Ediția cu numărul 54 a Festivalului internațional al filmului de la Karlovy Vary a început pe cunoscuta melodie Cha ba da ba da. Suport muzical al unui montaj cu Un alt bărbat și o altă femeie. Refrenul avea să fie reluat și în seara închiderii. Neobișnuit pentru un mare festival. După cum neobișnuiți au fost și cei aflați dincolo de sintagma transferată din titlul faimosului film al lui Lelouch. Nu erau două vedete ci, pur și simplu, Bărbatul și femeia care, acum 25 de ani, au relansat festivalul, după ani de presiuni politice, l-au proiectat pe orbita regăsirii: Eva Zaoralova și Jiří Bartoška. Ea- critic de film, numită director artistic și selecționer. El – actor, acum președinte.

Festivalul din acest an a omagiat cei 25 de ani ai unui cuplu profesional de excepție, care a preluat conducerea unei manifestări stagnante ce și-a regăsit, în libertate, calea unei identități moderne. Soarta putea fi întoarsă din drum, nu însă și numărătoarea. A trebuit să ne obișnuim cu ciudata matematică: deși s-a născut în 1946, deci odată cu festivalul de la Cannes, KVIFF, cum îl recomandă inițialele, a ajuns abia la ediția a 54-a. Și-a făcut repede loc pe hartă, drept care, în 1956, Federația internațională de specialitate (FIAPF) l-a inclus, în ierarhia sa, în clasa restrictivă festivalurilor de categoria A. Dar, odată cu înființarea Festivalului de la Moscova, în 1959, Karlovy Vary a fost nevoit să împartă sezonul festivalier, drept care, până în 1993, s-a ținut odată la doi ani. Fraternitatea nu a fost lipsită de consecințe. Confuzie, multe semne de întrebare legate, mai ales, de identitatea manifestării. Ascensiunea nu avea să mai fie pe măsura primilor ani. Eva Zaoralova povestea cu umor cum, în 1994, dorind să ia legătura cu o casă de producție de la Roma, în vederea selecției și prezentându-se, în italiană, ca fiind din partea Festivalului de la Karlovy Vary, a fost întrebată: “Carlo cosa?”. Cum ar veni: “Carlo și mai cum vă numiți?”.  Este greu de presupus că astăzi ar mai putea avea loc un astfel de dialog încețoșat. Lista de mari vedete care au acceptat, de-a lungul anilor, invitația de a veni la Karlovy Vary pentru a primi un Glob de Cristal onorific, impresionantă, spune multe despre prestigiul acestui loc de întâlnire privilegiat: Robert De Niro, Robert Redford, Gregory Peck, Mel Gibson, Richard Gere, Michael Douglas, Helen Mirren, Judi Dench, Liv Ullmann, Sharon Stone,  Susan Sarandon, Danny DeVito, Jean Reno, Antonio Banderas, Ben Kingsley, John Malkovich, Jude Law, Harvey Keitel, Andy Garcia, Willem Dafoe, John Travolta, Morgan Freeman, Scarlett Johansson, Tim Robbins, Uma Thurman, Casey Affleck, Robert Pattinson, Julianne Moore, Patricia Clarkson. UItimele două – în acest an.

Puține festivaluri, chiar dintre cele de frunte, se pot lăuda cu o astfel de divizie de elită. Fiecare a avut propria justificare, dar, probabil, cuvintele lui Tim Robbins de acum doi ani acoperă totul: “Mai avem nevoie de talentul lui Forman, de curajul lui Havel”. Veneau în țara marelui cineast ceh Miloš Forman, de două ori câștigător al premiului Oscar, veneau în țara lui Václav Havel. Se pare că unii dintre cei mai sus amintiți s-au  îndrăgostit de Karlovy Vary și nu au pierdut prilejul de a reveni.  Casey Affleck (fratele și mai celebrului Ben Affleck), distins acum doi ani cu un Glob de Cristal, s-a întors acum pentru a-și prezenta filmul  Light of My Life.  Patricia Clarkson, proaspăta deținătoare a trofeului onorific declara în glumă că dacă i s-ar trimite pisica, nu s-ar mai întoarce în America. Dacă mi se îngăduie, voi spune că și eu aș mai fi rămas, (ceea ce se întâmplă rar, festivalurile fiind un agent de oboseală), pur și simplu pentru a mai vedea, dacă era cazul, filme precum cele din selecția oficială competitivă, una dintre cele mai bune din ultimii ani, foarte scurtă, însă, numai 12 titluri, din tot atâtea țări. Surprinzător de extinsă însă aria geografică a acestei ediții, cele 12 filme venind din Bulgaria, Belgia, Chile, Turcia, Germania, China, Marea Britanie, Slovacia, Filipine, Slovenia, USA, Spania. Globalizarea își arată efectele, atât de mult încât un film precum Monsoon, care navighează sub pavilion englez, este realizat de un cineast cambodgian interesat în destinul unui vietnamez dezrădăcinat. Ceea ce s-ar putea să treacă drept o greșeală, inexistența Cehiei în această enumerare, nu este. În această ediție de excepție, în care s-au sărbătorit, fără surle și trâmbițe, cei treizeci de ani de ani de libertate, nu a fost inclus niciun titlu al țării gazdă, aceasta figurând doar în calitate de co-producătoare a filmului slovac. O astfel de absență nu s-a mai înregistrat decât o singură dată în istoria festivalului și pare absolut insolită în geografia manifestărilor similare, în care producțiilor naționale le revin câteva locuri. Decizie radicală, mai mult ca sigur nu ușor de luat, asumată de directorul artistic Karel Och: “Credem că suntem mai de folos cinematografiei noastre provocând o discuție despre ingredientul care lipsește, astăzi, filmelor cehe, decât optând pentru o producție căreia îi va fi greu să facă față unei competiții dure”. Revista Variety remarca: “Pentru o țară care are mândria unei tradiții cinematografice ce include titani precum Miloš Forman și Jiři Menzel, deținători de Oscaruri sau pe co-fondatorul Noului val ceh, Jan Nemec, o asemenea excludere doare”. Nu se poate să nu mă gândesc ce dramă s-ar fi stârnit la noi, într-o astfel de situație. În ciuda acestui an nu foarte rodnic, Karel Och este încrezător în buna funcționare a inimii cinematografiei țării sale: „Cred că anul viitor va fi unul foarte puternic. O nouă generație devine din ce în ce mai vizibilă, dar, desigur, e nevoie de timp”. Nu este exclus ca selecționerul să fi avut în minte cuvintele lui Miloš Forman, “Am detestat întotdeauna să fiu indulgent cu mine însumi”, așa cum le-am auzit în documentarul Forman vs. Forman semnat de Helena Trestikova și Jakub Hejna, văzut în cadrul secțiunii Special Events. Un alt semn distinctiv al competiției, cea care – voi repeta asta mereu – reprezintă coloana vertebrală a unui festival, a fost absența intruziunilor politice în substanța filmelor selecționate. Din Bulgaria în Filipine, din Slovacia în China, din Germania în Chile, am asistat la dramele omului mic, strivit de presiunea cotidianului, de neliniștea unei existențe fără orizont, oricând gata să fie deturnată de o banală, în aparență, întorsătură a vieții. Părinți despărțiți de copii printr-o lipsă de comunicare indusă de asprimea vieții de fiecare zi, nu de angoase existențialiste, ființe înstrăinate și obișnuite cu solitudinea – pe toate continentele. Câștigător al trofeului suprem, Globul de Cristal, Tatăl (Bashtata)  al cuplului cineaștilor bulgari Kristina Grozeva și Petar Vâlceanov a impresionat prin tristețea tandru-comică a raporturilor dintre un tată adâncit în lumea lui de fantasme, martor indiferent, fără voie, al zbaterilor propriului său fiu. Departe de vreo nuanțare comică, dar apropiat prin similitudinea raporturilor alienante dintre o mamă, de data asta, și un fiu, Lara al regizorului german Jan-Ole Gerster a fost alegerea juriului pentru Premiul său special. Protagonista Corinna Harfouch a dublat succesul peliculei prin Premiul de interpretare ce i-a fost atribuit. Omologul său pe linie masculină a fost Milan Ondrik din filmul slovacului Marko Skop Let There Be Light.

Cu rândurile ajunse în acest punct trebuie să spun că opțiunile criticii invitate să instituie o cotă a titlurilor concurente au fost mult diferite față de cele ale juriului, din care au făcut parte și regizorul Serghei Loznitsa și cunoscutul critic și teoretician Charles Tesson. Nu am fost singura care mă așteptam la mai multă îndrăzneală și gust al provocării, cel puțin din partea acestuia din urmă, directorul secțiunii paralele La semaine de la critique de la Cannes, una dintre cele care cultivă, prin excelență, noutatea, creativitatea. Filmul cu cea mai mare cotație critică a fost puternicul Let There Be Light, despre disperata căutare a identității tinerilor privați de prezența tatălui, plecat în străinătate în căutarea unei vieții mai bune. Exact ca în cazul lui Almodóvar, la Cannes, juriul a adoptat soluția de compromis a premierii actorului și atât. Aproape de mirare cum un film precum Ode to Nothing al cineastei filipineze Dwein Baltazar despre singurătatea absolută în care trăiește o femeie ai cărei singuri ascultători sunt morții a trecut neobservat. Cum s-a întâmplat și cu Mosaic Portrait al lui Zhai Yixiang, tânăr aparținând celei de a 6-a generații în sistemul cronologic al cinematografiei chineze. Un portret în tușe dure al unei tinere răzvrătite, dintr-un colț pierdut al imensei sale țări. Greu de priceput de ce i-a fost preferat mai convenționalul La virgen de agosto (David Trueba, Spania) despre spleenul unei tinere în incerta căutare a unui capăt de fericire, căruia i-a fost înmânată o mențiune specială  a juriului. Compensată de un ex-aequo în materie de mențiuni, cealaltă beneficiară fiind actrița chiliană Antonia Giesen din filmul lui Felipe Rios El hombre del futuro. Din nou, într-o formulă cvasi-mută, regăsirea unui tată și a înstrăinatei sale fiice. Amintind discrepanța dintre opțiunile juriului și cele ale echipei de critici invitați să dea note nu vreau câtuși  de puțin să absolutizez alegerile celei din urmă, ci doar să semnalez nealinieri din ce în ce mai vizibile. Filmul câștigător, Tatăl, deja amintit, a fost, probabil, cel mai așteptat, datorită notorietății rapid câștigate de Kristina Grozeva și Patar Vâlceanov, după succesul precedentelor Lecția și, respectiv, Gloria, care au circulat prin lume acumulând premii.

Fără să fie o dezamăgire, filmul de acum, ultimul dintr-o trilogie inspirată de rubrica Fapte diverse a ziarelor, nu are forța de a șoca a celorlalte două. Poate de aceea s-a aflat abia pe locul șapte în clasamentul despre care am scris. Coincidență sau nu, juriul internațional din care au mai făcut parte scriitorul și scenaristul ceh Stepan Hulik, scriitoarea și cineasta palestiniană Annemarie Jacir și actrița greacă Angeliki Papoulia au preferat câteva nume deja afirmate, cuplul bulgar sau David Trueba (fratele mai celebrului Fernando Trueba ), autorul acelui greu de uitat Soldados de Salamina din 2002. La urma urmei este bună și continuitatea, într-o epocă mai degrabă a dezintegrărilor. Nu știu cum va fi ediția viitoare, oarecum rotundă, a 55-a, dar cea recent încheiată poate fi socotită a unui an – etalon.

Magda Mihăilescu