Sunt plecat din țară din 1965 şi recunosc că nu am avut curajul să călătoresc în țările aflate sub jugul comunist decât după căderea zidului din Germania și după Revoluția de Catifea din Cehoslovacia. Ca fost redactor în Secția Centrală de Știri (CNR) a postului de radio Europa Liberă în Berlinul de Vest și la München, mă temeam că aș mai putea avea necazuri și complicații. De fapt fusesem deja de două ori în China, dar nu știu de ce, consideram China ca o “altă mâncare de pește”. De aceea, pregătind voiajul anual în Europa din primăvara lui 1990, la părinții soției, în Germania și Austria, (erau divorțați), ne-am hotărât să adăugăm o săptamână în Cehoslovacia, o țară pe care demult doream să o vizitez, dar nu avusesem ocazia. Soția fusese acolo ca studentă din Berlin.

Cu luni înainte am pregătit voiajul cu toate amănuntele, ca să nu am surprize pe drum și totuși surprizele m-au urmărit chiar din prima zi.

Călătoream ca de obicei cu Lufthansa, în clasa “de afaceri”, iar după aterizarea la Frankfurt intenționam să închiriez o mașină. Până atunci mi-am urmat rutina obișnuită: după o cină ușoară am deschis scaunul într-un fel de pat, am cerut o pătură, mi-am pus masca pe ochi și vată în urechi și l-am lăsat pe Moș Ene să facă restul. A doua zi pe la prânz, după vreo opt ore de somn plăcut, am aterizat la Frankfurt. Era într-o sâmbătă, înaintea unei sărbători legale.

După ce ne-am recuperat bagajele, ne-am îndreptat spre agenția de închirieri auto, ca să iau în primire mașina Opel comandată și plătită integral cu vreo două luni înainte. Dar, ajunși acolo, ne aștepta prima dificultate, ca să mă exprim în mod delicat. Domnișoarele de acolo tocmai închideau biroul și când le-am prezentat voucherul, au intrat în panică. Din greșeală, chipurile, mașina rezervată pentru mine fusese închiriată unui pilot venit pe neașteptate și nu aveau nimic altceva disponibil în următoarele cel puțin două zile!

– Ne pare rău, a fost o greșeală. Va trebui să așteptați până luni.

Deși vorbesc germana literară la nivel de limbă maternă, nu am reacționat în termeni foarte politicoși. Dacă nu au altă mașină, să mi-o aducă pe cea a directorului, am insistat – noi trebuia să ajungem în câteva ore în stațiunea Bad Harzburg, unde ne aștepta soacra mea. Cred că vocea mea a fost destul de stridentă, pentru că toate angajatele s-au speriat. Știau că am dreptate.

Directoarea sucursalei a apărut ca prin miracol. Întâi a încercat să mă convingă să accept situația, dar fără mare succes. Pe neașteptate a apărut o soluție.

Nu știu dacă cititorii cunosc faptul că o mare parte a aeroportului din Frankfurt fusese ocupată timp de mulți ani de către aviația americană, cu zeci și sute de avioane și mii de soldați și ofițeri.

Directoarea ne-a condus la un hangar unde se aflau sub cheie patru automobile americane noi-nouțe! Am văzut un Cadillac și un Lincoln, de vreo șase metri fiecare și două automobile Ford Mustang, de performanță. Mașinile erau ținute în rezervă, fiind destinate unor ofițeri superiori sau diplomați, care cereau să călătorească în condiții de lux, mai ales dacă guvernul american plătea. Limuzinele nu intrau în discuție pentru noi; un Mustang era roșu ca sângele, un motiv sigur de divorț. L-am ales pe al doilea, albastru cu patină metalică, chiar dacă avea opt cilindri și cine știe câte sute de cai putere, consumând benzină ca un vampir!

– O să vă coste 25 de mărci pe zi în plus, ne-a anunțat directoarea, dar înțelegându-ne privirile nemulțumite a renunțat la diferența de preț. După câteva minute eram pe drum spre Bad Harzburg, la vreo 300 de kilometri. Singurul amănunt demn de menționat este că mai toți șoferii de Mercedes sau BMW de pe Autobahn, mai ales cei care aveau o nimfă blondă alături, se străduiau să mă depășească, să-mi arate cât sunt de buni. I-am lăsat pe toți să câștige!

Sejurul la Bad Harzburg, o mică stațiune balneară în estul fostei Republici Federale, nu se anunța ca ceva deosebit. Mai fusesem de câteva ori acolo și în afară de sanatorii era un orășel fără prea multă animație. De fapt eu mă plictiseam, în timp ce soția și mama ei își povesteau tot felul de lucruri, în special afaceri de familie. De aceea, când am auzit că se organizează o mică excursie în orășelul vecin, Wernigerode, m-am bucurat să mai schimb decorul. Nu știam prea multe despre el, doar că avuse un destin neplăcut după război, nu numai deoarece căzuse cu câțiva kilometri în zona sovietică, mai târziu RDG, dar și pentru că era atât de aproape de zona vestică, încât era supravegheat cu atenție întâi de KGB, apoi de STASI și posibil de amândouă. Nu știam la ce să mă aștept, dar voiam să văd cu ochii mei un loc încă comunist în teorie, la numai câteva luni înainte de reunificarea oficială.

Coborând din microbuz, prima impresie a fost culoarea predominantă: de la cenușiu la foarte cenușiu. Deși era primăvară, oamenii purtau haine de culoare închisă, marfa din magazine avea un aer trist – ciorapi din Vietnam, lână din Mongolia, ceasuri Pobeda, năframe din URSS, iar în magazinele alimentare nu se prea găsea nimic proaspăt. Eram gata să mă întorc în microbuz și să las doamnele să se plimbe fără mine, când mama lui Marion ne-a atras atenția asupra unei biserici gotice aflate pe o stradă lăturalnică. Cel puțin era ceva de văzut fără amprenta sovietică!

Din păcate, deși arăta impozantă, am descoperit că biserica nu se putea vizita. Ușa masivă de stejar, înaltă de aproape zece metri, era zăvorâtă și încă de departe se vedea un lanț imens cu un lacăt la fel de impozant. Nimic de făcut!

În acel moment mama lui Marion a observat o pereche mai în vârstă care se apropia și fără a sta prea mult pe gânduri i-a intrebat într-o germană superbă dacă știu cumva când este deschisă biserica și dacă se poate vizita. Era un lucru normal, pe care îl făcusem adesea la Roma, Viena sau Madrid. Reacția lor a fost însă cu totul neașteptată. Într-un dialect pur saxon, femeia s-a rățoit la noi:

– De ce ne întrebați pe noi? Nu știm nimic! Noi nu mergem niciodată la biserică!

Și s-au îndepărtat în fugă, uitându-se împrejur. Eu nu m-am putut stăpâni și le-am spus, tot în limba lui Goethe:

– Nu mai trebuie să va fie teamă! Comuniștii sunt pe ducă, puteți merge din nou la biserică.

Bărbatul s-a oprit pentru câteva clipe și a șoptit încetișor: “Wir hoffen, wir hoffen” (Sperăm, sperăm), după care a alergat spre soția sa, care se îndepărta cu pași repezi. Evident că mai aveau frica în oase.

În drum spre hotel mi-am dat seama că fusesem cam pripit în judecata mea. De aproape 60 de ani ei trăiseră întâi sub naziști, apoi sub comuniști, supravegheați și poate chiar persecutați de Gestapo și apoi de STASI și nu știau încă ce le va aduce viitorul. Poate că ei înșiși făcuseră parte din sistemul de opresiune. Nu era de mirare că se temeau.

Despre săptămâna petrecută la Viena am multe de scris, cu toate că mai fusesem acolo de zeci de ori. Contractul meu cu Europa Liberă prevedea că trebuie să stau acolo de șase ori pe an câte o săptămână. Stăteam întodeauna la hotelul Regina, nu foarte luxos, dar cu o tradiție de peste o sută de ani. Era locul preferat al multor vedete, printre care și Placido Domingo. Cunoșteam bine familia propietarilor. Ceea ce m-a atras la acest hotel era legătura lui cu evreii locali. După război se întâlneau acolo supraviețuitori și emigranți reveniți. În ciuda suferințelor prin care trecuseră, le era dor de pământul natal și de gustul mâncării tipic vieneze Tafelspitz, un fel de rasol de vită cu mirodenii, care era greu de găsit în alte părți. Deși această specialitate nu mai apare în meniu și clientela s-a schimbat și ea, numele tipic evreiesc s-a păstrat: Restaurantul Roth.

Altă curiozitate tipică pentru schizofrenia vieneză este „Triunghiul vienez” – hotelul este situat în apropierea a trei repere importante: parcul Sigmund Freud (marele psihanalist evreu), Votivkirche (simbolul bisericii catolice, nu prea prietenoasă față de evrei) și piața Karl Lueger (fost primar al orașului, cunoscut ca un antisemit feroce, fapt cu care el se mândrea).

Lueger era un vienez tipic. Era lipsit de orice logică, în afară de nevoia morbidă de a se promova cu fiecare ocazie. Deși antisemit declarat, el nu se sfia să se etaleze cu prietenii lui cei mai apropriați, mulți dintre ei evrei. Și nu cei botezați sau atei, ci membri de frunte ai comunității și ai sinagogilor locale. La întrebarea unui reporter cum poate fi prieten cu evreii, Lueger a răspuns cu fraza clasică: “Numai eu decid cine este evreu!”

De fapt schizofrenia vieneză nu se limita la Lueger cu amicii săi evrei. Chiar în interiorul comunității evreiești, unii se considerau mai mult austrieci sau internaționaliști decât evrei. Un exemplu tulburător a fost acela al lui Bruno Kreisky (1911-1990), un trădător inveterat, care încă din tinerețe a încercat cu toate mijloacele să se lepede de originea lui, mergând atât de departe încât pe la 20 de ani a făcut cerere ca numele lui să fie șters din analele comunității, el nu mai voia să fie evreu! În SUA există noțiunea de self-hating Jew – Kreisky a fost un exponent de frunte al acestei categorii. În timpul războiului a fost ascuns în Suedia împreună cu alți comuniști precum Herbert Wehner și Willy Brandt. La întoarcere în Austria a devenit activist socialist. Nu este de mirare că în scurtă vreme a început să-i scuze pe colaboratorii naziști și a devenit un adversar fățiș al Israelului. Ridicându-se cu încetul pe treptele puterii, a ajuns cancelar (prim ministru) al țării. E greu de închipuit ca într-o țară care fusese un lăcaș al naziștilor, un evreu să fie acceptat în funcția de cancelar. Dar el avea biografia necesară. În scurtă vreme majoritatea organizațiilor teroriste musulmane operau în țară cu aprobarea tacită a guvernului Kreisky.

De ce povestesc toate acestea?

Ca de obicei, în cursul vizitei am fost cu socrul la serviciul de Șabat la Sinagoga Mare, în realitate nu prea mare, dar singura rămasă într-o stare relativ bună după război. Tot ca de obicei am văzut cum acest lăcaș de rugăciune, situat pe o străduță lăturalnică, era protejat nu numai de poliție, ci și de armată, cu două mașini blindate cu mitraliere grele pe turelă, situate la ambele capete ale străzii, ca în vreme de razboi.

Și asta deoarece în 1981, într-o sâmbătă, când se celebra bar-mitzvah fratelui mai mic al unui vechi prieten, doi teroriști islamici au intrat în sinagogă cu puști automate și cu grenade, omorând doi oameni și rănind câteva zeci. Până la urmă au fost prinși și predați poliției. Ziarele s-au minunat cum au putut teroriștii, care erau cunoscuți de autorități, să se stabilească la Viena, să obțină cu atâta ușurință arme automate și grenade și să comită un masacru în inima orașului.

Evident domnul Kreisky închidea ochii când asemenea grupuri teroriste își deschideau “sucursale” în Austria! Din întâmplare socrul meu nu se afla acolo în acea zi tragică, fiind în convalescență după o operație. Dar în ciuda distanței și a rănilor de care suferea din timpul Holocaustului, el făcea tot posibilul să meargă la shul și să se roage pentru victime.

Nu este de mirare că în cursul vizitelor anuale la Viena, când mergeam la sinagogă și vedeam mașinile blindate, îmi aminteam de Kreisky și de alți Kapos printre noi.