Procese economice, procese politice

Recenzia cărții de:  Veronica Rozenberg, Procesele economice ale funcționarilor evrei din comerțul exterior 1960-1964. Cluj-Napoca: Editura Mega, 2018. 369 pagini.

Recent am primit o carte interesantă atât prin subiectul abordat, cât și prin modul de prezentare a lui. Ea se referă la procesele economice ale funcționarilor evrei din instituții de comerț exterior al României în perioada 1960-1964. Cartea, în limba română, este bazată pe teza de doctorat a autoarei, susținută la Universitatea din Haifa în limba ebraică. Autoarea are o legătură personală cu tema tratată: tatăl ei, Adalbert Rosinger, fusese unul dintre condamnații pe nedrept în cadrul procesului ”Românoexport”, arestat în 1961 și eliberat în 1969. Printre alte surse documentare, autoarea a folosit și amintirile lui, păstrate de ea în manuscris. De aceea, cartea este un omagiu adus memoriei tatălui ei. Cu toate acestea, autoarea face o analiză strict obiectivă a temei tratate, făcând abstracție de implicarea personală. Analiza făcută de autoare se referă la procesele respective, economice dar cu caracter politic, la cauzele și modul de desfășurare al lor, la aspectul lor din punctul de vedere al științei dreptului. Ea încearcă să răspundă la câteva întrebări referitoare la aceste procese, cauzele lor, unicitatea lor, modul lor de desfășurare. Studiul se bazează pe o  documentație bogată păstrată în arhivele românești, printre care în  arhiva  CNSAS, precum și în arhive și biblioteci israeliene, americane și vest-europene, ca și pe mărturiile unora dintre foștii condamnați și ale membrilor familiilor lor. Problema documentației arhivistice  bogată, folosită de autoare, este lipsa ei de obiectivitate, datorită situației politice: ea se reflectă prin înregistrarea rezumativă a protocoalelor ședințelor proceselor, care avuseseră un caracter secret; prin lipsa unor documente care să reflecte punctul de vedere al acuzaților și al apărării, păstrându-se numai punctul de vedere al acuzatorilor; prin distrugerea ulterioară a unor documente. Punctul de vedere al acuzaților poate fi dedus cu mare greutate din afirmațiile acuzatorilor, citite ”între rânduri”; din amintirile unuia dintre acuzați, tatăl autoarei; precum și din conversații dificile cu unii foști acuzați și membrii familiilor lor. Autoarea prezintă cele șase procese economice din anii 1960-1965 în cadrul general al istoriei României și a istoriei evreilor din România în primele decenii ale perioadei comuniste, accentul fiind pus  pe situația din perioada ultimilor ani ai conducerii țării de către dictatorul rămas stalinist Gheorghe Gheorghiu-Dej, respectiv din primul deceniu al ”comunismului național”. Alt cadru general în care autoarea analizează aceste procese este cel al proceselor politice intentate în Uniunea Sovietică în timpul ”marii terori” și al proceselor economice intentate în această țară în perioada hrușcioviană împotriva ”celei de a doua economii”, ilegală, precum și  al proceselor politice intentate în țările est-europene ”de democrație populară”.  Autoarea folosește metoda istoriei comparative, reușind să creioneze procesele economico-politice din România vizavi de cele din alte țări. Concluzia ei este că în România sentințele proceselor au fost mai dure decât în URSS, iar spre deosebire de această țară, arestații acuzați și condamnați proveneau din rândul unor foști comuniști angajați în domeniul economic, nu în cel politic, până atunci deținători ai unor funcții profesionale de încredere. Altă concluzie a autoarei este că în celelalte țări est-europene ”de democrație populară” nu au avut loc procese de acest fel: procesele intentate unor foști activiști și lideri comuniști, chiar și cele cu caracter antisemit, precum procesul lui Rudolf Slansky în Cehoslovacia, au avut alt aspect. După părerea autoarei, procesele economice de acest fel au fost un element specific României. Ele au fost judecate în mod secret, fără publicitate, pe baza deciziilor Securității, de către tribunale militare, deși era vorba de acuzați civili. Din lipsa unor documente incriminatorii, fiind vorba de înscenări, aceste procese și sentințele lor, de fapt decise dinainte de către conducerea de partid și de către Securitate, se bazau pe interogatoriile luate acuzaților în anchetă, prin mijloace brutale fizic și înjositoare psihologic. Procesele respective s-au desfășurat nu sub formă de dialog, așa cum lucrează justiția în statele democrate liberale, ci sub formă  de monolog: acuzații nu aveau posibilitatea de a se apăra în mod real. Protocoalele ședințelor tribunalului nu au fost înregistrate complet de către grefier, ci doar rezumativ.  Cronologic și istoric, aceste procese au avut loc în cadrul schimbărilor petrecute în țările comuniste est-europene după discursul secret al lui Nikita Sergheevici Hrușciov din 1956, prin care noul conducător sovietic denunțase crimele lui Iosif Visarionovici Stalin, precum și după revoluția anticomunistă din Ungaria din același an. Gheorghe Gheorghiu-Dej, rămas stalinist,  precum și cei apropiați lui, au înțeles necesitatea unui naționalism de circumstanță și a unui liberalism fals pentru a se menține la putere și a căpăta popularitate în rândul maselor românești. După părerea autoarei, este începutul ”comunismului național”. Gheorghiu-Dej a reușit în desovietizarea României, convingându-l pe Hrușciov să retragă trupele sovietice din România, arătând inutilitatea prezenței lor și garantând stabilitatea regimului comunist în această țară. Aceasta pe plan extern. În plus, pe plan intern, a urmat o politică de ”românizare” a cadrelor de partid și de stat. ”Securitatea”, care se simțea slăbită și se temea că își va pierde puterea, înțelegând că exista riscul unei revoluții anticomuniste și în România, asemănătoare celei din Ungaria vecină și înțelegând că nu mai ținea în mână frâiele puterii și nici nu mai prezenta suficientă garanție față de liderii comuniști, a avut nevoie de o diversiune. Ea a preluat noua orientare, a folosit-o spre interesele ei  și a început să pregătească dosare atât adversarilor lui Gheorghe Gheorghiu-Dej din conducerea de partid (de fapt, ”deviaționiștii de dreapta” fuseseră deja înlăturați, Lucrețiu Pătrășcanu asasinat, iar puterea lui Gheorghiu-Dej devenise asolută, deci nu mai avea mult de făcut în acest domeniu), cât și funcționarilor administrativi superiori  ”din vechea gardă”. Securitatea își simțea slăbiciunea atât față de conducerea de partid, cât și de mase, ceea ce îi crea inconveniente: ea simțea nevoia de a se reîntări, găsind calea proceselor bazate pe elementul economic, dar și etnic, în cadrul regimului național-comunist. Autoarea subliniază dubla simbioză între noua ideologie național-comunistă pe de o parte și dorința Securității de a se reîntări, pe de altă parte. Această potrivire  de interese între cele două părți a determinat victimizarea celei de a treia părți, funcționarii superiori de etnie evreiască din Ministerul Comerțului Exterior.

Mulți dintre funcționarii superiori  din Ministerul Comerțului Exterior erau de etnie evreiască, foști ilegaliști sau foști simpatizanți ai Partidului Comunist din România în perioada interbelică și a celui de al doilea război mondial. Acești oameni aveau experiență și pregătire profesională în domeniul comerțului și reușiseră să creeze o bază României în comerțul exterior. La început, în primul deceniu al regimului comunist, ei fuseseră necesari Puterii: marea masă a populației privea Partidul Comunist și regimul de dictatură comunistă impus de Uniunea Sovietică, cu antipatie. Unii evrei însă se puseseră în slujba acestui regim, sperând într-o societate ideală, bazată pe egalitate, fără antisemitism. Aceștia erau evreii simpatizanți comuniști, deveniți ”tovarăși de drum” ai Partidului Comunist din România, ulterior ai Partidului Muncitoresc Român, spre deosebire de alți evrei, sioniști. Experiența profesională a evreilor ”tovarăși de drum”  se baza pe activitatea lor precedentă, fie ca funcționari, fie în calitate de coproprietari ai unor întreprinderi comerciale publice sau private și ea se adăuga studiilor lor speciale. În această perioadă inițială, antisemitismul, interzis din punct de vedere legal, continua să existe sub formă mocnită, în secret. Ulterior însă, el a renăscut, parțial ca urmare a concurenței între activiștii și funcționarii superiori din ”vechea gardă”, cetățeni români de etnie evreiască și cei din noua generație, tineri etnici români. S-ar putea afirma că s-a petrecut ceea ce se petrecea în orice societate după o fază finală a unei revoluții, urmată de o fază a post-revoluției: ”perioada leilor”, idealiști, bine pregătiți profesional încă din perioada precedentă revoluției, în cazul nostru evrei etnici,  a fost urmată de ”perioada vulpilor”, pragmatici și în cazul nostru români etnici. Noua generație de tineri pregătiți profesional, absolvenți ai Academiei Comerciale, etnici români, adaptați și integrați noului regim, care alături de pregătirea profesională aveau o pregătire politică bazată pe îndoctrinare, precum și o ”origine socială sănătoasă”, corespundeau noii orientări. Deci, vechii funcționari evrei din Ministerul Comerțului Exterior puteau fi înlocuiți cu alții, etnici români, care prezentau mai multă încredere, pe lângă faptul că prezența unor asemenea oameni corespundea ideologiei comunismului național și era preferată de masa populației majoritare. Autoarea subliniază că ideea fusese lansată încă din anul 1952, când șeful secției ”Plan, Finanțe, Comerț” din Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român, Clement Rusu, propusese schimbarea funcționarilor superiori cu pregătire profesională temeinică din Ministerul Comerțului Exterior cu alții, care să aibă pregătire politică serioasă și ”origine socială sănătoasă”, chiar dacă nu aveau pregătire profesională: era începutul absurdului. A urmat plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 9-13 iunie 1958, ”al cărei scop principal a fost reconsolidarea PMR-ului și instituirea cu puteri depline a mandatului lui Gheorghiu-Dej drept conducătorul total al partidului … Dar plenara din iunie 1958 a avut și alte intenții: Gheorghiu-Dej a anunțat că în scurtă vreme se va trece la eliminarea din partid a unor tovarăși, unii dintre ei vechi ilegaliști, care îndrăzniseră să își ridice glasul împotriva liderului cu puteri absolute … Pentru a liniști și o parte a opiniei publice în perioada care a urmat revoluției din Ungaria, organele de partid s-au folosit de unul dintre mijloacele bine cunoscute și adesea practicate în diferite perioade istorice … eliminarea din funcții publice a elementelor evreiești, astfel că în cadrul procesului general de epurare a fost inclus un subproces de eliminare exclusivă a unui număr mare de evrei … din … domeniul presei, culturii, mass-media, … edituri, … alții … din sectoare diferite ale economiei și vieții social-politice. În aceeași perioadă a anilor 1957-1958, s-a produs o schimbare în tendința guvernului român, care a deschis aparent porțile emigrării evreilor către Israel”. Au urmat circulare trimise diferitelor instituții, care se refereau la ”îmbunătățirea structurii sociale sau naționale”, fapt interpretat de autoare ca o renaștere al lui  ”numerus clausus”. În ciuda presupusului  ”dezgheț”, a fost întărită influența Securității și afirmată lupta împotriva  ”influenței burgheze ostile a dușmanului de clasă”. A urmat adunarea generală a salariaților din Ministerul Comerțului Exterior, din 15-17 octombrie 1958, în care s-a cerut  ”purificarea aerului”  în întreprinderi de comerț exterior, cerându-se blocarea elementelor  ”burgheze, sioniste, antipartinice, sau cele care au fost legate în trecut de activitățile mișcărilor legionare”. La o următoare ședință, la 13 noiembrie 1958, într-o dare de seamă publicată cu această ocazie, au fost subliniate câteva puncte, printre care necesitatea schimbării componenței naționale și sociale a ministerului, eliminarea persoanelor cu abateri în comportament și cu atitudine de împăciuitorism, promovarea cadrelor tinere pentru a înlocui pe toți cei care aparțin vechii generații. Această ședință a fost urmată de începutul urmăririi penale a funcționarilor din comerțul exterior. Cu excepția a două persoane care nu erau evrei și au primit pedepse relativ ușoare, toți acuzații și condamnații erau evrei. După afirmația autoarei, ”procesele ecoomice din Comerțul Exterior de la începutul anilor șaizeci ai secolului trecut, spre sfârșitul conducerii lui Gheorghiu-Dej, au fost, mutatis mutandis, o variație de tip comunist a procesului tradițional de demonizare a evreilor din perioada precomunistă. Acțiunea juridică s-a materializat pentru că regimul comunist, care ideologic pleda pentru egalitate între oameni și privea religia ca fiind un opiu al popoarelor, nu a reușit să se debaraseze de prejudecățile care au caracterizat Europa creștină după Evul Mediu”. Exemplificând cazul procesului funcționarilor evrei ai întreprinderii  ”Românoexport”, autoarea demonstrează că acest proces, care ar fi putut aparține dreptului comercial, a fost bazat pe acuzații aduse de Securitate încă de la începutul anchetei în categoria crimelor politice. Dar toate daunele pretinse ca fiind create de inculpații procesului au fost prezumptive și nu pagube reale. ”Daunele acestea au fost concepute în mod artificial de către experții financiari aflați în serviciul Securității, care au susținut că inculpații ar fi prejudiciat statul român prin vânzări de produse la prețuri mai mici față de ce ar fi putut fi obținut sau prin achiziționare de produse ale unor companii străine la prețuri prea ridicate. Unele dintre aceste afirmații au fost respinse de către inculpați în diferite faze ale anchetei. Experții au manipulat datele despre valuta străină, cu diferitele ocazii, în timpul execuției vânzărilor sau al cumpărărilor, acordându-i valori diferite, în funcție de circumstanțe”.

Autoarea descrie modul de desfășuare al celor șase procese, subliniind relațiile nesimetrice existente între Securitate ca organ de anchetă și inculpați.  Ea arată că în timpul investigațiilor pe care le-a făcut, ”nu o dată a apărut adevărul ca o entitate neclară, poate chiar inutilă, și aceasta în condițiile în care au lipsit aproape în totalitate orice dovezi contrare celor prezentate sau pregătite de organele de anchetă și de acuzare, identificate practic ca să exprime în exclusivitate poziția Securității”. Autoarea menționează că în primul proces procurorul militar a cerut pedeapsa cu moartea pentru unii dintre învinuiți, pedeapsă care însă nu a fost acceptată; în procesele 2 și 3 pedeapsa maximă a ajuns la 20 și 23 de ani de muncă silnică, iar în procesele care au urmat, numărul anilor de muncă silnică a fost limitat la 15. În cadrul amnistiei aproape generale din anul 1964, acuzații comerțului exterior au rămas în închisoare, fiind eliberați abia în 1967, iar ultimul în ianuarie 1969. Autoarea subliniază și dificultățile  de care s-au lovit acești oameni după eliberare.

Citind cartea, ne-am pus și noi câteva întrebări. Prima este, din ce cauză au fost intentate aceste procese costisitoare și complicate, întrucât problema înlocuirii vechilor cadre de etnie evreiască din Ministerul Comerțului Exterior, cu cadre noi, de etnie românească și ”origine socială sănătoasă” ar fi putut fi făcută mult mai simplu, prin pensionarea, eventual anticipată a unor funcționari superiori într-un interval de timp relativ scurt și prin transferarea altora în funcții minore. Discutând cu autoarea, am înțeles că motivul era necesitatea Securității de a se reîntări. S-ar putea adăuga dorința aparatului de partid și de stat nu numai de a  ”româniza”  Ministerul Comerțului Exterior și, implicit, alte instituții economice centrale, ci și de a crea un răsunet naționalist puternic în rândul maselor, deși pe cale neoficială. Un asemenea răsunet ar fi contribuit la trezirea sentimentelor naționaliste și ar fi mărit simpatia populară față de Gheorghe Gheorghiu-Dej, care astfel ar fi fost văzut ca patriot român și conducător național  potrivit noilor condiții. Gheorghe Gheorghiu-Dej reușise să obțină retragerea trupelor sovietice din România și începuse distanțarea față de URSS, iar evreii erau văzuți de o parte a masei românești ca aliați ai rușilor, care aduseseră comunismul. Observăm astfel raportul între teză, antiteză și sinteză. Altă întrebare pe care ne-am pus-o este, dacă nu cumva reluarea permisiunii emigrării evreilor în Israel în anul 1958, nu se datora tocmai dorinței conducerii național-comuniste românești de a elimina pe evrei, de a se debarasa de ei, fiind aleasă  o formă acceptată de ambele părți, care ar fi adus și avantaje economice, precum și o imagine mai frumoasă a României comuniste în Occident. S-a remarcat numărul mare de cereri de emigrare, datorate probabil marginalizării și eliminării intenționate a unui număr mare de evrei, mulți foști comuniști ”tovarăși de drum”, și nu propagandei sioniste: organizațiile sioniste nu mai existau de circa zece ani, majoritatea evreilor din România anilor 1958-1965 nu erau sioniști activi, iar propaganda sionistă era cvasi-inexistentă. Acest fapt ar putea fi eventual pus în legătură și cu eliminarea funcționarilor superiori evrei din Ministerul Comerțului Exterior pe cale juridică. În scopul eliminării evreilor pe calea emigrării a început o schimbare a orientării față de sionism, fiind permis un naționalism evreiesc de circumstanță, foarte moderat, cu un caracter educativ, însoțit de apologetica tradițională renăscută, în rândul  tineretului evreu. Acest naționalism de circumstanță, incluzând  învățarea limbii ebraice și a istoriei evreiești, precum și păstrarea unor tradiții folclorice evreiești, era destinat tinerilor evrei care, oricum, voiau să emigreze în Israel. El putea fi profesat numai în cadrul comunității și declarat oficial ca parte a vieții religioase. În special după ”războiul de șase zile” din anul 1967 și după îmbunătățirea relațiilor româno-israeliene, el devenise antirus și urmărea îndreptarea acestor tineri spre Israel și nu spre alte țări, pentru a împiedica participarea lor la polemica anticomunistă a exilului românesc.

Ca o observație asupra cărții se poate menționa faptul că este lipsită de index de nume, de index geografic și de index de materii. Totuși, acest lucru nu reduce valoarea ei documentară și analitică importantă.

Aș adăuga un fapt legat de situația foștilor condamnați în procesele economice din 1960-1964 după eliberarea lor, rugând-o pe autoare să mă scuze pentru această divagație. Unii dintre acești oameni au fost angajați la Federația Comunităților Evreiești din România (FCER) în funcții minore, fiindu-le poprite sume mari din  salariu pentru plata amenzilor la care fuseseră condamnați. Este cazul lui Pavel Donath, devenit secretar al secretarului FCER, Emil Schechter; al lui Alexandru Costin, devenit contabil al cantinei rituale a Comunității Evreilor din București; și al lui Viorica Vrânceanu, devenită funcționară la Secția de Asistență Socială a FCER. În perioada 1969-1972, mai erau și alți  salariații  ai FCER, de asemenea foști arestați eliberați, fie din cele șase procese al Ministerului Comerțului Exterior, fie din alte procese asemănătoare, printre ei fiind și fostul administrator al cantinei rituale, ”domnul Basman”, cu care tinerii evrei care luam masa la această cantină ne împrieteniserăm, precum și foști activiști de partid de frunte, deveniți inutili și marginalizați  în condițiile regimului național-comunist. Nu știm în ce măsură acești oameni s-au adaptat și s-au simțit bine în noul cadru, al comunității evreiești, în care fuseseră nevoiți să revină. Ulterior, unii au emigrat în Israel sau în alte țări. Cercetând ”Revista Cultului Mozaic” din această perioadă, am găsit un articol intitulat : ”O figură tragică: Uriel Acosta”, semnat  ”G. Miriam”  (nu am identificat cine se ascundea în spatele acestui nume), apărut în numărul 168 al revistei, de la 1 septembrie 1967. Parcă părea o aluzie voalată. Uriel Acosta, maranul din secolul al 16-lea, care părăsise religia catolică și Portugalia și se refugiase în Olanda, unde revenise la iudaism, nu se putuse adapta acestui nou cadru. Mi s-a părut că ar exista un paralelism între acești oameni, ca și alții, decepționați, eliberați din închisorile comuniste, reveniți la viața evreiască, dar care nu reușiseră să se readapteze niciodată complet în cadrul ei – și maranul Uriel Acosta. Cred că acești oameni, ca și alți persecutați din generația lor, ar trebui să primească scuzele tuturor vinovaților  față de suferințele îndurate, măcar postum. Ca și Uriel Acosta.

Lucian-Zeev Herșcovici

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

4 Comments

  • Veronica Rozenberg commented on October 8, 2018 Reply

    Draga Lucian,

    Nu este de mirare cum ai facut si de aceasta data o relatare excelenta prin sesizarea partilor esentiale ale lucrarii, descrierea lor cronologica si punctarea elementelor principale in prezentarea subiectului cartii. Este interesanta observatia ta din final, adica comparatia pe care o faci, dar realitatea este ceva mai duala, deoarece o buna parte dintre cei condamnati, desi au avut functii importante in intreprinderile de CE, nu au fost in aceasi masura atasati partidului comunist, ba chiar unii dintre ei fusesera chiar inaintea arestarii lor, scosi din partid, sau chiar nu au facut niciodata parte din partid, de exemplu din motive legate de cereri depuse pentru a emigra in Israel. Cat de bine s-au simtit aceste persoane eliberate din inchisoare, printre fuctionarii comunitatii evreilor din Bucuresti, nu as putea spune, dar cei care au fost acolo s-au adaptat noilor conditii de lucru.
    Pe de-alta parte, in contextul observatiei tale, completez cu urmatoarele detalii:
    Primirea fostilor condamnati in procese la Comunitatea evreilor in diferite pozitii, mai mult sau mai putin importante, a fost acceptata de rabinul Moshe Rozen, cu certitudine, numai in urma acordului securitatii. Iar Securitatea a continuat sa-i urmareasca, ani de zile dupa ce fusesera eliberati din inchisori. Cadrul a permis, poate mai mult decat in alt context, aceasta situatie.
    Despre bunavointa lui Rozen nu ma voi pronunta aici, pentru ca nu as putea-o ridica pe un piedestal.
    Salariul primit era insa incontestabil un ajutor pentru aceste persoane, ce au fost obligate sa plateasca 1/3 din pensia avuta, in contul datoriilor prezumtive, de care fusesera acuzati.
    Iti multumesc pentru recenzia facuta in mod profesional, documentat si apreciativ.

    🙂 🙂

  • GIGI CERNES commented on October 7, 2018 Reply

    Subiect foarte interesant, trecut “sub tacere” multi ani, mai ales ca a existat sub diverse variatii in toate sectoarele “economice” in toate colturile tarii, nu numai la C.E. si in Bucuresti.
    Comrentariul excelent al domnului Lucian Zeev Herscovici.

  • Veronica Rozenberg commented on October 5, 2018 Reply

    Domnule Klein,

    Lucrarea se refera in putine randuri la Andrei Csendes, care a fost implicat in procesul Prodexport (numit in carte Prodexport 1 sau PE1) , care a decedat inca inaintea deschiderii procesului. Cu toate acestea a fost gasit vinovat si condamnat de catre sentita care s-a dat la sfarsitul procesului. Moartea sa nu i-a determinat completul de judecata sa faca schimbari in sentinta sau in relationarea la Csendes.

  • ivan klein commented on October 5, 2018 Reply

    E cumva menționat numele de Csendes ? A murit în timpul procesului sau după , deci în închisoare . K.I.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *