Nu este un om, ci un oraș care, cu 110 ani în urmă, era o dună de nisip, iar astăzi este o metropolă modernă şi doar pe ici-pe colo mai păstrează urmele modeste ale începuturilor sale, transformate cu gust și iscusință în ”muzee” vii și ispititoare.
În prima seară după sosirea noastră în Israel am ieșit la o plimbare pe celebra stradă Allenby, una din străzile vechi din Tel-Aviv, primul oraș evreiesc modern.
Un roman care a făcut istorie
Orașul Tel-Aviv fost întemeiat în 1909, lângă Jaffa, pe malul Mării Mediterane. Șaizeci de familii de olim (imigranți) au întemeiat o așezare la nord de vechiul port, pe un teren care le-a fost pus la dispoziție (contra cost) de compania privată Ahuzat Bait. Compania împrumuta banii necesari pentru achiziționarea de terenuri și pentru construcții de la Fondul Național Evreiesc (Keren Kayemet Leisrael, KKL), un ”ONG” înființat în acest scop la cel de-al V-lea Congres al Organizației Mondiale Sioniste, în 1901. Dar de unde veneau banii? Herzl, temerarul inițiator al sionismului modern a încercat să-i convingă pe bogătașii evrei ai timpului (familia Rothschild, baronul Hirsch, etc.) să finanțeze ”întreprinderea” sionistă. Prima urgență era dobândirea de terenuri pentru a transforma visul unui stat evreu în realitate. Evreii bogați au contribuit sume importante, dar era totuși prea puțin și prea încet.
La Primul Congres Sionist de la Basel, în 1897, matematicianul Hermann Schapira a lansat ideea salvatoare. Ca toate marile idei, ea era simplă: în loc să ceri mult de la puțini, accepți puțin de la mulți. Deși Schapira a murit în anul următor, ideea lui genială a devenit unul din principalele instrumente de succes ale mișcării sioniste. În milioane de cămine evreiești din lume au apărut pușculițe alb-albastre, în care evreii, chiar și cei săraci, își puneau puținele lor economii pentru a se cumpăra pământ în Ereț-Israel. Fondul Național Evreiesc (Keren Kayemet Leisrael) a devenit sursa majoră de finanțare a proiectului de refacere a unei patrii pentru poporul evreu după două mii de ani. Unul din primele succese ale KKL a fost întemeierea primului oraș evreiesc modern în ”Altneuland”, (Țara Veche-Nouă) titlul romanului utopic scris de Herzl în 1902. Din ea ne-a rămas celebrul îndemn:”Dacă vreți nu va fi o poveste”, precum și multe alte idei frumoase care din păcate încă nu s-au împlinit – cine știe dacă se vor împlini vreodată.
În romanul său Herzl a prevestit un stat evreu care să îmbine cultura evreiască modernă cu cele mai importante valori europene. La Ierusalim urma să se construiască ”Palatul Păcii” și cel de-al Treilea Templu într-un concept modern. Herzl nu prevedea că populația viitorului stat evreu va fi religioasă, dar prevedea că respectul pentru tradițiile evreiești va fi menținut în sfera publică. El își imagina un stat evreu multicultural și nu prevedea niciun conflict între locuitorii evrei și arabi ai viitorului stat. În ce privește structura social-politică, Herzl își imagina o a ”treia cale”, între capitalism și socialism, care să domnească economia liberală, dreptatea socială și bunăstarea.
”Avem o singură cale de urmat”, scria Herzl în romanul său, ”calea celei mai largi toleranțe și a celui mai larg umanism. Principiul nostru trebuie să fie acum și pentru totdeauna: ‘Omule, tu ești fratele meu’ ”
”Chestiunile privitoare la credință trebuie ferite de intervenția publică. Oricine poate să-și exprime devoțiunea religioasă în sinagogă, biserică sau moschee, sau chiar într-un muzeu sau o sală de concert. Aceasta nu constituie o preocupare publică a societății, fiind o problemă privată a fiecărui cetățean”, a mai scris Herzl în romanul său.
Romanul lui Herzl a fost tradus în ebraică de scriitorul și jurnalistul Nahum Sokolov, care a fost timp de 30 de ani secretarul general al Organizației Sioniste Mondiale. În traducerea lui, romanul se numea TEL AVIV (colina primăverii). Din respect pentru memoria lui Herzl, care a încetat din viață în 1904, întemeietorii au dat orașului același nume.
Prima clădire publică a noului oraș a fost Liceul Herzlia, a cărei construcție a început în 28 iulie1909, fiind prima școală gimnazială din Ereț Israel cu limba de predare ebraică. Din păcate clădirea originală a fost demolată, astăzi liceul funcționează într-o altă locație, dar își păstrează trăsăturile de altă-dată.
”Orașul fără pauză”, care trăiește intens ziua, dar mai ales noaptea, este un exemplu de vitalitate și de continuă adaptare la cele mai diverse curente, mode și provocări ale unei lumi neastâmpărate, aflate la intersecția unor epoci, culturi și continente diferite sau chiar adverse. ”Visul” lui Herzl, statul evreu laic, tolerant, multicultural, modern și avangardist s-a realizat (măcar în parte) la Tel Aviv.
Hakafot Șniot
Plimbarea noastră de seară pe bulevardul Allenby avea ca scop să căutăm un loc pentru a mânca ceva – un obiectiv aparent simplu, complicat doar de oferta foarte bogată. Până la urmă, cum se întâmplă de obicei când ai prea multe alternative, o alegi pe cea mai proastă. Prin urmare am luat masa – horribile dictu – la un restaurant chinezesc! Singurul avantaj a fost turnul publicitar de alături, pe care erau afișate evenimentele săptămânii. Așa am aflat că a doua zi, în 22 octombrie (22 Tișri după calendarul evreiesc) la ora 19.00 va avea loc în Piața Ițhak Rabin festivitatea de Simhat Tora (Bucuria Torei), Hakafot Șniot (”al doilea înconjur”)
Un eveniment religios într-un oraș laic? Nu vă speriați. Nici eu nu știam că există Hakafot Șniot, am aflat numai de pe afiș. În seara următoare eram la una din porțile de acces în Piața Ițhak Rabin, strașnic păzită de o echipă de polițiști. O tânără polițistă frumoasă și zâmbitoare, văzând-o pe soția mea cu un baston, ne-a invitat politicos să intrăm fără rând și ne-a poftit să luăm loc pe două din scaunele rezervate persoanelor vârstnice sau cu dizabilități. În timp ce așteptam să înceapă evenimentul, m-am lămurit cu Google, cum e cu Hakafot Șniot.
Cu ”Prima serie de Hakafot” eram în clar. În ebraică hakafa înseamnă înconjur, iar hakafot este forma de plural. În sărbătoarea de Simhat Tora (Bucuria Torei), bărbații cu sulurile de Tora în brațe înconjoară de mai multe ori pupitrul de pe care se citește din sulurile sfinte (bimah). Sărbătoarea frumoasă și veselă mi-o amintesc din copilărie – se lăsa cu dans, stegulețe cu mere înfipte în vârf, muzică și bomboane în Sinagoga ”status-quo” din Satu-Mare. Pe atunci, prin 1946-1947, orașul era plin de copii refugiați din Cernăuți, sau veniți din alte părți ale Transilvaniei, ca și mine. Copiii din Satu-Mare pieriseră la Auschwitz… Simhat Tora în splendida Sinagogă din Satu-Mare (unde am devenit și Bar Mițva) nu a fost pentru mine de lungă durată. Dintre copiii refugiați din Cernăuți, reveniți din Transnistria, cei mai mulți au plecat în curând în Israel. Apoi sinagoga a fost dărâmată și în locul ei s-a construit sediul Miliției…
”A doua serie de Hakafot” este o tradiție născută în ultima jumătate de mileniu la Țfat (Safed), leagănul multor idei și curente esențiale pentru evoluția spiritualității iudaice. Cine nu a fost acolo nu poate înțelege atmosfera unică a acestui oraș, unul din cele Patru Orașe Sfinte ale iudaismului (Ierusalim, Hebron, Tveria și Țfat). Deși orașul este menționat în scrierile antice, el și-a dobândit notorietatea în secolul al XV-lea, sub dominația Otomană, care a înlesnit așezarea multor evrei izgoniți din Spania în 1492.
Marii creatori de idei inovatoare în iudaismul rabinic din cel de-al doilea mileniu se împart în două curente. În sec. XI-XV reformatorii s-au numit Rișonim (primii), cei mai cunoscuți fiind Rași, Maimonide și Nahmanide. Cei din sec. al XVI-lea și până în zilele noastre poartă numele generic de Aharonim (ultimii). Unii din ei s-au stabilit la Țfat. Printre cei mai importanți se numără Josef Karo, autorul lucrării Șulhan Aruh, codul de legi comportamentale obligatorii pentru evreii ortodocși, Isac Luria, întemeietorul studiului Cabalei, precum și discipolul său Haim ben Vital, care a introdus obiceiul de Hakafot șniot.
Ce înseamnă acest ritual? După cele șapte zile de Sucot (Sărbătoarea Corturilor), în ziua următoare, numită Șmini Ațeret (a opta adunare), se scot din Chivot șapte suluri de Tora (sau chiar mai multe, dacă sunt). Ele sunt purtate de șapte bărbați care înconjoară de șapte ori bima, dansând și cântând, plini de bucurie că a trecut încă un an în care s-au citit toate pericopele textului sacru și că începe un nou ciclu de lecturi săptămânale, în care membrii sinagogii vor citi și vor asculta din nou mesajele Torei. Simhat Tora este una din puținele sărbători evreiești exuberante, la care participă cu entuziasm și copiii, purtând în brațe suluri miniaturale și râzând de copiii mai mici, călare pe umerii fericiților tați. Este un fel de ”Festival al Cărții”, practicat de evrei de multe secole, dedicat unei singure Cărți cu un (presupus) Unic Autor.
În Diaspora, la fel ca celelalte sărbători, Simhat Tora se serbează și ea cu un decalaj de o zi (o cutumă rabinică invocată ca urmare a impreciziilor de comunicare ale timpurilor de mult apuse). Acum patru secole spiritul inventiv al înțeleptului rabin Haim ben Vital a introdus repetarea acestui ritual, pentru ca omagiul adus Torei să fie împărtășit de toți evreii, dacă nu în același spațiu, măcar în același timp.
Această cutumă binevenită a fost confirmată de mișcarea sionistă. În 1942 la Tel Aviv s-a organizat Hakafot Șniot în solidaritate cu evreii din Europa, peste care plana deja aripa morții. În 1950 din kibuțul Tirat Țvi a pornit inițiativa ritualului de Hakafot Șniot laic, la care participă toți evreii, fie ei religioși sau nu. Ca pentru a confirma noul destin al acestei vechi tradiții, la Tel Aviv Hakafot Șniot se ține piața care poartă numele celui mai nereligios lider al Statului Israel, regretatul prim-ministru Ițhak Rabin.
O crimă care a schimbat istoria?
Câteva zile după izbucnirea impresionantă de bucurie, cu prilejul ritualului de Hakafot Șniot, la care am participat cu sufletul mângâiat de frumusețea melodiilor, cu ochii încântați de zburdălnicia dansului cu și fără suluri de Tora, a urmat în aceeași piață comemorarea asasinării celui mai tânăr prim-ministru al celui mai tânăr stat din Orientul Mijlociu, Ițhak Rabin.
În 4 noiembrie 1995, un glonte tras de un tânăr evreu numit Igal Amir l-a ucis pe Ițhak Rabin în piața numită pe atunci Piața Regilor. O mulțime poate și mai numeroasă ca cea care s-a veselit acolo cu 12 zile în urmă, s-a adunat tăcută să-și amintească de Ițhak Rabin.
Născut la Ierusalim în 1922, Ițhak Rabin a crescut la Tel-Aviv, noul oraș evreiesc din Palestina aflată sub mandat britanic. A învățat la una din primele școli cu limba de predare ebraică, limba înnoită care de aproape două mii de ani nu mai fusese folosită pentru comunicare între oameni, doar ca limbă sfântă, adresată Tatălui Nostru aflat în Ceruri. Tânărul Ițhak a învățat practica agricolă și sionism în ”Școala pentru copii muncitorilor”, până în 1935, când a devenit membru al kibuțului Givat Hașloșa de lângă Petah Tikva. La 19 ani s-a înrolat în formația militară de elită Palmach, pe care a ajuns să o conducă alături de Igal Alon în timpul Războiului de Independență. A promovat în funcția de Șef al Statului Major, contribuind esențial la victoria în Războiul de Șase Zile. O fotografie devenită iconică păstrează amintirea celor trei bravi ofițeri Moshe Dayan, Ițhak Rabin și Motta Gur pășind victorioși dar cu smerenie spre Zidul de Vest, eternul simbol al Ierusalimului.
La scurt timp după acest apogeu al carierei sale militare a fost numit ambasador la Washington, cea mai importantă misiune diplomatică a țării. Perioada misiunii sale a fost marcată atât de evenimente politice majore din SUA, în timpul președinției eșuate a lui Richard Nixon, cât și de neașteptatul Război de Yom Kipur (1973), care a zguduit din temelii lumea politică din Israel. A fost nevoie de sprijinul rapid și masiv al SUA în aparatură militară pentru ca războiul, care putea să devină o catastrofă pentru Israel, să se încheie printr-o victorie. Rolul lui Henry Kissinger (și cel al lui Rabin din umbră) în obținerea acestui sprijin a fost hotărâtor.
După război Rabin a fost numit ministru al apărării în guvernul condus de Golda Meir, apoi a fost ales prim-ministru, câștigând competiția din interiorul Partidului Laburist (Avoda) cu Șimon Peres, prietenul și rivalul său de o viață. În același timp, potrivit tradiției introduse de Ben Gurion, a încheiat o alianță de guvernare cu Partidul Național Religios. Cu permisivitatea rezultată din această coabitare a început din 1975 printr-un grup religios denumit Guș Emunim crearea de așezări evreiești în Iudeea și Samaria (Cisiordania).
În scurtul dar agitatul lui mandat de premier a început să caute, cu sprijinul activ al lui Kissinger, soluții de încheiere a păcii cu principalele state arabe inamice, Egiptul și Iordania. Dar înainte de a putea fructifica aceste demersuri, mandatul lui s-a încheiat abrupt printr-o demisie de onoare. În perioada misiunii din SUA soția lui Rabin, Lea, a încălcat o legea care interzicea diplomaților israelieni de a păstra conturi bancare în străinătate după încheierea misiunii. Lea a omis să închidă un cont în valoare de $2000 la o bancă din SUA. Era o sumă neînsemnată, dar… noblesse oblige! La 8 aprilie 1977 Rabin a demisionat.
A revenit în politică după șapte ani, în 1984, ca ministru al apărării în guvernele de uniune națională conduse alternativ de Ițhak Șamir (Likud) și Șimon Peres (Avoda). În calitate de șef al armatei a administrat cu ”mână forte” teritoriile locuite de arabii palestinieni (Cisiordania și Gaza), dar nu a putut opri excesele teroriste din timpul primei Intifada, ajungând la concluzia că singura soluție este recunoașterea unei Autorități Palestiniene și încheierea unui acord cu ea. Fidel acestei convingeri, Rabin a acționat în consecință după ce a fost ales în 1992 președinte al partidului Laburist (Avoda) și a primit apoi al doilea mandat de prim-ministru, într-o coaliție cu extrema stângă (Mereț) și cu dreapta religioasă.
Acordurile de la Oslo, acordul de pace cu Iordania, urmate în 1994 de premiile Nobel pentru Pace atribuite protagoniștilor, au fost ”cântecele de sirenă” care au ”vrăjit” pentru o bună perioadă publicul israelian și opinia publică a lumii. Toți au sperat că va fi pace în Orientul Mijlociu. Apoi la impresionanta adunare pentru celebrarea păcii (încă nenăscute) în Piața Regilor din Tel-Aviv, un foc de armă tras de un criminal, poate nebun, poate doar exaltat, a transformat eroul în martir și visurile de pace în realitatea încrâncenărilor nesfârșite.
Un comunicat surprinzător
Dincolo de scena luminată de farurile orbitoare ale abuzului informațional, dincolo de vorbele multe ale specialiștilor în comunicare, mii și mii de evrei, în majoritate religioși, au întemeiat sate și orașe în teritoriile care de peste 2000 de ani se numesc Iudeea și Samaria. Foștii locuitori care au fost izgoniți de acolo, poartă până astăzi numele de iudei. Ei nu pot fi numiți coloniști străini, ci localnici, alături de cei care s-au mutat acolo între timp.
În 1971 în teritoriile ”disputate” ale Iudeei și Samariei locuiau 12.000 de evrei, în așezări construite de ei înșiși, dar calificate atunci ca ”ilegale” de către președintele SUA, George Bush Sr. Astăzi locuiesc în același teritoriu 600.000 de evrei, adică de 50 de ori mai mulți decât în 1971. Prin declarația oficială din 18 noiembrie secretarului de stat al USA, Mike Pompeo, precizează că guvernul american nu consideră că așezările evreiești din teritorii ar fi ilegale, adică neconforme cu legile internaționale.
Cred că încă nu a fost evaluată semnificația, importanța și consecințele posibile ale acestui comunicat. Deocamdată atât în Israel cât și în diaspora se așteaptă cu interes și preocupare deznodământul celor două alegeri, după care ar trebui să rezulte un guvern legitim și potrivit pentru a asigura viitorul apropiat al Statului Israel, de care este legat și cel al poporului evreu.
Tiberiu Roth, 20 noiembrie 2019
