Palma Stern – Amintiri (IV)

CAPITOLUL IV.    FRĂMÂNTĂRI POSTBELICE.

Îndată după întoarcerea de la tribunal, mai mulți deținuți și deținute m-au întrebat cât am primit. „Trei luni,” le-am răspuns tuturor, doar unui pungaș „cu vază” i-am răspuns „Pe viață”. Peste câteva zile am primit o scrisoare de la cel căruia îi spusesem că sunt „viețașă”. Omul îmi scria că el mai are de ispășit o pedeapsă îndelungată, dar având relații bune afară și destui bani, îmi va lua cel mai bun avocat ca să mă scape din pușcărie. Această scrisoare, primitivă dar duioasă, am păstrat-o multă vreme, îmi pare rău că până la urmă s-a pierdut. Între timp am aflat că fratele meu este la Codlea, într-o tabără de vagabonzi. Știind că trăiește, am sperat că ne vom revedea în curând.

Marcel și Pièrre, aflând nu știu de unde că sunt închisă la Sibiu, mi-au scris. Am fost surprinsă și tare bucuroasă când directorul închisorii m-a chemat la el, mi-a dat scrisoarea și mi-a cerut să i-o traduc cuvânt de cuvânt. Primele cuvinte, „notre petit chou” le-am tradus exact: „mica noastră varză”. Crezând pe bună dreptate că îmi bat joc de el, pe director l-au apucat furiile. A dat-o altcuiva care știa franțuzește să i-o citească și după ce m-a înjurat bine, mi-a înapoiat-o. Îmi dădeau de știre că le merge bine, aflându-se într-un lagăr cu un regim semi-liber.

Se poate că nu toate lucrurile descrise în acest capitol au fost interesante, dar mie mi-au dat mult de gândit și au influențat profund viața mea de după război. Timpul petrecut la închisoare mi s-a părut lung, dar de fapt nu a durat nici două luni.

Într-o dimineață deținuții nu au fost scoși la lucru, în birouri au fost date jos portretele mareșalului Antonescu, în unele locuri chiar și cele ale regelui. Două-trei zile a domnit o atmosferă ciudată, paznicii fiind mai prietenoși ca înainte. Încolo n-am știut nimic. Apoi toți puşcăriaşii au fost scoşi în curte şi ni s-a făcut cunoscut că România a denunţat alianţa cu Puterile Axei şi a trecut de partea Aliaţilor. Această comunicare ne-a parvenit absolut pe neaşteptate. Imediat după aceea s-a citit lista deţinuţilor şi a faptelor comise de fiecare; unii au fost trimişi la dreapta, alţii la stânga. Ținând seama de numărul nostru mare, treaba a ţinut ore în şir. În orice caz era clar că împărţirea în două grupe înseamnă pentru unii libertatea, iar pentru ceilalţi continuarea detenţiei. Condamnaţii politici, falsificatorii de acte, purtătorilor de acte false, cât şi cei condamnaţi pentru spionaj au putut părăsi închisoarea încă în aceeaşi zi.

Fără să stau pe gânduri mi-am strâns cele câteva lucruşoare şi am luat-o spre ieşire. Trebuia să trec pe la direcţiune, unde mă aştepta Ionel Pop. El venise vrând să fie primul care îmi iese în întâmpinare și ne-am felicitat reciproc. El făcuse parte din delegaţia care tratase cu ruşii întoarcerea armelor împotriva nemţilor. Mi-am luat rămas bun de la director, care mi-a sărutat mâna (tempora mutantur!). Deci acestea au fost „lucrurile mari în pregătire” pomenite de avocat după proces!

Câteva zile am stat la preşedintele comunităţii evreilor din Sibiu. Intenţionam să plec la Bucureşti, dar nu înainte de a mă întâlni cu Paul, care aflase că sunt la Sibiu. Oricum încă nu se putea ieşi din Sibiu, deoarece o unitate germană de pe aeroportul militar nu se putuse retrage la timp şi bloca circulaţia. Atât timp cât le-a ajuns benzina pentru cele câteva mici avioane pe care le aveau, nemţii au tras de la mică înălţime în populaţia civilă. Înainte de amiază era un du-te­-vino continuu prin oraş, după amiază nu se vedea nici ţipenie de om pe străzi. Într-o după-amiază m-am dus într-un cartier periferic, la o doamnă venită din Braşov, despre care mi se spusese că s-ar fi întâlnit cu Paul. Pe drumul de întoarcere am auzit paşi în urma mea şi am zărit silueta unui ofiţer român venind după mine. Nu m-am simţit prea bine și am iuţit paşii cât am putut. La un moment dat ofiţerul m-a ajuns, m-a depăşit şi s-a întors brusc spre mine: „Palma, nu aş fi crezut vreodată că nu vrei să vorbești cu mine”. Și-a dat chipiul pe ceafă şi l-am recunoscut: era R.R., fiul prefectului judeţului Sălaj. Îl cunoscusem în clasa şasea, când și el mergea la liceul în Şimleu. Locuia la internat şi în zilele frumoase, încolonat cu colegii săi, ieșeau la plimbare în rânduri supravegheate. Spre seară, stând la geam şi uitându-mă la ce se întâmplă pe stradă, ocupaţie foarte la modă în timpurile acelea, îi vedeam uneori. Am schimbat câteva vorbe cu el, mi-a trimis scrisori şi ne-am întâlnit la party-uri. Era un băiat drăguţ, „foarte bine”, despre care fetele spuneau că arată ca un artist de cinema. Avea pe atunci şaisprezece ani, mie mi s-a părut un puşti. În 1940, odată cu Dictatul de la Viena, trecuseră în Ardealul de Sud, la fel ca majoritatea familiilor de intelectuali români, iar de atunci nu mai auzisem nimic despre el. M-am bucurat să văd în faţa mea nu un străin, ci un „prieten” din copilărie…  Aveam 19 ani! M-a condus până acasă. Am depănat amintiri, trecând în revistă evenimentele ultimelor luni. Aveam amândoi de gând ca îndată ce va fi posibil să urmăm facultatea la Cluj. Amândoi eram dezamăgiţi, el că trebuia să se întoarcă la unitate, eu că întâlnirea cu o veche cunoştinţă ia sfârşit atât de curând. Mi-a spus că mă iubeşte şi că ne vom reîntâlni la Cluj, dar cuvintele lui mi se păreau tare neverosimile!

După căteva zile Paul a sosit la Sibiu şi împreună am plecat la Bucureşti. De câteva ori am fost atacați cu focuri de mitralieră din avioane nemţeşti. Călătorii s-au culcat pe burtă pe câmp și din fericire nimeni nu a fost rănit. După o călătorie lungă şi grea am ajuns in capitală şi am tras la o rudă îndepărtată din partea mamei, care ne-a primit cu căldură şi a căutat cu adevărat să ne ajute. Am locuit câteva zile la ei, apoi cu bani dela HIAS am putut închiria o cameră.

Ne-am revăzut imediat cu Pièrre şi Marcel; deja de câteva zile ei mă căutaseră la adresa stabilită. Războiul nu se terminase încă, dar trăiam și pe deasupra eram liberi. În următoarele zile petrecute de ei la Bucureşti, am bătut fără încetare împreună străzile oraşului.

Plimbându-ne pe străzi, ne-am povestit unii altora cele petrecute după despărţirea de la Turda şi am vorbit despre planurile noastre de viitor. După un timp, ei şi ceilalţi francezi au fost urcaţi în avioane americane care aduseseră materiale şi alimente pentru front şi se întorceau goale în Italia. În toamna 1944 era clar că nemţii pierduseră războiul, totuși luptele continuau. Paul şi cu mine am mai rămas un timp la Bucureşti. Trupele sovietice înaintau, dar încă nu ajunseseră la graniţele Ungariei, aşa că încă nu ne puteam întoarce acasă. N-aş putea spune cu ce îşi petrecea Paul timpul, interesele noastre nu au coincis niciodată. Eu mi-am căutat de lucru, dar deşi eram gata să fac orice, nu s-a găsit nimeni să aibă încredere în mine şi să mă angajeze. Ştiam că tata are un la Bucureşti un fost coleg. Eram sigură că el mă va ajuta, dar a fost o simplă iluzie.

JOINT-ul organizase o cantină în cartierul Văcăreşti, unde toţi evreii aflaţi la Bucureşti primeau mâncare gratuită. Era o lume foarte pestriţă, fiecare cu propriile sale aventuri, care nu semănau cu ale nimănui. Numeroşi evrei mai erau încă în lagărele nemţeşti – cu obsesia caracteristică unui nebun, Hitler îşi desăvârşea planul de distrugere a tuturor alor noştri. Erau aici oameni care lucraseră în minele de plumb de la Bor (Iugo­slavia), eliberaţi de partizani şi trecuţi de aceştia linia frontului în România; erau polonezi, ascunşi ani de zile în bunkere şi bârloguri care supravieţuiseră ajutaţi de câte un om cu suflet; erau evrei deportaţi şi fugiţi din Transnistria. Povesteau lucruri de necrezut şi regret că nu mi-am notat măcar o parte dint ele.

Am stat de vorbă cu un avocat polonez, un om mai în vârstă, care a supravieţuit ascuns într-o pivniţă de unde nu putea ieşi nici noaptea. Cunoştea soarta evreilor din lagărele de exterminare, dar nu mi-a spus niciun cuvânt. Polonezii erau foarte suspicioşi şi-şi mai păstrau actele false din timpurile critice. În afara actelor sale (de creştin) avea un paşaport englez al unei fete de vârsta mea. A încercat să mă convingă să nu mă întorc în Ardeal ci să mă stabilesc în Anglia. Argumentul său principal era că atât Ungaria cât şi România vor fi ocupate de ruşi. Eu însă am preferat să mă duc acasă şi să-mi aştept părinţii, de altfel eram sătulă de acte false. Când a văzut că nu reuşeşte să mă convingă mi-a spus „dummer ungarischer Paprikakopf”.

Într-o zi am stat la o masă împreună cu trei evrei­ unguri aduşi de ruşi de la Bor. Aveau o infăţişare ciudată, deoarece nu-şi tăiaseră barba tot timpul petrecut acolo. Erau intelectuali distinşi, unul arheolog, al doilea medic şi al treilea profesor de filozofie. Din discuție a reieşit că avem prieteni comuni. La început nu mi-am dat seama din ce cauză îi bucură prezenţa mea, pe urmă mi-au mărturisit că din cauza îmbrăcăminţii şi a exteriorului lor neobişnuit, eram prima fată tânără dispusă să stea de vorbă cu ei. Cam dezamăgită, m-a pufnit râsul şi…am rămas prieteni. Doi dintre ei au murit tineri.

Bucureştiul a fost o atracţie pentru mine. Admiram clădirile impozante din centru, iar apoi, mergând pe jos până la Văcăreşti (e clar că nu aveam bani de tramvai) eram confruntată cu un du-te-vino permanent, moloz şi mormane de gunoi. La fiecare colţ de stradă erau indivizi care ofereau fel de fel de lucruri, o atmosferă pe care atunci am trăit-o pentru prima dată. La Piaţa Romană unul bărbierea pe stradă, altul frigea mititei şi gogoşari. În Lipscani mărfurile erau etalate pe stradă: se vindeau la negru rujuri, parfumuri, ciorapi de mătase, felurite alimente. Diverşi indivizi îi acostau pe trecători, oferind-le câte în lună şi în stele, la prețurile „cele mai avantajoase”. Toată lumea mi-a atras atenţia că mişună bandiţii – în urma amnistiei de la 23 August ieşiseră din închisori tot felul de delicvenţi. Buzunarele mele fiind goale (arareori îmi ajungea pentru un bilet de tramvai), îmi puteam permite luxul să observ fără frică lumea din jur.

Bucuroşi şi fericiţi că ruşii au ocupat Ardealul de Nord, am profitat de prima ocazie spre a pleca la Cluj. De la vechiul hotar am călătorit într-un camion militar rusesc. Afară era cald, şoferul ţinea volanul cu o mână, în cealaltă avea o armă și din când în când, de distracție, trăgea în aer! Când am ajuns la Cluj, spre seară, ne-am simțit ca într-un oraş fantomă. Erau doar câțiva trecători, în rest lipsea orice semn de viaţă. Ne-am dus direct la casa mătuşii mele. Jaluzelele erau lăsate, iar sunetul soneriei nu a declanşat nici o reacţie. Eram trişti şi amărâţi şi nu ştiam ce să facem. Deodată mi-am amintit că cei din casă aveau un fel anume de a suna spre a fi recunoscuţi (îl utilizasem şi eu de câteva ori). S-a deschis un picuţ poarta şi am fost lăsaţi înăuntru. Ne-au explicat că precauţia este necesară din cauza trupelor ruseşti de ocupaţie – toată populaţia dar în special femeile ieşeau pe stradă numai când nu aveau încotro. Aproape de necrezut, în casă la Ella néni totul era neschimbat. Le-am povestit prin câte am trecut şi că ne întoarcem la Şimleu spre a ne vedea casa şi bunurile şi în special spre a ne aştepta părinţii. Nimeni încă nu cunoştea soarta deportaţilor.

Am găsit modalitatea de a pleca la Şimleu: şoferii camioanelor şi autobuzelor militare ruseşti luau pasageri contra plată, în direcţia în care se deplasau. Se călătorea pe bănci improvizate sau în picioare, camionul trebuia schimbat de mai multe ori până la destinaţie, dar nouă nu ne păsa. Eram obsedaţi să ajungem cât de repede la Şimleu.

Casa părintească era aproape goală. Din toată mobila rămăseseră câteva piese grele din sufrageria de lemn masiv sculptat şi un pian. Era evident că cei ce stătuseră în casă fuseseră nevoiţi să o părăsească în grabă, lăsând lucruri împrăștiate în dezordine. În pivniţă am dat peste fotografii uitate, singurele fotografii din copilărie şi tinereţe pe care le am şi astăzi, dar trebuie să mărturisesc că nu recunosc chiar toate persoanele. În biroul tatălui meu mai era mobilier, cărţi de drept şi dosare ale clienţilor, deoarece un alt avocat lucrase aici după tata. Condiţii de dormit nu erau, de fapt casa nu era locuibilă. Am intrat la o familie vecină. Ei erau printre puţinii intelectuali români care nu părăsiseră teritoriile cedate. El era notar şi avocat, ea era profesoară și aveau doi băieţi mai în vârstă decât noi. Nu am avut niciodată relaţii de prietenie cu ei. Practic oamenii care ne-au primit în casa lor erau pentru noi nişte străini, iar noi eram murdari şi păduchioşi după o călătorie de mai multe zile cu camionul. Primul nostru drum a fost la Flóra-bácsi, care a plâns de bucurie la vederea noastră. Nu ţin minte cum am reuşit să strângem minimumul necesar spre a putea locui în casa părintească. Şimleul fără evrei era gol şi trist, iar noi aşteptam sfârşitul războiului, ne aşteptam părinţii…

Se făcuse toamnă, urmau să înceapă cursurile la şcoli şi universităţi. Ceea ce mă interesa pe mine era să mă înscriu la facultate. Ideea care-mi fusese imprimată de la paisprezece ani, că o fată trebuie să înveţe şi să aibă o meserie spre a nu fi dependentă de bărbat, devenise aproape o obsesie. Am hotărât să merg la Cluj şi să mă înscriu la facultate, urmând ca Paul să rămână la Şimleu spre a descurca situaţia noastră financiară destul de complexă. Ca bun matematician ar fi fost de dorit ca el să urmeze Politechnica, dar el a considerat că întâi trebuie să facă rost de bani.

Am fost primită la medicină fără probleme. Deocamdată era o facultate de limbă maghiară, transferată după cedare de la Miskolc la Cluj. Colege evreice nu aveam de loc, erau doar câţiva băieţi evrei care nu fuseseră deportaţi ci lucraseră în detaşamentele de muncă din spatele frontului şi fuseseră eliberaţi de ruşi. Au venit şi studenţi din sud, dar despre soarta definitivă a Ardealului nu se ştia încă nimic. Atmosfera din facultate era deosebită, evreii erau mai tot timpul împreună. Într-o zi l-am întâlnit pe fratele lui Mandula Gyuri, care mi-a propus să mă mut la sora lor. Printr-o minune locuinţa nu fusese devastată şi era mult mai bine să nu stătea goală. Am acceptat cu entuziasm şi m-am pomenit „proprietara” unei locuinţe bune din centrul oraşului, care a devenit imediat locul de întâlnire al societăţii noastre. Rând pe rând s-au întors din detaşamentele de muncă şi alţi băieţi şi cum nu aveau locuinţe, au venit şi ei să stea acolo. Am considerat că e mai bine să plec, deoarece debandada devenise prea mare. Oricum la un moment dat trebuia lichidat „colhozul”. M-am mutat la o nemţoaică drăguţă care fusese căsătorită cu un evreu. Fiica lor, Eva Braun (despre care am mai amintit), avea o înfăţişare tipic ariană. A intrat în ghetou de bună voie, numai pentru a fi alături de tatăl ei. Din păcate au pierit amândoi. Pe Eva o cunoscusem la Şimleu, unde îşi câştiga existenţa dând ore particulare, îmi ajutase şi mie la pregătirea unui examen.

La doamna Braun am locuit la început singură, apoi cu cea mai bună prietenă a mea de atunci. Suzi nu fusese deportată; a supravieţuit holocaustul împreună cu părinţii ei, fiind ascunşi la Budapesta. Ca şi mine a revenit la Cluj cât a putut de repede. Părinţii ei aveau o locuinţă spaţioasă, dar Suzi nu se înţegea cu mama ei, formalistă şi preţioasă. Prietena mea era exact contrariul mamei sale, ceea ce ducea adesea la discuţii neplăcute, chiar certuri. În fiecare duminică dimineaţa mama ei își invita prietenele la o partidă de bridge, iar eu trebuia s-o conving pe fiica ei să se scoale. Suzi binevoia să iasă de sub plapumă la douăsprezece şi apărea în neglijeu în faţa musafirilor, iar  mamei îi era ruşine. Perioada în care am stat împreună a fost agreabilă, dar zilnic era un chin s-o scol pentru a ne duce la facultate! Convieţuirea noastră a durat până când Suzi şi-a pierdut cheia de la intrare şi a avut idea năstruşnică să convingă pompierii să vină cu scara de incendiu și să intre în locuinţă prin balcon. Vecinii scandalizaţi nu au avut nicio înţelegere pentru această iniţiativă şi au convins­-o şi pe doamna Braun. A trebuit să ne mutăm, ceea ce aveam să mai fac de multe ori în timpul studiului.

La facultate aveam prieteni comuniști şi socialiști. Pe atunci ideile lor mă fascinau şi eram în stare să discutăm ore întregi cum va arăta viitorul nostru. Fără să cunoaştem prea bine aspectele ideologice ale problemei, împreună cu mai tot tineretul evreu, am crezut că socialismul va rezolva milenara chestiune evreiască. S-a hotărât ca universitatea de limbă maghiară să funcţioneze la Târgu-Mureş, cea de limbă română, mutată la Sibiu după cedare, să se reîntoarcă la Cluj. Puteam să ori plec la Târgu-Mureş, ori să încep la Cluj cursurile anului întâi în ianuarie 1945. Deşi soluţia nu era optimală, eu am preferat să rămân la Cluj – era singurul oraş unde cunoşteam fiecare colţişor, unde aveam o mulţime de prieteni, tineri şi bătrâni, unde mă simţeam bine. Încă din copilărie mă legau de Cluj cele mai plăcute amintiri. Ori de câte ori reveneam, o făceam cu bucurie. Singura părere de rău era după prietenii care au preferat soluţia cu limba de predare maghiară şi s-au dus la Târgul Mureş.

După cum am mai spus, anul universitar a început în ianuarie şi a continuat toată vara. Disecţia pe căldură nu a fost tocmai plăcută, dar noi eram tineri şi ambiţioşi. Urmăream zi cu zi înaintarea trupelor ruseşti şi americane. Deşi războiul era pierdut, nemţii continuau să lupte, omorând mai departe oameni nevinovaţi. O mare parte dintre soldaţii germani erau adolescenţi, ba chiar la un moment dat au fost trimişi pe front copii de 14-15 ani. La începutul lui mai era clar că războiul se trebuie să se termine în câteva zile. În ziua de cinci pregăteam la Suzi un examen împreună cu câteva colege, dar ascultam ştirile la radio din oră in oră. Îmi amintesc perfect: vestea semnării armistiţiului a venit seara târziu. Nu mai puteam de bucurie şi ne-am pupat în stânga şi în dreapta; ne­-am gândit apoi că ar fi cazul să mergem acasă, dar trecuse de miezul nopţii. De voie-de nevoie am înnoptat la Suzi, fără saltele sau cuverturi, cu grijă să nu deranjăm părinţii gazdei. Bineînţeles că a doua zi ne dureau toate încheieturile; după puţinul alcool băut în ajun eram ca bătute în cap, dar fericite.

Au trecut multe zile, poate chiar o lună până au început să se întoarcă deportaţii. Încetul cu încetul primirea lor a început să fie organizată. Mulţi rămăseseră în lazarete şi tabere înfiinţate de către Aliaţi. Nu am amintiri destul de concrete şi nici nu mă simt în stare să vorbesc despre cele auzite de la cei întorşi, în tot cazul le mai visez noaptea şi acum! Trenurile cu supravieţuitori veneau zilnic şi eu mergeam tot zilnic la gară, fără să mă mai gândesc la învățătură. Pe urmă trenurile au devenit sporadice, munca benevolă de primire în gară s-a desfiinţat şi eu mi-am reluat studiul cu tristeţe în suflet. Mai speram că cel puţin mama se va întoarce, doar avea numai 44 de ani când fusese deportată şi era complet sănătoasă!

Îmi amintesc perfect de prima fată întoarsă la Cluj. Fosta mea colegă de clasă era tunsă cu mașina. Povestea fără încetare prin ce trecuse ea însăşi şi toţi ceilalţi. Oamenii nu o credeau şi ziceau că „săraca înnebunise”. Între timp Crucea Roşie a organizat în gara Cluj un post de prim ajutor cu cantină şi cu toate cele necesare, cu personal exclusiv benevol. Împreună cu alţi colegi şi colege am luat şi eu parte la acţine. Într-una din zile l-am văzut pe René, cofetarul de la Rácz-bácsi, care era în drum spre casă. I-am dat câteva rânduri destinate lui Pièrre şi Marcel, pe care aveam să le revăd după 53 de ani! Trenurile erau pline de evrei supravieţuitori ai lagărelor şi de prizonieri de război. Întrebam peste tot despre soarta părinţilor mei. Fiecare povestea despre grozăviile trăite de el şi nu-mi era uşor să le ascult. Despre părinţii mei nu am primit însă nicio informaţie. Am aflat că unii deportaţi eliberaţi au primit adăpost în Suedia, iar alții, știind că familiile lor pieriseră s-au împrăştiat în toate colţurile lumii.

În preajma reîntoarcerii evreilor din deportare s-a creat o atmosferă destul de ciudată. Fiecare dintre cei tineri urmăreau ţeluri diferie. Unii, ca de exemplu Paul, căutau să recupereze averea părintească şi în măsura în care reuşeau, se apucau de afaceri. Trăiau pe picior mare şi se ţineau de chefuri. Fratele meu s-a lăudat o dată la Norbi că dăduse într-o seară bacşiş țiganilor lăutari o sumă mai mare decât cheltuiam eu într-o lună! Banii lui proveneu din câştigurile aduse de o fabrică de oţet, cumpărată de el împreună cu un prieten. Hotărâtă să nu mă cert cu Paul, am tăcut. Aș fi dorit să schimb radical relaţiile existente între noi încă din copilărie. Am căutat să-l conving să se înscrie la facultate: a venit la Cluj, s-a înscris la medicină și peste câteva săptămâni s-a răzgândit. Nu aveam probabil darul convingerii şi mi-am făcut remuşcări atunci când el s-a hotărât să studieze la Budapesta. Nu exista încă un hotar bine stabilit între România şi Ungaria şi credeam că ne vom revedea curând, dar a durat doi ani până când acest lucru a fost posibil.

Alții căutau să recupereze anii pierduţi, dacă se putea chiar totul deodată. Mulţi doreau să se căsătorescă cât de curând. Câteva fete din cercul meu au luat bărbaţi care se îmbogățiseră rapid, fără să se gândească dacă se potrivesc sau nu. Aveam impresia că oamenii trăiesc într-o atmosferă de carpe diem dusă la extrem: frecventau fără încetare restaurante şi baruri, chefuiau la nunţi şi prin cârciumi „cu lăutarii după ei”. Alţii, având certitudinea că familiile lor pieriseră, căutau să emigreze în Palestina, în America ori în altă parte. Evreimea de la ţară s-a concentrat în oraşe.

În ceea ce mă priveşte, viaţa mea se desfăşura după plan: facultate, învăţătură şi discuţii interminabile despre capitalism şi socialism. Trăiam apusul unei lumi şi naşterea alteia, cu moravuri, obiceiuri şi ideologie nouă, care s-au răspândit mai repede decât orice boală contagioasă. M-am împrietenit cu un grup de studenţi moldoveni şi învăţam împreună. Cei mai mulți aveau părinţi bine situaţi și primeau de acasă bani şi alimente. Printre ei erau: Ledi – pe care îl chema pe atunci Idel Creştinu, Marcel Leibovici, Josef Josef (Giogio), Nelu Schefler care mi-a fost prieten o vreme. Nelu era comunist convins, deşi tatăl său era proprietarul unei mici întreprinderi, iar Giogio agita muncitorii propriului său tată. Evreii moldoveni erau în genere mai puţin asimilaţi decât cei ardeleni.

De la Nelu am aflat că există o literatură idiş de bună calitate şi o muzică cu caracter folcloric (astăzi tare la modă), cunoscută sub numele de klezmer. Într-o vacanţă, după multe dicuţii, am acceptat invitaţia părinţilsr lui Nelu şi cu o maşină de ocazie ne-am dus la Bacău, fiind primită cu atenţie şi bucurie. Fratele şi sora prietenului meu erau comunişti ilegalişti, doar tatăl rămăsese comerciantul evreu din trecut. Vorbind despre un oarecare a spus: „este un om de o sută de mii de lei”, apreciere care m-a şocat şi m-a determinat să mă întorc la Cluj înainte de terminarea vacanței.

S-a reîntors și Gyuri. Căzuse prizonier la ruşi dar a scăpat mult mai curând decât alţii aflaţi în aceeaşi situaţie. Eram fericită. De la început el a făcut planul să ne căsătorim şi să ne mutăm la Budapesta, voind să lucreze ca mai înainte la ziarul social-democrat. Pe mine m-a convins să las medicina şi să studiez litaratură şi limbi străine, conform visurilor mele de dinainte de război. Am părăsit grupul de studenţi în cadrul căreia îmi pregăteam examenele. Însă foarte repede mi-am dat seama că ceva se schimbase, că nu mai aveam pentru el admiraţia de la 18 ani. Acum vedeam lucruri care mă deranjau, îi vedeam şi cusururile, într-un cuvânt mi-am dat seama că nu vreau să-mi leg viaţa de a lui. Multe zile mi-au trebuit până când m-am hotărât să-i spun adevărul. Am încercat să fiu diplomatică, i-am propus să mai aşteptăm, dar fără îndoială că a fost un şoc pentru amândoi. Într-o bună zi m-am întors la colegii mei de studiu şi m-am apucat din nou de pregătirea examenelor.

Prietenii lui Gyuri erau supăraţi pe mine şi mă evitau; într-un fel aveau dreptate! De fapt nu Gyuri se schimbase, eu însămi devenisem mai matură. Gyuri s-a întors la o dragoste mai veche de-a lui, iar cu aceasta idila noastră a luat sfârşit. Din când în când mai trecea seara pe la mine, îmi scria poezii, căuta să-mi schimbe hotărârea. Chiar și după ce se căsătorise mai apărea din când în când. Eu eram deja împreună cu Norbi, care cunoştea întreaga poveste. Băieţii discutau adesea între ei, deşi trebuie să spun că Gyuri era uneori arogant. Într-o zi fiind bolnavă, a stat cu mine până la întoarcerea lui Norbi, care în ziua aceea era cam bărbos. (El se bărbierea la frizer, iar în ziua aceea ori n-a avut bani, ori n-a avut timp.) Gyuri a văzut imediat că Norbi nu e proaspăt bărbierit şi a spus: „Când îi făceam eu curte Palmei, mă bărbieream uneori şi de două ori pe zi”. Norbi a trecut cu vederea această remarcă, fără să devină agresiv. Gyuri a murit foarte tânăr, din cauza unei endocardite lente. La sfârşitul anului academic 1947, era deja grav bolnav, corpul lui era în întregime emaciat. L-am văzut la spital, unde era agreat de toţi: avea story-urile sale, făcea bancuri cu medicii şi surorile… Nu am fost în stare să scot niciun cuvânt. Adoua zi am plecat cu institutul unde lucram pentru un program de cercetări ştiinţifice la faţa locului (pe teren, cum se spunea atunci). Cu strângere de inimă ne-am luat rămas bun şi a spus „Nu-i aşa că e păcat de mine că mor?” Nici nu am ştiut că a murit peste câteva zile, deci nu am fost nici la înmormântare.

Viaţa a mers mai departe. Chiar şi acum, la bătrâneţe, mă gândesc la Mandula Gyuri cu multă recunoştinţă. Mi-a înfrumuseţat anii grei ai tinereţii, am învăţat de la el o mulţime de lucruri, nu numai cultură generală ci şi lucruri practice, foarte folositoare pentru viaţă. Nu de mult un prieten comun mi-a dat fotografii cu gaşca şi cu mormântul lui Gyuri. Nu de mult a murit şi el.

Aş dori să scriu câteva cuvinte despre situaţia politică a Clujului anilor acelora. După ce Medicina s-a întors de la Sibiu, Facultatea de Știinţe Naturale a fost transformată în facultatea Bolyai, cu limbă de predare maghiară. A urmat o perioadă extrem de agitată, situaţia de drept a Ardealului de Nord nefiind încă clarificată. Între români şi maghiari, precum şi între comunişti şi adepţii partidelor istorice, violenţele verbale şi chiar bătăile erau la ordinea zilei. Într-o zi, pe clădirea redacţiei ziarului naţional-țărănist din oraş a apărut un afiş pe care scria: „Restaurantul La doi lei mititelul, proprietar Iuliu Maniu”. Era o aluzie la propaganda ţărăniştilor din Bucureşti, care atunci când orice costa sute şi mii de lei, scoseseră lozinca: „Preţul mititelului – doi lei, aşa a fost şi aşa va fi”. A doua zi a început bătaia între comunişti (care mâzgăliseră textul) pe de o parte, liberali şi ţărănişti pe de alta. Oamenii se băteau pe stradă, la restaurante, în jurul teatrului. Era suficient ca cineva să strige „Haide U” (echipa sportivă a Universităţii), pentru ca studenţii să vină în goană şi să sară la bătaie pentru te miri ce. Mulți studenţi români locuiau în cartierul Mănăştur, unde mai ales seara nu era deloc indicat să te plimbi. Într-o bună zi, la intrarea în zonă a apărut o tablă indicatoare pe care scria: „Până aici e democraţie, aici începe Mănăşturul”. Primarul de atunci al oraşului era Dán István (Ștefan Dan), vechi comunist ilegalist. Ne-am împrietenit cu acest om. Scurtă vreme după punerea tablei, primarul a apărut la Mănăştur. A venit fără niciun însoţitor şi le-a spus studenţilor printre altele: „Dacă aici se termină democraţia, să nu se mire nimeni dacă muncitorii democraţi nu vor mai aproviziona cartierul cu apă şi curent”. Efectul cuvintelor primarului s-a simțit imediat, tabla a fost scoasă fără intervenția miliției.

(Va urma)

 

Palma Stern

 

One Comment

  • Roza Arsene Brumfeld commented on May 5, 2018 Reply

    Interesant si emotionant.
    Astept continuarea!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *