Amintiri: Școala de film 1964-1968 sau cum l-am cunoscut pe Fischer Pista

În anul 1963, după o lungă întrerupere, s-au redeschis la IATC (Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică ”I.L. Caragiale” din București) secțiile de regie teatru, regie film, teatrologie și operatorie film. Am început să mă pregătesc pentru concursul de admitere și un an mai târziu eram student la secția de operatorie. Aici totul era nou și interesant. În primele două semestre accentul era pus pe fotografia stills, dar învățam și multe alte lucruri importante: materii tehnice (optică, fotoprocese, iluminare ș.a.), principii de estetică vizuală, istoria artei, montaj, machiaj și câte și mai câte. Erau și lecții de regie, astfel nu e de mirare că unii dintre noi s-au îndreptat mai târziu spre această complexă îndeletnicire. Pe o fotografie din acea perioadă, eu sunt al doilea din dreapta, iar alături de mine se află doi colegi care aveau să devină cunoscuți ca regizori de seamă în cinematografia anilor `70: Iosif Demian și Dinu Tănase (primul și al doilea din stânga).

 Foto 1 colegi

Încă din primele săptămâni la Institut l-am cunoscut pe studentul Ştefan (István, Pista) Fischer. Era cu un an înaintea noastră la aceeași secție și chiar de pe atunci o figură dominantă. Mai în vârstă decât majoritatea colegilor săi, cu o mai bogată experiență de viață, bine informat, mereu plin de vervă și umor – uneori ce-i drept usturător – el s-a impus ușor ca un fel de cap de promoție. Îmi amintesc unul din primele sale filme de examen, inspirat de o temă populară în fotografia artistică interbelică: turnarea asfaltului noaptea. Pe-atunci operația se făcea manual, la lumina reflectoarelor. Aburii groși, fețele încordate ale muncitorilor, efortul fizic, contrastul alb-negru produceau un efect puternic. Filmul a primit desigur nota maximă.

Despre prietenia și colaborarea mea cu un alt coleg, regizorul Radu Gabrea, am scris într-o ediție mai veche a revistei (”Radio Days”, Baabel, 28.06. 2018 https://baabel.ro/2018/06/amintiri-radio-days-1947-1968/ ). Și cu Fischer Pista aveam să colaborez, într-o împrejurare deosebită. În vara anului 1966 făceam practică la studiourile de la Buftea. Acolo ne-a întâmpinat o mare agitație, toată lumea, toate sectoarele erau în fierbere. În acei ani de relativă liberalizare începuseră să apară în magazine produse occidentale, se pleca mai des peste hotare, erau și unele cooperări. Și iată acum sosea la Buftea o adevărată superproducție mondială. Filmul, o poveste romantică din perioada războaielor napoleoniene, se numea ”Șapte bărbați și o fetișcană” (”Sept hommes et une garce”). Regizor era Bernard Borderie, renumit pentru filmele sale de epocă – Cei trei mușchetari, Pardaillan, Angelique și alte asemenea. Distribuția era fantastică: în rolurile principale apăreau Jean Marais, Sidney Chaplin (fiul lui Charlie) și Marilù Tolo, o stea în plină ascensiune.

Jean Marais
Sidney Chaplin şi Marilú Tolo

Cu toții căutau să se apropie de faimosul actor francez, ceea ce nu era ușor. El era foarte rezervat, după fiecare scenă se retrăgea imediat în cortul său însoțit doar de un tânăr și frumos secretar. Curând personalul studioului avea să-l numească ”Nea Jenică”. Un fotograf de platou, un tip ingenios, a început să invite în incintă diferite doamne de mână cu câte un copil. Când actorul își făcea apariția, copilul se repezea spre el, fotograful își declanșa aparatul, după care încasa onorariul. După un timp producătorii francezi au observat ce se întâmplă și au cerut ca respectivul să fie îndepărtat. Noi, studenții, asistam la filmări și îndeplineam tot felul de operațiuni auxiliare. Fiind remarcat, poate chiar recomandat, lui Fischer Pista i s-a încredințat unul din aparatele de filmat active. Eu eram asistentul lui. Filmam detalii, planuri de legătură și diferite alte completări.

Pista şi Ilea

Momentul culminant s-a produs către sfârșitul filmărilor. Castelul contelui italian (tatăl eroinei din film), un grandios decor înălțat în exterior, urma să sară în aer. Această secvență evident irepetabilă trebuia filmată din mai multe unghiuri, cu cinci sau șase camere declanșate concomitent. Noi eram amplasați pe un loc mai înalt cu o bună vedere de ansamblu. Răspunderea era mare, nu era permisă nicio greșeală. Artificierii au pus dinamită, s-a dat un semnal și castelul a explodat. Se pare că filmările au fost reușite, noi am primit mulțumiri și am plecat în vacanță.

După absolvire drumurile noastre s-au despărțit. Pista a început să lucreze la Studioul de filme documentare Al. Sahia. Avea acolo mulți cunoscuți și prieteni: regizorii Bartha Gabi și Mirel Ilieșu, operatorii Doru Segal, Tibi Olah, Willy Goldgraber, Peti Schoendorfer. I-am cunoscut și eu pe acești eminenți profesioniști și artiști, de multe ori le-am cerut sfaturi și ajutor pentru modestele noastre producții studențești. Eu am ajuns la televiziune, așa cum din totdeauna mi-am dorit. După câțiva ani ni s-a alăturat și fostul meu coleg. Lucram amândoi în aceeași unitate, Redacția naționalități. Eu la emisiunea în limba germană, el la emisiunea maghiară. Ne vedeam des, la vizionări și întruniri redacționale. Când el a rămas în Germania legătura s-a întrerupt, dar mereu am știut unul de altul.

Această poveste are și un epilog israelian. Pe la începutul anului 2006 Fischer Pista ne-a vizitat la Ierusalim, în locuința noastră din cartierul Gilo. Pe soția mea Eva o cunoștea de mult, de la desele sale vizite în frumoasa locuință bucureșteană a poetului Eric Majtényi, tatăl Evei. Vorbeam în salon de una-alta, când Pista a scos la iveală o cameră video digitală, compactă, ultimul răcnet. ”Vii cu mine la o filmare?” m-a întrebat. ”Desigur” am răspuns. ”Facem un interviu, nu-i departe”. Într-adevăr, în cartierul nostru locuia un domn pe nume Lupu, pe care nu-l cunoșteam. Am aflat că el a fost cândva director administrativ la Studioul Al. Sahia. Pista lucra la o temă interesantă legată de comemorarea a cincizeci de ani de la Revoluția Maghiară din 1956. Existau unele informații despre faptul că atunci, în toiul evenimentelor din Ungaria, la studioul de documentare din București a fost alcătuită în grabă și în cel mai deplin secret o echipă de filmare menită să însoțească trupele rusești în marșul lor spre Budapesta. Indicația era să se filmeze totul așa cum se întâmplă: invazia, rezistența, eventuale lupte, reacția publică, represiunea. Pista consemna mărturii, mulți știau câte ceva, dar era nevoie de o confirmare mai mult sau mai puțin oficială. Domnul Lupu ne-a primit cu bunăvoință. Ne-am așezat, Pista punea întrebări, eu filmam. Interlocutorul nostru a confirmat faptele dar n-a adăugat prea multe detalii. După câteva luni am văzut filmul așa cum l-a transmis Duna TV. Din păcate lipsea esențialul: metrajul original, imaginile filmate atunci de echipa sosită în secret din România împreună cu tancurile sovietice. Aceste imagini n-au fost găsite niciodată. Rolele de film zac probabil și astăzi, neștiute și degradate, în arhivele ultrasecrete ale fostei Securități și fostului KGB.

Ilia Ehrenkranz

Ierusalim, 2019

One Comment

  • Tiberiu Roth commented on July 5, 2019 Reply

    Interesanta reamintire din cinematografia românească,in care contribuția cineastilor evrei nu a fost dupa știința mea inca relevata.Cred ca ar merita un efort.!Nu v -ar surâde o asemenea provocare?Multi asteptam cu interes.

    Unul dintre ei,

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *