Jakob Mincinosul

Filmul Jakob mincinosul a fost făcut în 1974 la studiourile DEFA din RDG. El nu a stârnit niciodată mare interes în România, iar acum este aproape uitat, chiar și de bătrâni ca mine. Mie mi-a plăcut mult, dar nu aveam cu cine discuta despre el, deoarece chiar cei din lumea mea mică nu l-au văzut. Multă vreme mi-a rămas în amintire, fiind vorba despre evrei dintr-un ghetou în 1944 și la fel cum am adunat tot ce am găsit ca literatură sau document în legătură cu Holocaustul, astfel de filme erau preferatele mele. Au trecut anii și mai țineam minte doar titlul și subiectul în mare. Filmul lui Benigni Viața e frumoasă, din 1997, mi-a reamintit filmul Jakob Mincinosul și am putut compara modalitățile diferite de a aborda aproape același subiect: minciuna care salvează. Întâmplarea face că tocmai am primit un cadou de la un prieten din Berlin: un DVD, o ediție specială în cinstea aniversării a 60 de ani a casei de film DEFA, Berlin. Este tocmai filmul Jakob Mincinosul, ediție jubiliară unică. Și iată că am putut să revăd după atâția ani acest film, cu ochii și mintea vârstei actualeRead more…

Concertul de Anul Nou de la Viena, 1 ianuarie 2021

28 noiembrie 2020: Vicecancelarul Austriei, Werner Kogler (Partidul Ecologist) presupune că renumitul Concert de Anul Nou din 1 ianuarie 2021 va avea loc, în fața rândurilor de scaune goale. „Dacă Salzburg poate să joace cu Bayern München cu stadionul gol, de ce să nu fie posibil și Concertul de Anul Nou fără public”, a spus politicianul într-un interviu în ziarul Tiroler Tageszeitung. Muzicienii filarmonicii susțin ca renumitul Concert de Anul Nou va avea loc și vor cânta, dacă situația o va impune, chiar cu sala goală. Declarația surprinzătoare mă duce cu gândul la controversatul eseu a lui Vargas Llosa Alles Boulevard, iar recitirea lui vine la timpul potrivit, într-o perioadă în care toți încercăm să ne adaptăm la new reality, cu tristețea singurătății și incertitudinea viitorului. „Cine își pierde propria cultură, se pierde pe sine însuși“, scria laureatul premiul Nobel într-o fulminantă și cinică analiză a societății contemporane, analiză a societății contemporane, în care spectacolul de artă este confundat cu orice altă acțiune de amuzament zgomotoasă.Read more…

O lume nebună, nebună

Desemnarea Qatarului ca gazdă a Campionatul Mondial de Fotbal 2022 a dat naştere la controverse, preocupând presa sportivă şi nu numai. Argumentele împotriva organizării a campionatului tocmai în Qatar au fost numeroase. Întâi de toate, desfășurarea în luna noiembrie era nepotrivită pentru că toate campionatele naționale trebuiau întrerupte pentru o lună de zile. Qatar este o țară mică, unde fotbalul e mai puțin cunoscut decât în Europa, America Latină, sau Africa și după unele zvonuri, conducerea FIFA ar fi fost mituită pentru alegerea acestei țări. Să nu mai vorbim de numeroasele victime printre muncitorii străini care au lucrat la construcția stadioanelor.  Comitetul de organizare a campionatului din Qatar a interzis orice activitate a organizației LGBT și orice manifestare de intimitate în public, indiferent dacă perechile erau căsătorite sau nu etc., etc. În mod normal, campionatul nu ar fi trebuit să aibă loc într-o țară care nu respectă libertățile elementare ale omului. FIFA ar fi trebuit să combată orice manifestare de segregare sau discriminare în funcție de rasă, sex, vârstă, sau religie, dar nu au fost decât încercări timide de a boicota campionatul din Qatar din partea federațiilor de fotbal din Anglia, Germania și Australia. Pe Netflix a fost difuzat serialul Fotbal, bani și putere care demască corupția conducerii FIFA, inclusiv pe Sepp Blatter, președintele organizației, Michel Platini, președintele UEFA și mulți alții, nemaivorbind de implicațiile politice care nu fac obiectul acestui articol. În 20 decembrie 2022 a început mult disputatul Campionat Mondial de Fotbal. Surprizele au început chiar în doua zi:Read more…

Au şi filmele destinul lor – Festivalul de la Cannes (II)

Cu mai mult timp în urmă, fostul delegat general al festivalului, apoi președinte, Gilles Jacob, omul intrat în legendă, cel care a construit, în fapt, Cannes-ul așa cum este el, astăzi (cu secțiunile paralele Un certain regard, Cinéfondation, cu Caméra d’ Or), ne încredința o mărturisire: după părerea lui, o ediție bună apare cam odată la doi ani. Cam așa cum stau lucrurile și în materie de vinuri. Cum dă Dumnezeu sau, mai exact spus, în funcție de recolta, de producția internațională. Partea proastă este că nu am ținut seama de un amănunt: cam de când ar fi trebuit să începem numărătoarea pentru a urma legea din doi în doi, lege ce ar fi trebuit să ne conducă spre o mai armonioasă privire generală asupra unei selecții? Divergențele judecării ei, în funcție de inerentul subiectivisim al comentatorilor profesioniști, au rămas la locul lor și poate asta face și farmecul de moment al vieții unui mare festival cum este Cannes-ul. Ne încruntăm în fața unor judecăți care le contrazic pe ale noastre, ne nedumeresc unele patimi stârnite de filmul X, nu refuzăm nici bănuiala unor interese obscure etc. Pe urmă, apele se mai liniștesc și începem dacă nu să refacem ierarhiile, întrerprindere oricum riscantă, măcar să aruncăm o privire sine ira et studio. Atât cât se poate. Iar ceea ce constat că se poate acum, la o distanță de câteva săptămâni, este părerea generală că ne-am aflat în fața unuia din acei ani buni (să nu uităm numărătoarea, anul viitor). Oricât ar îndrăgi unii refrenul potrivit căruia Cannes-ul cultivă sistemul clienților, al cineaștilor veșnic abonați, a-i regăsi în selecție pe Almodóvar, pe Tarantino, Jim Jarmusch, Marco Bellocchio, pe inconturnabilii Ken Loach, frații Dardenne (ultimii, amintesc, deținători a două Palme d’ Or, iritanți poate și pentru că lucrează mult și repede), a-i reuni ori de câte ori au un film gata de start, nu indică un semn de slăbiciune, de inerție. Poate este doar un semn al sațietății celor amatori, în primul rând, de sânge proaspăt. “Cannes-ul se mișcă greu” – spun criticii americani, greu de mulțumit în privința prezenței cinematogarfului de peste ocean pe Croazetă. Read more…

Aplauze (virtuale) pentru Liana Tauberg şi „familia ei (nu doar) muzicală”!

Astăzi simt nevoia să scriu despre un eveniment pe care – ca mulţi alţii – l-am vizionat online; mai bine spus, la două luni de când a început difuzarea online, graţie adresei de facebook pe care am primit-o şi pe care o împărtăşesc, cu bucurie, tuturor celor ce ar avea dorinţa de a o accesa pentru a asista comod, „din fotoliul telespectatorului”, la un eveniment de excepţie: Ziua Culturii Naţionale – 15 ianuarie 2021. Gazdă a fost primitorul Centru Cultural Buftea, prefaţarea fiind făcută de maestru Robert Nagy, cel pe care îl redescoperim deja de câţiva ani ca manager al Centrului şi, desigur, ca organizator şi inspirat „purtător de cuvânt” al culturii sub diversele ei faţete…Ideea, concepţia şi realizarea acestui spectacol ce reuneşte muzică, poezie, artă vizuală (fotografie) şi mult, mult sentiment, aparţin unui medic pentru care violon d’Ingres este – aţi ghicit! – cultura în toate ipostazele ei şi, mai ales, în cea a vibraţiei apropierii sufleteşti. Read more…

Karlovy Vary 2019 – O ediție etalon

Ediția cu numărul 54 a Festivalului internațional al filmului de la Karlovy Vary a început pe cunoscuta melodie Cha ba da ba da. Suport muzical al unui montaj cu Un alt bărbat și o altă femeie. Refrenul avea să fie reluat și în seara închiderii. Neobișnuit pentru un mare festival. După cum neobișnuiți au fost și cei aflați dincolo de sintagma transferată din titlul faimosului film al lui Lelouch. Nu erau două vedete ci, pur și simplu, Bărbatul și femeia care, acum 25 de ani, au relansat festivalul, după ani de presiuni politice, l-au proiectat pe orbita regăsirii: Eva Zaoralova și Jiří Bartoška. Ea- critic de film, numită director artistic și selecționer. El – actor, acum președinte. Festivalul din acest an a omagiat cei 25 de ani ai unui cuplu profesional de excepție, care a preluat conducerea unei manifestări stagnante ce și-a regăsit, în libertate, calea unei identități moderne. Soarta putea fi întoarsă din drum, nu însă și numărătoarea. A trebuit să ne obișnuim cu ciudata matematică: deși s-a născut în 1946, deci odată cu festivalul de la Cannes, KVIFF, cum îl recomandă inițialele, a ajuns abia la ediția a 54-a. Și-a făcut repede loc pe hartă, drept care, în 1956, Federația internațională de specialitate (FIAPF) l-a inclus, în ierarhia sa, în clasa restrictivă festivalurilor de categoria ARead more…

Vedetele muzicii uşoare germane

Am ales pentru cititorii publicației Baabel câteva personalități care au dominat muzica ușoară și folkul german în ultimele decenii. Ovationați de zeci de mii de spectatori care au umplut până la refuz sălile de spectacol sau admiraţi de alte zeci de mii care ( la fel ca mine) le-au vizionat clipurile pe youtube. Am ales din Google numai câteva personalități care au dominat scena muzicală germană: Heino, cehul Karel Gott, Helene Fisher, Florian Silbereisen, din Elveția, Beatrice Egli și Melanie Oesh, Nicole și celebrul olandez Andre Rieu. Criteriile de selecționare au fost succesele relatate de mass media, premiile, valoarea câștigurilor (!) și numărul de discuri vândute. Trebuie să adaug un element subiectiv: am ales exclusiv interpreții și melodiile care mi-au plăcut!Read more…

Doamne, ce plictis!

Acum câteva zile am trecut strada, ca să ajungem la cinematograful ”de cartier”, aflat la 20 pași de casa noastră. Filmul se anunța interesant, dar după cum o să vedeți…Dar să nu încep cu sfârșitul ci, așa cum se obișnuiește, cu începutul. Eroul principal al filmului e un tip foarte întreprinzător, dominant, familist. Are vreo 5 copii și o nevastă iubitoare. Individul are o funcție de răspundere și probabil foarte bine plătită, pentru că primele 10-15 minute ale filmului descriu cu lux de amănunte atmosfera în care trăiește familia în cauză. Nu e lux, dar fără discuție e bunăstare. O casă spațioasă, grădină, un mic bazin de înot, dar mai ales femei și bărbați care slujesc în casă. Ei fac de toate: curăță, spală, gătesc, îngrijesc de grădină până și de cizmele proprietarului, dar ceea ce impresionează în film e că niciunul dintre ei nu scoate o vorbă. Ei primesc ordinele și le execută, cu pricepere și în liniște. Viața se desfășoară într-o atmosferă calmă, o viață de familie care poate provoca oricui o senzație de invidie. Plăcuta și liniștita viață de familie este întreruptă când soțul e avansat, primește o funcție mult mai importantă, doar că familia va trebui să se mute mai aproape de noua lui funcție. Multe amănunte despre modul în care eroul filmului se achită de noile sale sarcini nu primim, dar e clar că tipul e de mare succes, pentru că el își va schimba din nou funcția, căpătând o sarcină extrem de importantă, de interes național, care trebuie dusă la bun sfârșit fără întârziere. Acțiunea se petrece în Polonia, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, și anume la Auschwitz.Read more…

Sfârşit de stagiune

De ani de zile păstrez aproape cu sfinţenie abonamentul la Orchestra Simfonică din Tel Aviv, care continuă să vină la Haifa pentru două concerte aparţinând aceluiaşi ciclu. Din toți anii de când acest abonament face parte din rutina vieţii mele, directorul muzical şi unul dintre dirijorii cei mai renumiţi ai orchestrei a fost Zubin Mehta. Încă înainte de a sosi în Israelca ola hadaşa, numele acesta a avut pentru mine o rezonanţă deosebită, evocând un muzician de anvergură mondială, de care auzisem încă din adolescenţa trăită la Bucureşti. Acum, la sfârşitul stagiunii muzicale a anului 2019, după jumătate de veac în funcţia emoţionantă de director muzical al minunatei orchestre israeliene, acest geniu al dirijatului, omul şi muzicianul Zubin Mehta se retrage din lumea concertantă. Ultimul concert al stagiunii 2018-2019, a fost şi ultimul concert dirijat de Zubin Mehta la Haifa.Read more…

“Te-ai gândit vreodată?” – recital de poezie și jazz la filarmonica ploieşteană

Am fost coleg de facultate cu un ”găzar”, Ștefan/Fănică Prahoveanu, revenit în Ploiești după terminarea facultății. După ce am plecat în Israel, n-am mai fost în legătură, din considerente cunoscute. Legătura dintre noi s-a reluat, mult amplificată, abia după evenimentele din decembrie 1989. Zilele trecute Fănică mi-a trimis un bilet electronic, cu acces online şi live, la un spectacol al Filarmonicii “Paul Constantinescu” din Ploieşti. Era un recital de poezie şi jazz cu Claudia Motea şi Lucian Sabados care avea loc în 4 iunie 2021, sub genericul: “Te-ai gândit vreodată?”. Fănică îşi argumenta invitaţia astfel: una dintre protagoniste este actrița Claudia Motea, dumneaei fiind și autoarea cărții “Shalom, Israel”! Mie mi-a plăcut cartea; ți-o expediez prin poștă. Apropo, să știi că patronul spiritual al Filarmonicii ploieştene, compozitorul Paul Constantinescu, e tot de origina evreiască.Read more…

Elisabeth Leonskaja a revenit la Cluj. După 55 de ani.

Marți, 10 septembrie 2019, ora 19.00, Auditorium Maximum al Universităţii Babeş-Bolyai. Publicul meloman clujean s-a adunat în număr mare pentru a asculta recitalul uneia dintre cele mai renumite şi îndrăgite pianiste contemporane: Elisabeth Leonskaja care – consecventă ataşamentului faţă de Festivalul George Enescu – şi în acest an a venit să concerteze în România. Uşa din spatele scenei se întredeschide, urmează un moment de aşteptare încordată, după care îşi face apariţia artista supranumită „Leoaica Pianului” sau „Antidiva”. Privesc femeia matură cu mers elegant, îmbrăcată într-o rochie cu imprimeu roşu-cardinal pe fond negru şi o mantie neagră, fluidă, care-i conferă un aer regal. Întreaga ei făptură este dominată de un surâs cuceritor şi suveran. Surâsul emblematic al Elisabethei Leonskaja a rămas acelaşi, în ciuda trecerii anilor, deceniilor. Cred că mă număr printre foarte puţinii spectatori clujeni (sper să nu fiu chiar singurul) prezenţi în aceeaşi sală (pe atunci Sala Mare a Casei Universitare) la concertul laureaţilor Concursului Enescu, ediţia 1964. Tânăra de 18 ani, cu aer adolescentin, îmbrăcată într-o încântătoare rochiţă de dantelă (eu mi-o amintesc de culoare bleu, dar putea să fi fost albă sau roz), a cucerit publicul atât cu interpretarea desăvârşită a Concertului nr. 2 de Rachmaninov. Read more…

Festivalul de la Cannes are nevoie de legende (I)

Nu știu cum se face, dar titlul, un împrumut din șirul avântatelor afirmații ale directorului artistic, Thierry Frémaux, parcă verifică – pentru a câta oară? – cunoscuta zicere: “Ai grijă ce-ți dorești, s-ar putea să se împlinească”. Chiar așa a fost. Cel puțin două legende se vor adăuga istoriei – mereu concurate de mitologie – a festivalului, văzut ca cea mai importantă manifestare cinematografică a lumii. Din nou, nu știu cum se face, dar s-a nimerit ca ambele întâmplări, istorice sau de pomină, cum vreți să le spuneți, să se petreacă la final, pentru a evoca și ele, de data asta în cheie cultă, dictonul potrivit căruia “Sfârșitul încununează opera”. Dezastrul a năvălit ex-abrupto, de îndată ce președintele juriului, Spike Lee, a prins să glăsuiască, anunțând, fără să ezite, la Palme d’or… de la bun început. Până să izbutească biata gazdă, maestra de ceremonii, Doria Tillier – pentru prima oară în acest difcil rol – să-l întrerupă, lumea bună, invitată la ceremonia de închidere din sala Lumière, și lumea jurnaliștilor care urmăreau din altă sală transmiterea spectacolului, au prins cine este marele câștigător. Primii, invitați distinși, s-au făcut că nu aud, probabil, pentru a nu strica atmosfera. Noi, dincolo, muream de râs, văzându-l pe bietul Spike Lee buimac, pierdut, neînțelegând de ce a greșit, din moment ce maestra i-a spus, în engleză,” Mister President, the first film to be announced is.. ” Oarecum anesteziați de neașteptatul prilej de veselie, criticii, ziariștii nu au mai primit ca pe o lovitură strigarea, cu o inutilă voce de tunet, a beneficiarului Palme d’ or: Titane de Julia Ducournau. Zvonurile, bănuielile, presupunerile circulă repede la Cannes, uneori chiar înainte să înceapă, iar de-a lungul zilelor ele înfloresc. Iubitorii speculațiilor de tot felul au lansat ideea, de altfel nu lipsită de temei în atmosfera ideologizantă de astăzi, cum că premiul suprem va reveni musai unei femei, la capătul a 23 de ani câți au trecut de la primul Palme d ‘or câștigat de o regizoare: australianca Jane Campion, în 1993, cu splendidul Pianul.Read more…