Din al Doilea Război Mondial, cea mai mare și mai sângeroasă conflagrație din istorie, eu am amintiri frumoase.  Din povestirile părinților știu că în vara lui ’41, când eu împlineam un an, Germania ataca Uniunea Sovietică, iar mareșalul ordona „Treceți Prutul!”. Tot atunci noi ne-am refugiat din Cernăuți cu unul din ultimele trenuri spre răsărit.  Vagoanele erau supraaglomerate, tatăl meu, Dr. Josef Ehrenkranz, medic pediatru, a călătorit trei zile pe scara vagonului în timp ce soția lui, Leonore, cu un prunc în brațe (care eram eu) păzea cu strășnicie valijoara cu scutece, biberoane, alifii și medicamente pentru copil. Celelalte geamantane au fost furate de la bun început. În tren nu era apă. În stații se lua apă de la locomotivă, un lichid sălciu, ruginit, contaminat. Mai toți copiii s-au îmbolnăvit de dizenterie, unii au murit. Noi am coborât la Donețk, unde eu am nimerit la spital. Un alt refugiat, medic din Leningrad, m-a salvat cu niște sulfamide. Am rămas acolo câteva săptămâni. Pe tata l-au trimis să lucreze ca sanitar în mină. Dar cum frontul se apropia, ne-am continuat călătoria. Destinația stabilită pentru refugiații din vest (mai cu seamă evrei din Polonia, Ucraina, Bucovina, Basarabia) era de obicei Asia Centrală: Tașkent, Alma Ata… Noi însă ne-am oprit la Aleksikovo, o comună destul de mare, reședință de raion și nod de cale ferată, la vreo două sute de kilometri nord-vest de Stalingrad. (Azi Volgograd, v.att. hartă), pentru că aveau nevoie de medici. Acolo am petrecut anii războiului, de acolo datează primele mele amintiri.

Sătenii ne-au primit frumos, cu tradiționala ospitalitate. Erau neam de cazaci, luptători din tată în fiu. Deși părinții și bunicii lor participaseră voinicește la numeroase pogromuri în Ucraina și Basarabia, ei încă nu văzuseră niciodată evrei adevărați. Curioși, s-au perindat un timp pe la noi să ca ne cunoască. După aceea s-au obișnuit. Locuiam în gazdă la Babușka – în general vedeai în sat doar femei, bărbații erau cu toții pe front. În încăperea noastră spațioasă mai locuiau, despărțite printr-o perdea, Tila și Neti, două tinere cernăuțene nimerite și ele, nu mai știu cum, pe acele meleaguri. În mijloc se afla o sobă de lut, mare și albă, mereu caldă.  Pe sobă lenevea o pisică grasă, pe care îmi plăcea s-o trag de coadă. O chema Kunigunde, ca în Cântarea Nibelungilor, dovadă a atașamentului nostru pentru marea cultură germană. În curte mă jucam cu o droaie de copii. Cel mai mult îmi plăcea Marusia, o fetiță de vârsta mea cu părul vălvoi, foarte blond, aproape alb. ”O iubesc. Marusia e soarele meu” spuneam tuturor, bineînțeles pe rusește. Mama în schimb avea grjă să știu bine germană. Dintotdeauna am fost cel puțin bilingv. Uneori tata mă lua cu el la biblioteca comunală, un fost conac boieresc cu trepte și coloane albe ca în piesele lui Cehov. Eu mă tolăneam într-un imens fotoliu din piele neagră răsfoind vreo cărticică cu poze în timp ce tatăl meu împrumuta încă un volum din operele complete ale lui Gorki. Acasă ne citea din ”Azilul de noapte” și cu toții cântam ”Solnțe hodit i voshodit” (”Soare răsare și soare apune”), un melancolic cântec de pușcărie.

Conform tradiției evreiești am învățat să citesc la vârsta de trei ani. Dar nu citate din Biblie, ci din poeziile pentru copii ale lui Marshak. Mai era și o poveste hazlie despre o ridiche uriașă și îndărătnică pe care o întreagă familie de țărani reușește până la urmă să o scoată din pământ. Ca medic, tata trebuia să-și viziteze pacienții în cătunele risipite pe mulți kilometri de stepă. În acest scop colhozul i-a pus la dispoziție o șaretă și o iapă chioară numită Tamara. Nu o dată s-au împotmolit, dar seara doctorul se întorcea acasă cu două-trei ouă, doi-trei morcovi, o sfeclă sau câțiva cartofi. Astfel n-am răbdat de foame tot războiul.

Între timp istoria își urma cursul. Nu departe de locul în care ne aflam (dar nici prea aproape), luptele erau în toi. Noaptea se auzeau avioane și explozii. Aviația inamică ataca în picaj calea ferată și gara din apropiere. Mă trezeam plângând și tremurând de frică.  Mai târziu, după victoriile de la Stalingrad și Kursk, bombardamentele s-au rărit, frontul a început să se îndepărteze. Lumea era ceva mai optimistă. În iunie ’43 tata s-a apucat să scrie un jurnal pe care mi l-a dedicat și care s-a păstrat. Citez (originalul e în germană, traducerea îmi aparține): “Aceste rânduri sunt menite unui timp viitor și se adresează fiului meu Ilia. Împlinisem 37 de ani când, acum trei ani, mi s-a născut un fiu. Nu cred că voi apuca să-l văd ajuns la maturitate. Așa că mi-am propus să-i povestesc câte ceva din viața mea…” Uneori apărea în sat câte un soldat venit în permisie cu o pradă de război extraordinară – un aparat de fotografiat Leica. Atunci toate mamele se grăbeau să-și aducă copiii la pozat. Pe mine m-au pus sub un pom cu o minge în mână.

Eu, Aleksikowo 1944

Era vara anului ’44. Armatele rusești înaintau rapid prin Ucraina, dar ceea ce descopereau în calea lor era de necrezut. Revin la jurnalul tatălui cu o însemnare de la începutul acelui an: ”Știrile care ne parvin pe căi ocolite din patrie și relatările din regiunile eliberate oferă un tablou îngrozitor: evreii au fost în mare parte exterminați. Dincolo de această înfiorătoare realitate se conturează o totală transformare a ceea ce era cândva patria noastră, răzbate imensa durere de a fi pierdut oameni apropiați, rude, prieteni, un întreg popor… Cutremurați, ne înclinăm frunțile și din gâtlejurile sugrumate răsună ’yisgadal veyiskadesh’. Tu, fiul meu, ești vlăstar al acelui neam, care în mod ciudat la moartea cuiva apropiat rostește Kaddish, o rugăciune care nu este altceva decât slăvirea  Domnului. Oricât de grea va fi fost pierderea, Dumnezeu e mare. Iar în psalmi se spune ’Nu cei morți îl vor slăvi pe Dumnezeu’. Eterna chemare: Viața merge înainte! Ție îți revine aceeași neschimbată datorie – să supraviețuiești, să-ți susții poporul, să-l slujești pe Cel veșnic, în accepția noastră, Umanitatea.”

Apoi, după câteva săptămâni, o izbucnire de bucurie: ”Ieri, 30 Martie 1944, Radio Moscova a anunțat că Armata Roșie a luat cu asalt și a eliberat orașul Cernăuți. Cu emoție și lacrimi în ochi am ascultat ordinul de zi al comandantului suprem, sunetul triumfal al clopotelor Kremlinului și cele 224 de salve de tun. Cernăuțiul nostru e liber!…” Au mai trecut câteva luni și am început să ne gândim la întoarcerea acasă. Tila și Neti plecaseră mai demult la Moscova ca să se înroleze în Divizia Tudor Vladimirescu. Cred că ele ne-au trimis de acolo autorizația de călătorie. Pe-atunci și încă mulți ani după aceea nu se putea călători în Uniunea Sovietică fără aprobarea autorităților.  În gări miliția și NKVD-ul controlau foile de drum. Eu nu eram prea bucuros, mai ales pentru că în toamna aceea colhozul urma să ne dea în îngrijire o vacă. Cât mi-am dorit să duc și eu o vacă la păscut pe pajiștea comunei ca toți ceilalți copii! Dar nu mi-a fost dat. Cândva în August am pornit la drum. Trenul înainta foarte încet. Erau dese alarme aeriene. Atunci cu toții coborau și se culcau în șanț, de-a lungul șinelor. Odată am urmărit o luptă aeriană între avioane de vănâtoare rusești și nemțești. Un spectacol fascinant. Deodată s-au auzit strigăte: ”Parașutiști, parașutiști!”. M-am uitat concentrat, cu ochii mijiți, dar n-am văzut nimic, doar niște norișori albi plutind de colo-colo. Poate că erau parașute.

Ajunși la Cenăuți am aflat cu ușurare că rudele apropiate supraviețuiseră, fie în ghetou (mulțumită certificatelor de ”evrei utili” eliberate de primarul Traian Popovici), fie în deportare în Transnistria. Numai două verișoare de-ale mamei s-au numărat printre cei predați germanilor, dincolo de Bug, și împușcați pe loc. Unchiul Fritz ținea o mică băcănie – atunci, pentru scurtă vreme, încă se mai putea. Vrând să mă răsfețe, mi-a oferit o ciocolată. Nu mai văzusem în viața mea așa ceva. Am gustat și am scuipat-o scârbit. Mătușa mea, Tante Flora, o distinsă învățătoare, a început să mă învețe scrisul și complicata ortografie germană. Viața părea să reintre încet, încet în normal. Tata a revenit la vechiul lui loc de muncă,  medic șef la Casa Copilului.

Cu tata la Cernăuţi 22 iunie 1945

Acolo, într-o clădire modernă, pe panta unui deal, am și locuit o vreme. Într-o bună zi, dimineața, părinții m-au îmbrăcat frumos, m-au luat de mână și am pornit spre oraș. Era 8 mai 1945. ”Războiul s-a sfârșit, mi-au spus, e pace!” În piața centrală, Ringplatz, erau o mulțime de oameni cu privirile ațintite spre niște pâlnii negre, megafoane agățate în tot locul. Urma să vorbească Stalin, să anunțe capitularea Germaniei naziste, sfârșitul războiului. Orele treceau, lumea începea să se neliniștească, megafoanele tăceau, Stalin n-a vorbit. Seara ne-am întors dezamăgiți acasă. Anunțul a venit abia a doua zi.  Controversa privitoare la data exactă a marii victorii – 8 mai pentru aliații occidentali, 9 mai pentru partea sovietică – n-a încetat nici până astăzi.  Mai târziu, mult mai târziu, am înțeles că începuse de fapt un nou război, războiul rece, care avea să ne însoțească viețile de-acum înainte.

Populația orașului se schimbase. Locul celor dispăruți l-au luat noii veniți de tot soiul, mai ales evrei din Ucraina și Basarabia devastată. Viața nu era ușoară, multe lipseau și piața neagră înflorea. Mai soseau și unele ajutoare din America. Instituțiile funcționau de bine de rău sub noile autorități ucrainiene. Sovietizarea începută în 1940, odată cu cedarea Bucovinei de Nord, întreruptă apoi în 1941, continua acum cu oarecare prudență, încet dar sigur. Și deodată, în toamna ’45, un anunț dramatic, neașteptat: ”Evreii se pot înscrie pentru plecare definitivă”.  Această măsură, limitată cred la fostele teritorii românești, era cu totul neobișnuită. Din totdeauna politica Rusiei sovietice, mai târziu și a țărilor satelite, a fost închiderea ermetică a granițelor. A urmat întâi o mare agitație colectivă, apoi un adevărat exod. Mii și mii de oameni au părăsit în grabă Uniunea Sovietică. Intuiția lor s-a dovedit corectă, după vreun an măsura a fost revocată. Acest ciudat episod n-a fost niciodată cercetat și elucidat până la capăt. Există două presupuneri. Prima, bazată pe unele documente găsite în arhivele rusești, este că Hrușciov, pe-atunci prim-secretar de partid al Ucrainei, ar fi cerut conducerii superioare, lui Stalin personal, să facă ceva pentru ”îmbunătățirea compoziției etnice” în regiunile din vestul republicii. Altă teorie, dealtfel nedemonstrată, susține că adevărata intenție a autorităților era ca evreii, odată plecați, să-și continue drumul până în Palestina aflată sub mandat britanic. Era o perioadă când Uniunea Sovietică sprijinea, pe față și pe ascuns, mișcarea sionistă cu scopul de a slăbi dominația engleză în zonă și în speranța că viitorul stat evreiesc va deveni un aliat de nădejde.  Precum se știe, când lucrurile au luat o altă întorsătură, sprijinul s-a transformat în ostilitate.

La început părinții au ezitat. În cele din urmă s-au lăsat convinși de restul familiei, s-au înscris și în martie ’46, cocoțați împreună cu altă familie pe platforma deschisă a unui camion hodorogit, ne-am îndreptat spre punctul de frontieră Siret. Controlul se făcea afară, în aer liber, în vântul rece de primăvară timpurie. Aveam o ladă mare, neagră, plină cu cărți.  La o masă lungă de lemn vameșul, sau poate cenzorul sovietic examina atent fiecare titlu, fiecare tipăritură, după care aplica o ștampilă triunghiulară. Liber. În fine, am trecut, am ajuns în România. La Siret am stat câteva zile într-un hotel sărăcăcios. Personalul de București era plin, țăranii moldoveni își duceau marfa la târg.  Mama, gravidă în ultima lună, nu a găsit loc și s-a așezat pe un sac burdușit. Trenul șuiera prin noapte, când deodată s-a auzit un țipăt ascuțit. Flora, sora mamei, a pălit. ”Doamne, dumnezeule, a născut!” Dar n-a fost nimic, țipătul era al unui purceluș viu, acuns în sacul pe care stătea ea. (Surioara mea, Irene, avea să se nască vreo două săptămâni mai târziu la spitalul ”Iubirea de oameni”). În Gara de Nord ne aștepta altă soră a mamei, Tante Roza.  Am tras la ea, în strada Dianei nr. 3, o clădire  elegantă care a fost grav avariată de cutremurul din 1977. Aici am văzut pentru prima oară o intrare somptuoasă cu trepte de marmură, un ascensor electric și un văr primar pe nume Michel. Acest văr, cu un an mai mare ca mine, m-a întâmpinat cu priviri bănuitoare. Am vorbit una-alta, am povestit, până ce am ajuns la o întrebare crucială: cine e mai mare, Stalin sau Napoleon? Aici părerile noastre s-au arătat a fi divergente, diametral opuse, ireconciliabile, așa că ne-am luat la bătaie. Părinții au intervenit și ne-au despărțit. Mai târziu am devenit prieteni și ne-am avut ca frații.

Metropola de pe Dâmbovița mi-a plăcut. Puțini mai știu astăzi că în 1946 Bucureștiul era unul din cele mai prospere și mai atractive orașe europene.

La marginea unui continent pustiit de război, întunecat și înfometat, capitala României părea o oază de normalitate și relativă bunăstare. Dimineața în zori alergau pe străzi olteni cu cobilițe pline cu marfă proaspătă de tot felul, livrată apoi la domiciliu. Spre seară localnicii ieșeau la plimbare, la cinematografe sau la restaurante cu grătar, mititei și lăutari. Se mai vedeau pretutindeni afișe electorale zdrențuite de la recentele alegeri așa-zis libere: VOTAȚI SOARELE!. O primă – și ultimă – lecție de democrație. Într-o după-amiază de duminică am ieșit cu toții la plimbare pe bulevard. Am luat o trăsură din piața Elisabeta până la Cișmigiu. La intrarea în parc stătea un om în vârstă cu plete argintii și o lunetă albă înălțată spre cer: Astronomul. Pentru un leu puteai să privești luna, planeta Venus și alte minunății. (După douăzeci de ani l-am revăzut pe același astronom, puțin înbătrânit, în același loc, cu aceeași lunetă. Doar prețul se schimbase.) La Palatul Regal o aripă era prăbușită, distrusă de bombe.

Dar în partea intactă se afla însuși regele. Urmăream cu admirație schimbarea gărzii, o ceremonie precis sincronizată, străjuită de statuia ecvestră a lui Carol. Mai jos, pe Calea Victoriei, zăboveam îndelung peste drum de Palatul Telefoanelor, căscând ochii și numărând etajele. O minune arhitectonică! M-a cuprins un intens sentiment de fericire. Eram fericit că acest oraș minunat există și că eu, Ilia, mă aflu chiar acolo, în mijlocul lui. Un sentiment asemănător l-am avut multe decenii mai târziu, când am ajuns prima oară la New York, printre zgârie-norii din Manhattan.

Ilia Ehrenkranz.

Ierusalim 2018