am auzit pentru prima dată: „La noi la Brăila, la tanti Elvira, uşor se câştigă lira”. Pe vremea aceea nici nu visam că voi ajunge să trăiesc pe meleagurile brăilene şi gălăţene. După o zi sau două şeful şi mi-a comunicat că mă caută un domn Grünberg. M-am mirat, deoarece la Sibiu nu cunoşteam pe nimeni. Dl. Grünberg, preşedintele comunităţii evreilor din Sibiu, auzise despre mine şi mi-a propus să-mi găsească un apărător la proces. I-am mulţumit pentru interes şi bunăvoinţă dar i-am spus că eu am deja avocat. A fost extrem de surprins, mai ales când a aflat despre cine era vorba… M-a întrebat despre situaţia evreilor din Ardealul de Nord. Evreii din sud aveau mai toţi rude în nord şi pe bună dreptate erau extrem de îngrijoraţi cu privire la soarta lor. Am primit şi alte vizite, toate în legătura cu această temă, până când directorul închisorii s-a înfuriat că „toţi evreii din Sibiu vin să-l bată la cap din cauza mea”.

Între timp am aflat că dr. Pop era nepotul preşedintelui partidului Naţional-Țărănesc, personalitate importantă a României antebelice, fost prim-ministru. El însuşi fusese ministru plenipotenţiar pentru problemele Ardealului. Era un avocat cunoscut şi apreciat, în tot cazul foarte scump. Apăra uneori şi oameni fără nici un ban în buzunar, ba chiar şi comunişti! Abia atunci am înțeles mirarea domnului Grünberg când a auzit cine mă apără.

Fusesem mutată din sala mare a deţinutelor de drept comun în alta, mult mai mică. Mă aflam împreună cu Etelka Deák, comunistă din Braşov, condamnată la moarte; două călugăriţe franciscane condamnate pentru spionaj, care susţineau că sunt nevinovate; în fine, proprietara unei librării din Turda, tot pentru spionaj. Doresc să fac aci o remarcă: în general, după pronunţarea sentinţei, deţinuţii nu ascund cauza reală a condamnării lor. În această cameră mică, mă simţeam într-o societate de-a dreptul „aleasă”! Am fost repartizată la lucru, să împachetez ciorapi la fabrica din incinta închisorii. Nu primeam bani, ci nişte bonuri cu care puteam procura câte ceva la prăvălia din incintă. Mâncarea era proastă, dar acum puteam cumpăra pâine, unt şi mezeluri, aşa că lipsă de mâncare nu duceam. În timpul lucrului, teoretic nu era permis să vorbești, dar practic se putea schimba câte o vorbă cu deţinuţii şi deţinutele din jur. Unii bărbaţi făceau chiar diverse munci în oraş, astfel aflam veşti şi despre viaţa de afară.

La intrarea în cantină stătea un om cu o înfăţisare ciudată și împărțea bonurile. Avea o figură orientală şi un aspect foarte neglijent. I-am văzut într-o zi scrisul: în contrast evident cu aspectul său exterior, avea un scris de om cu şcoală. Am intrat în vorbă cu el, adică că îi puneam scurte întrebări la care el răspundea laconic. Am aflat că limba lui maternă este franceza aşa că am continuat conversația în această limbă. A devenit dintr-o dată prietenos şi agreabil. L-am întrebat de ce a fost închis. „Ai văzut Pépé le Moko?” (E primul film într-adevăr mare al lui Jean Gabin, unde acesta juca rolul unui comerciant de fete.) „Da l-am văzut.” „Ei bine, eu sunt închis pentru aceeaşi faptă.” Parcă nu-mi venea să cred… În orice caz, deţinut politic nu era – pentru întreţinerea moralului aceştia arătau mult mai îngrijiţi!

Seara în celulă discutam vrute şi nevrute. Etelka Deák îmi făcea educaţia politică şi era furioasă din cauza lipsei mele de cunoştinţe în acest domeniu. Și acum mai ţin minte cât a fost de revoltată când am afirmat că Iuliu Maniu este un om cumsecade. Eu auzisem asta de la tata, dar ea susţinea că în timpul guvernării lui Iuliu Maniu se dăduse ordin să se tragă în muncitori paşnici! Totuşi Etelka se ocupa de mine, deoarece prin mine avea o urmă de contact cu lumea din afară. Ne aflam într-o închisoare civilă, cele militare erau ticsite de deţinuţi politici şi în special de dezertori. Mi se părea de neconceput că legionarii şi comuniştii erau închişi împreună. Nu cunoşteam evenimentele ultimilor ani din România (unde locuisem eu era Ungaria). Am fost informată în detaliu. Am discutat cu legionari, comunişti, falsificatori, hoţi, pungaşi,… Micii delicvenţi nu contau, dar bandiţii cei mari, respectaţi atât de deţinuţi cât şi de gardieni (probabil mituiţi), aveau o situaţie privilegiată.

Nu mai știu exact nici cât timp a trecut până la proces, nici cum era starea mea psihică. Aveam încredere în Ionel Pop, deşi nu-l mai văzusem din ziua încarcerării mele. La judecată, sala era aproape plină, mulţi evrei veniseră ca la teatru. La intrarea lui Ionel Pop s-a făcut o linişte deplină. Din pledoaria lui complet ieşită din comun mi-a rămas în amintire numai esenţialul. În prima parte a vorbit despre situaţia mea, despre fata tânără scăpată de lagărele morţii de la Auschwitz – despre asta eu încă nu ştiam nimic, credeam că avocatul doreşte numai să impresioneze judecătorii şi publicul. În a doua parte, deşi țara se afla încă în război de partea nemţilor, a spus: „Noi românii nu recunoaştem Dictatul de la Viena, între Cluj şi Turda nu se află niciun hotar. Cum poate fi cineva condamnat pentru trecere ilegală de frontieră, când de fapt nu a făcut altceva decât să treacă dintr-un judeţ al României într-altul? În aer plutea uimirea şi frica, niciun judecător ardelean nu putea susţine că el recunoaşte Dictatul şi implicit frontiera. Nu am fost condamnată pentru trecerea ilicită a frontierei, prevăzută cu pedeapsa capitală şi extrădarea la unguri, ci la trei luni de închisoare corecțională pentru încălcarea zonei de frontieră fără autorizație. În primul moment am fost dezamăgită de condamnare, pe care nu am știut s-o apreciez la justa ei valoare.

Ionel Pop a venit la mine (paznicul s-a ținut la distanța cuvenită) și mi-a spus: „Lucrul esențial este că sunteți considerată cetățeană română și nu s-a dispus trecerea dumneavoastra direct peste frontieră. De altfel nu o să stați trei luni închisă, sunt lucruri mari în pregătire. Acum trebuie să plec la București, la întoarcere voi veni să vă văd…” Ne aflam la sfârșitul lui iulie 1944. La câteva zile după 23 August aveam sa fiu liberă!

(Va urma)

Palma Stern