Amintiri. Radio Days 1947-1968

Să mă ierte Woody Allen că împrumut titlul unui faimos film de-al său, dar n-am găsit nicio denumire mai potrivită pentru vremea greu de imaginat când încă nu exista televiziune. Pe când aveam vreo 7-8 ani, după război, refugiu și revenirea treptată la o viață cât de cât normală, prima achiziție importantă a familiei a fost un aparat de radio ”Orion”. O adevărată minune: carcasa masivă din lemn furniruit, difuzorul drapat în culori discrete, trei lungimi de undă – lungi, medii și scurte. Scala mare și verde – o  lecție de geografie cu nenumărate denumiri de localități, unele cunoscute, altele mai puțin: Hilversum, Beromuenster, Koblenz. La mijloc, deasupra scalei o lumină intensă clipind fascinant: ochiul magic. Dar partea interesantă se afla mai sus, ridicând un capac găseai încă o instalație – un patefon! Cumpărătura de ocazie cuprindea și un pachet cu vreo 30 de discuri uzate – plăci grele de ebonită cu turația 78 (azi la mare preț printre colecționari). Selecția era cam eclectică dar atractivă: La donna e mobile, Radetzki Marsch, cântări de Kol Nidre și romanțe cu Zavaidoc.

Pe etichetele rotunde mereu același câine ascultând concentrat  ”his masterיs voice”. Le-am ascultat pe toate de mai multe ori până ce m-am plictisit. Radioul în schimb era întotdeauna nou, zburam de la o stație la alta, de la o limbă la alta. Pe unde scurte îmi plăcea să prind cacofonia neîntreruptă de semnale morse, se părea că toate armatele și toți agenții secreți din estul Europei își trimit mesaje cifrate prin ”Orion”-ul nostru. Pe urmă a venit catastrofa. În dormitorul părinților, unde fusese instalat radioul, erau două prize: una electrică  și alta conectată la antena de pe acoperiș.  Odată, după o mare curățenie, cablul antenei a fost introdus din greșeală în priza cu curent electric. S-a auzit un pocnet puternic, a ieșit un fum alb, înecăcios și Orion a murit. Pe vremea aceea lămpile de radio erau foarte scumpe și greu de găsit. După săptămâni de căutări și încercări aparatul a fost cumva reparat dar nu și-a mai revenit niciodată la strălucirea inițială. Ca atare a fost exilat în altă cameră unde, spre marea mea bucurie, puteam să mă furișez noaptea și să ascult tot felul de posturi interzise. De pildă ”Verbotene Musik” la RIAS Berlin. Aici am auzit pentru prima oară big band-ul lui Glenn Miller sau Duke Ellington și un cântăreț extrem de răgușit și foarte voios care-mi plăcea grozav, Louis Armstrong. Au trecut de atunci multe decenii, dar pasiunea pentru jazz mi-a rămas. Ani în șir am ascultat la Vocea Americii memorabila emisiune ”Music USA”, prezentată de Willis Conover. Timp de 40 de ani el a transmis-o aproape zilnic cu aceeași prestanță și aceeași voce profundă, inconfundabilă – o performanță greu de egalat.

O altă personalitate radio a vremii era Szepesi György, legendarul crainic sportiv de la Radio Budapesta. Trăind la Oradea, începusem să înțeleg puțină maghiară, destul ca să urmăresc cu sufletul la gură transmisiile sale pline de dramatism. Era perioada de glorie a lui Puskás și a colegilor săi din echipa de fotbal a Ungariei, care după ce a câștigat titlul olimpic la Helsinki în 1952 a dominat scena europeană încă câțiva ani buni. Szepesi (Friedländer), născut în 1922, deține un record Guinness pentru cea mai lungă carieră activă de reporter sportiv. Odată cu mutarea la București preferințele mele radiofonice s-au mai diversificat. De fapt ascultam tot ce se transmitea, de la Cotele apelor Dunării la Unda veselă. În mod firesc mă atrăgeau programele pentru copii. De Anul Nou, pe 1 Ianuarie, cadoul meu mult așteptat era Carnavalul copiilor – o lungă și veselă emisiune, plină de surprize. Personajul central era baronul Münchausen, interpretat de Nicolae Gărdescu, iar regia aparținea lui Titi Acs. (Mai târziu, în Israel, Titi Acs a continuat să facă același lucru – programe pentru copii la Televiziunea școlară din Tel Aviv.) Cu timpul am avansat devenind un ascultător fidel al emisiunilor de teatru radiofonic. Uitând de lecții, lecturi sau plimbări cu prietenii, petreceam ore întregi lângă aparatul de radio în compania sonoră a unor mari actori – Manolescu, Storin, Vraca, Aura Buzescu, Beligan, Birlic, Cazaban, Clody Bertola și mulți, mulți alții. Așa am ajuns să cunosc marele repertoriu universal și să îndrăgesc acele voci superbe. Premierele ”Teatrului la microfon” erau adevărate evenimente culturale anunțate și comentate în presă. Precum se știe, teatrul românesc se bucură de bogate și glorioase tradiții, varianta radiofonică – datând din 1929 – nefiind cu nimic mai prejos.

Despre Europa Liberă s-a vorbit și s-a scris mult. Nu cred că am ceva important de adăugat. Evident, ascultam și eu ca toată lumea, era o importantă sursă de informație și speranță. Îmi plăceau emisiunile culturale și analizele politice ale lui Nestor Rateș, eminent ziarist care într-o vreme a fost și director al redacției române la München și Praga.  Pe Rateș (născut în1933 la Moinești) l-am cunoscut în Israel la un simpozion de istorie contemporană. Era exact cum mi l-am închipuit: un domn distins, articulat, extrem de bine informat, cu alură de diplomat american.

În anii י60  am fost student la IATC. Printre colegi se număra Radu Gabrea, cel care avea să devină unul din cei mai de seamă cineaști români. Eram destul de apropiați, vorbeam des despre filme, viață și chiar politică – lucru cam riscant pe vremea aceea. L-am și asistat la unele filmări de examen. Dar prima sa regie oficială – fapt puțin cunoscut – s-a petrecut la Radio. Era o perioadă de relativă liberalizare și au hotărât să înființeze o emisiune studențească realizată chiar de studenți.  Se numea ”Gaudeamus”, Gabrea era regizor, eu scenarist, prezentator era Florian Pittiș. La început emisiunea a avut succes, avea haz, dezinvoltură, ritm alert.  Am scris primele câteva ediții după care nu mai știu ce-a fost.  Cu timpul realizatorii s-au schimbat și totul a revenit la normal. Pe Radu l-am revăzut de mai multe ori la festivalurile de film din Ierusalim.

Scurt timp după ce a murit, în martie 2017, el a fost comemorat la o întrunire la Templul Coral din București.  Și nu întâmplător:  s-a spus acolo pe bună dreptate că Radu Gabrea a fost un mare și adevărat prieten al comunităților evreiești din România. O dovedesc atât relațiile sale umane cât și, mai ales, numeroasele sale filme cu tematică evreiască.

După absolvirea Institutului, în 1968, urma să încep să lucrez la studiourile TVR din strada Molière (blocul-turn din Dorobanți era încă în construcție), dar în mod ciudat încă nu aveam televizor acasă.  Se anunța un mare eveniment: festivalul ”Cerbul de Aur” de la Brașov.  Familia făcea presiuni, voiau să vadă deschiderea în direct.  Așa că am cumpărat un aparat TEMP 2 de producție rusească , am instalat o antenă pe balcon și am urmărit pe viu transmisia cu Tudor Vornicu, Margareta Pâslaru, Amalia Rodrigues și alte stele de primă mărime.  Pentru noi zilele radioului, radio days, luau sfârșit și începea o nouă epocă – era televiziunii.

Ilia Ehrenkranz

Ierusalim, 2018

4 Comments

  • Boris Marian Mehr commented on July 9, 2018 Reply

    ar merita, dacă ai răbdare, să scoți o carte, poate chiar la Hasefer- director Al. Marinescu, care este și red. șef al Realității Evreiești. Ce zici? Îți pun o pilă?

  • Andrea Ghiţă commented on June 29, 2018 Reply

    Mi-a plăcut foarte mult acest articol, mai ales că şi eu am crescut cu radioul şi chiar şi astăzi sunt ascultătoare fidelă a radioului. Îmi pace să ascult la radio chiar şi meciurile de fotbal. Urmăresc cu ochii minţii cele petrecute pe teren – memoria lui György Szepesi îmi stăruie şi mie în amintire. PLus că pot trebălui între timp în bucătărie. Noi aveam un aparat radio Vef Akkord, cu pickup şi discuri ruseşti – foarte fragile – de pe care suna vocea lui Mark Bernes cântând Pod Moskovskie vecera. Bunicul meu adoptat asculta Europa Liberă la un radio interbelic Blaupunkt – îl păstrez şi azi – cu ochi magic şi scală verticală. Ascultam şi emisiunea pentru copii şi dedicaţiile muzicale, dar cel mai mult îmi plăceau clopotele de la amiază transmise de Radio Kossuth.

  • Ilia Ehrenkranz commented on June 29, 2018 Reply

    Telefunken era desigur o marcă mai bună. Radioul Orion, despre care povestesc, a fost fabricat,cred, în Ungaria în timpul războiului. Dar pentru mine a rămas de neuitat.
    Mulțumesc pentru comentariu.

  • Hava Oren commented on June 28, 2018 Reply

    Și în copilăria mea aparatul de radio a fost la loc de cinste, doar că era Telefunken, negru și fără patefon.
    Tatăl meu era mare meloman – cititnd acum cronicile muzicale ale lui Mihail Sebastian, am impresia că sunt vorbele tatei. La nunta părinților mei, în 1951, singura zestre a mamei a fost aparatul de radio, în jurul căruia am petrecut cu toții ore minunate. În 1972, când am plecat din România, aparatul mai funcționa, dar am fost nevoiți să ne despărțim de el. Ce păcat!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *