Experienţă poloneză

Am ajuns într-un mod destul de neaşteptat, în mijlocul iernii anului 2019, într-o localitate îndepărtată din Polonia, aflată undeva la mijlocul distanţei între Cracovia şi Varşovia. Foarte probabil că localitatea numită Busko-Zdroj[1] este cu totul necunoscută până şi unui călător entuziast care vizitează adesea vechiul şi iubitul continent European, uneori mai mult decât odată într-un an.

Trebuie să mărturisesc că am cunoştinţe relativ limitate despre Polonia, chiar dacă în ciuda neimplicării mele politice, cu care desigur nu mă mândresc, cunosc câteva detalii despre actualul guvern polonez şi orientarea sa de extremă dreaptă. Mai pot spune că aşezarea evreilor pe pământul identificat cu Polonia de astăzi datează cu un mileniu în urmă, cu mult înaintea aşezării evreilor în alte locuri din Europa de Est. Atitudinea populaţiei locale faţă de evrei a fost la început tolerantă şi evreii au deţinut o oarecare autonomie socială. Dar această situaţie a încetat după partiţionarea Poloniei în secolul al XVIII-lea. Situaţia evreilor a continuat să fie din ce în ce mai complicată, atitudinea potrivnică a populaţiei crescând cu îndârjire până după cel de-al Doilea Război Mondial.

Nu am prea cunoscut nici persoane care s-au născut sau au trăit în Polonia. Cu câţiva ani în urmă, printr-o cunoştinţă de origine cehă, dl. P.B, am făcut legătura cu o doamnă arhitectă născută în Polonia, care a trăit mulţi ani în Germania şi care după ieşirea la pensie s-a stabilit în Israel. Familia acestei doamne s-a numărat printre evreii polonezi care au fost obligaţi să-şi părăsească ţara în anul 1968. Deci, influenţată de prietena mea poloneză, A, care de câţiva ani buni îşi petrece o parte din lunile iernii într-o staţiune balneoclimaterică în Polonia, am acceptat această aventură cu destul de multe îndoieli şi am plecat pentru două săptămâni la Busko-Zdroj.

Sunt o serie de alte evenimente, care îmi revin în minte legate de evrei şi de Polonia. Îmi amintesc ceea ce s-a întâmplat la Kielce în anul 1946 după ce războiul se încheiase deja. Acelor puţin evrei, întorşi la casele lor ca victime ale Holocaustului, nu le-a fost sortit să supravieţuiască cu adevărat, căci localnicii au dezlănţuit împotriva lor un alt pogrom. Iar imaginea antisemită a polonezului obişnuit, omul de pe stradă, s-a conturat şi prin citirea cărţii lui Jan Gross[2], “Vecini”. Cartea relatează tragicul eveniment petrecut în localitatea Jedbawne, în anul 1941, când localnicii, polonezi au îngrămădit 340 de evrei din orăşel într-un depozit făcut din bârne de lemn şi după ce s-au convins că sunt cu toţi acolo, au dat foc depozitului. Există unele controverse, dar Gross a cercetat subiectul din punct de vedere istoric. La sfârşitul războiului şi după instalarea comunismului în Polonia a reapărut dorinţa, de această dată oficială, de-a elimina cât mai repede pe evreii rămaşi. Acest lucru s-a petrecut în anul 1968, când Wladislaw Gomulka a ordonat ca evreii să părăsească Polonia, în timpul cel mai scurt. Acest ordin a urmat unei serii de acte premergătoare, precum eliminarea lor din diferite posturi economice sau interzicerea înscrierii lor la studii academice. Evenimentele şi atitudinea polonezilor faţă de evrei, chiar dacă nu pot fi generalizate, sunt totuşi fixate profund în memoria colectivă. Poate că datorită acestor fapte, care-mi vin în minte aşa dintr-odată, experienţa pe care am trăit-o în acea după amiază de sâmbătă, când am hotărât să ies la plimbare în apropierea hotelului, a fost însoţită de o dualitate emoţională pe care voi încerca s-o descriu în continuarea acestor rânduri.

În ciuda faptului că Busko se află într-un loc unde probabil puţini străini ajung, localitatea este foarte vestită pentru resursele sale de substanţe binefăcătoare, cum ar fi sulful şi bromul. Localnicii polonezi sunt vizitatorii frecvenţi ai locului, ba uneori vin doar pentru un sfârşit mai lung de săptămână, ca să petreacă în mijlocul unei atmosfere plăcute, iar dacă ne referim la unele hoteluri din Busko, acestea sunt și deosebit de atrăgătoare. Hotelul ales de prietena mea se numeşte Bristol-Spa, un hotel de o calitatea superioară din toate punctele de vedere, poate mai puţin al personalului care ar fi trebui să se ocupe de tratamentele la care mă aşteptam.

Singurii israelieni care cunosc mai bine localitatea poloneză sunt cei originari din ţările fostei Uniuni Sovietice. În Israel nici populaţia locală şi nici medicina locală nu prea practică balneologia, ca modalitate de îmbunătăţire a problemelor osteo-musculare, care poate fi recomandată persoanelor care au depăşit o anumită vârstă. Variantele israeliene sunt limitate şi inimaginabil de scumpe, ca de altfel orice altă formă a turismului local.

Odată ajunsă la Cracovia, urma să mă îmbarc într-o călătorie uşor aventuroasă, cu autobuzul unei societăţi numită Mat-Bus, pentru a ajunge la orele serii la Busko-Zdroj. Călătoria era aventuroasă pentru că staţia de autobuze din oraş este foarte mare şi o experienţă de acum câţiva ani mi-a arătat că nu este simplu să te descurci pentru a găsi autobuzul către o anumită destinaţie. Deoarece soseam spre după amiază, iar numărul de autobuze în direcţia dorită era limitat, trebuia să ajung la timp şi să găsesc în scurtă vreme peronul de unde urma să plece autobuzul. N-aş fi vrut să rămân peste noapte în oraş. În cele din urmă am găsit uşor şi casa de bilete şi peronul autobuzului spre Busko, dar ca fapt divers, acelaşi autobuz către aceeaşi destinaţie pleacă la fiecare oră de la peroane diferite, ceea ce desigur complică situaţia pentru cine nu cunoaşte regulile. Autobuzul pleca la orele 16:25 şi odată ajunsă la staţie, am încercat să intru în vorbă cu un tânăr roşcovan, care vorbea englezeşte şi care tocmai venise din Anglia, probabil pentru vacanţă de iarnă. Deşi întrebasem hotelul care staţie ar fi cea mai potrivită pentru a coborî aproape, destinaţia mea nefiind destinaţia finală a autobuzului, erau multiple staţii şi aveam o serie de îndoieli. În plus la ora 16 întunericul se lăsase complet.

Era aproape beznă prin zonele rurale, prin care trecea autobuzul, iar eu urmăream pe un ecran staţiile prin care trecusem, astfel încât aproape de locul coborârii, m-am adresat şoferului, ca să mă asigur că staţia următoare este staţia de care aveam nevoie. Afară se putea cu greu distinge dumul cu două benzi pe care călătoream, din când în când lumina câtorva felinare sclipea prin ceaţa uşoară a serii. Cu câteva minute înainte de coborâre, o tânără poloneză, cu care schimbasem câteva vorbe pe drum, în autobuzul în care nu călătoreau mai mult de șase persoane, mă bate pe umeri şi-mi spune: “Eu voi coborî împreună cu tine la staţia următoare şi deoarece cunosc hotelul, te voi conduce, ajutându-te şi cu bagajele.” Am întrebat-o dacă şi ea trebuia să coboare la aceeaşi staţie, dar mi-a răspuns negativ, asigurându-mă că fratele ei o va lua de lângă hotel. Am rămas totalmente uluită. Fata nu ştia nimic despre mine, probabil în afară de faptul, greu de conştientizat ce-i drept de mine, că nu arătam de aceeaşi vârstă cu ea şi că aveam două valize mici, ambele pe roţi. I-am mulţumit şi când am coborât, am simţit frigul iernii “bătând” în faţă, în timp ce călăuza mea era îmbrăcată într-o jacheţică subţire, iar eu aveam tot echipamentul de iarnă, căciulă, fular şi mănuşi, împreună cu canadiana adusă de acasă. Ţineam în trolley un fel de haină mai uşoară (fleece) cu care plecasem din Israel, pe care i-am oferit-o fetei, dar ea m-a refuzat categoric, spunând că la Cracovia era foarte cald. Ciudată căldură, la 2-3 grade peste 0. Am pornit spre hotel, după ce tânăra mi-a arătat o pancartă pe care era scris că până acolo erau doar 500 m. Nu aş fi văzut acest stâlp în bezna din jur. De ambele părţi ale drumului principal nu se vedea aproape nimic. Pe o parte se distingeau cu greu în întuneric câmpii golaşe şi profilul unor case răzleţe în depărtare, iar vis a vis, pe unde ne-am început noi drumul, erau străduţe care se terminau în şoseaua principală, cu cele două benzi. Înspre partea aceea se afla dispus orăşelul Busko-Zdroj. Am cotit pe una dintre acele străduţe şi în circa zece minute am ajuns lângă hotel. În timp ce trăgeam amândouă câte o valiză, am intrat în vorbă. Am aflat că tânăra era asistentă dentară, că era născută în 1989 şi că venise în orăşelul natal, din Cracovia, unde lucra, pentru a-şi ajuta părinţii, amândoi diagnosticaţi cu cancer.

Auzind anul naşterii mi-am exprimat uimirea faţă de coincidenţa anului ei de naştere cu acel an 1989, în care a început căderea comunismului în Europa de Est. I-am amintit că în Polonia acest proces fusese devansat prin mişcările sindicale iniţiate de organizarea Solidarităţii, a lucrătorilor de la Şantierele Navale din Gdansk, sub conducerea renumitului Lech Wałęsa. Această organizaţie fusese simbolul luptei polonezilor împotriva regimului comunist, ei au şi declanşat acel val care a continuat ulterior, cuprinzând toate ţările din blocul sovietic. Schimbând câteva idei despre acest subiect, tânăra mi-a mărturisit în continuare:

“La noi la istorie nu se predă despre Lech Wałęsa”, la care nedumerirea mea mă face s-o întreb: “Dar cum se poate aşa ceva?” “Guvernul nu-l iubeşte pe Wałęsa, iar istoria noastră adevărată nu este cea predată în şcoli. În locul ei se predă RELIGIE”, şi cu o voce puţin tremurândă, continuă: “Religia este un lucru privat, personal”. Nu am mai avut ce să spun, mi se părea că miturile se spulberă, că realităţile, pe care şi aşa nu le cunoşteam prea bine, cunoştinţele mele despre Polonia fiind totuşi limitate, sunt cu totul altele decât mi-aş fi putut închipui după puţinele fapte cunoscute de mine astăzi. În noaptea de sfârşit de noiembrie, instalată în acest orăşel cu mult mai nordic decât al meu, am ajuns la destinaţie, după doar 10 minute de mers în frig, dar într-o atmosferă de prietenie şi apropiere, pe care nu mi-aş fi putut-o imagina ca fiind realizabilă în timpul unei călătorii cu autobuzul. Şi, după cum se va vedea, nu a fost unica experienţă umană în scurtul meu periplu polonez.

I-am propus fetei să intre în hotel ca să se încălzească cu un ceai, dar refuzul ei a fost categoric şi ne-am despărţit mulţumindu-i. Mă simţeam neputincioasă de a mă revanşa cât de cât, faţă de acest atât de neaşteptat act de bunăvoinţă.

De a doua zi am început activităţile recomandate de către medicul sanatoriului, unde venisem ca să primesc câte ceva din calităţile terapeutice ale vestitului orăşel balnear. Sanatoriile din Busko şi capacitatea sa de vindecare sunt cunoscute de foarte multă vreme, primul sanatoriu a fost construit la începutul secolului al XIX-lea şi astăzi numărul lor a ajuns la 13, fiind vizitate anual de o jumătate de milion de pacienţi. Nu am fost prea mulţumită de cele petrecute acolo, privind aspectul medical. Neavând personal specializat suficient, adeseori proceduri care necesitau mult mai multe cunoştinţe şi pricepere erau executate de oameni cu o pregătire improvizată în grabă. Din acest motiv am fost nevoită să modific lista iniţială a procedurilor propusă de doctor, şi el de altfel destul de superficial. Au fost totuşi câteva tratamente făcute cu pricepere şi interes, altele mai deosebite, de care nu auzisem până atunci. Pe lângă împachetările cu nămol, gimnastica în apă şi masajul făcut cu mult profesionalism de câtre o tânără dedicată şi serioasă, am mai trecut alte două proceduri interesante. Prima era un masaj special, numit Hydrojet. Se stă întins pe un pat instalat pe o baie cu apă, în interiorul căruia câteva aparate se deplasează în lungul întregului corp, executând o serie de mişcări care dau senzaţia unui masaj foarte plăcut, ca şi cum te-ai afla pe suprafaţa unei ape mişcătoare. A doua era o procedură numită crioterapie. Pacientului i se verifică tensiunea, apoi este introdus pentru foarte scurt timp (0.5 – 2min) într-o cameră de 1m x 1m, în care temperatura este de aproximativ –115oC. În tot acest timp este în legătură vizuală, prin geam, cu o operatoare. Se susţine că intrând cât mai dezbrăcat în celula cu frigul “polar”, acesta ar avea o acţiune benefică asupra încheieturilor. Se petrece un proces de accelerare a sângelui în vasele de sânge. Acestea se îngustează la frig, apoi se dilată din nou, la ieşirea la temperatura obişnuita, proaducând o intensificare a fluxului sanguin.

A petrece timp util într-o staţiune balneară necesită o autodisciplină, cât şi ascultarea şi execuţia atentă a unor tratamente propuse de medicul balneolog. SPA este un loc care desemnează execuţia unor tratamente făcute cu ape minerale, sau surse de apă terapeutice, dar pe lângă această o varietate de proceduri care folosesc electricitate, câmpuri magnetice, masaje cât şi alte tratamente manuale diverse. Uneori se recomandă un regim alimentar adecvat. Probabil că în secolul XXI, poate mai mult decât în trecut, trebuie să ai încredere şi să te conformezi instrucţiunilor primite.

Experienţele mele emoţionale de la Busko-Zdrok, începute cu întâlnirea tinerei care a coborât din autobuz ca să mă conducă la hotel, au continuat cu altele, atât în timpul sejurului la hotel, cât şi la înapoierea mea la Cracovia.

În primul sfârşit de săptămână petrecut la Busko am ieşit la plimbare în după amiaza zilei de sâmbătă, în lungul aleii de castani care uneşte hotelul cu centrul oraşului. Aleea poartă numele poetului care reprezintă Polonia literară, Adam Mickiewicz[3]. Frunzele de culoare tomnatecă împletiseră un covor dens şi ruginiu sub copacii care le pierduseră, covor care m-a însoţit până la Piaţa centrală a orăşelului unde voiam să ajung. Mergând spre piaţa oraşului am trăit o senzaţie care mi-a amintit de coborârea serii de vineri, erev șabat, în Israelul începutului meu de drum, ţară la care venisem ca la o patrie, dar care de mult şi-a schimbat faţa şi menirea în sufletul meu. Încet-încet străzile se goleau de trecători, vocile deveneau aproape neauzite, pierzându-se mai curând în interiorul clădirilor, decât pe stradă sau în curţile caselor, obloanele magazinelor şi ale micilor afaceri erau coborâte cu scârţâitul specific. Călătorul întârziat era ameninţat să piardă ultimul autobuz.

Trotuarele şi piatra din care era construită aleea erau impecabile, neascunzând vreo spărtură sau stricăciune, iar pietrele de forme romboide, erau atât de perfect îmbinate, încă păreau să fi fost aranjate de un pietrar artist, cu mâini măiestre. Am fotografiat toate acele imagini şi locuri pe care le-am găsit specifice momentului şi care îmi aminteau de o seară de vineri, un adevărat erev șabat din Israel. Doar că aici, la Busko, populaţia poloneză este catolică şi prăznuieşte ca zi liberă ziua de duminică, ba mai mult, cei cu credinţă în Dumnezeu o consideră şi zi de sărbătoare, zi în care merg la biserica locală. Felul puţin straniu, dar pentru mine autentic, care trăgea o linie nevăzută de uniune între şabatul evreiesc şi sâmbăta catolică, avea rolul de a crea în sufletul meu emoţionat o ambianţa de asemănare aparentă a situaţiilor, menită să micşoreze distanţele dintre două lumi. Una dintre ele mi-era complet necunoscută, iar cealaltă, lumea căreia puteam considera că-i aparţin, în realitate nici pe aceea nu o cunoşteam cu adevărat. O absorbisem totuşi, indirect, în aceşti zeci de ani de când trăiesc în Israel. Liniştea şi tăcerea acestei seri de sâmbătă mi-a dat energia şi puterea să privesc împrejurimile prin care mă plimbam. Am putut identifica obiecte, clădiri, plante, aflate toate sub lumina înşelătoare şi roşiatică a soarelui îndreptându-se către apus.

Era ora la care razele întârziau uşor, pierzându-se în spatele copacilor golaşi, foioase fără frunze ca la sfârşit de toamnă, sau printre ochii acelor conifere rămase să înfrunte iarna prin verdele lor înţepător. Noaptea cobora încetişor, dar hotărât, respectând întru-totul cealaltă parte a bolţii cereşti unde clipoceau încă ultimele sclipiri strălucitoare de lumină târzie. Simţământul care m-a încercat pentru câteva fracţiuni de secundă a fost cel de apartenenţă la acest loc, care în ciuda faptului că era străin mi-a devenit pentru aceste câteva clipe foarte apropiat. M-am plimbat, am fotografiat, am reflectat şi m-am bucurat la gândul că mă aflam la Busko-Zdroj, micul orăşel balnear din Polonia. Nu eram străină doar pentru că orăşelul se afla în mijlocul lui nowhere, ci pentru toate motivele înşirate mai sus. Şi totuşi apartenenţa era mai puternică, provocată fiind de aparenta asemănare cu o lume intuită, creată în imaginaţia şi percepţia mea.

Condiţiile de viaţă în hotelul Bristol-Spa erau mai mult decât excelente în toate privinţele, atât al cazării, cât mai ales al meselor servite de trei ori pe zi, de o calitate şi estetică depăşind chiar categoria punctajului de cinci stele.

Când a venit ziua plecării, la urcarea în autobuzul aceleiaşi companii către Cracovia, înaintea zborului spre Israel, am avut o ultimă experienţă umană deosebită, întâlnirea în staţia de autobuz cu Natalia, o altă tânără poloneză, tot frumuşică, tot blondă, care locuia la Busko şi călătorea şi ea la Cracovia. În fiecare sfârşit de săptămână îşi părăsea părinţii şi surioara de șapte ani ca să se întoarcă la liceul din oraş, unde se pregătea de matura, examenul de bacalaureat în versiunea sa poloneză. Natalia, care-mi păruse o tânără de vreo douăzeci şi cinci de ani, avea în realitate doar optsprezece. Am întrebat-o câteva detalii privind autobuzul şi drumul spre Cracovia, discuţia a mers înainte, astfel încât la urcarea în autobuz ne-am aşezat de ambele părţi ale coridorului, majoritatea locurilor duble fiind ocupate. Am continuat să vorbim, ca şi cum ne-am fi cunoscut de-o viaţă şi în întregul drum de două ore nu a fost nici măcar o clipă de tăcere. Aș putea menționa multe aspecte şi subiecte pe care le-am dezbătut împreună, dar mă voi restrânge la două:

În primul rând a fost un mare privilegiu pentru amândouă să simțim că găsim un limbaj comun. Pentru Natalia a fost capacitatea de a comunica cu o femeie mai în vârstă, poate chiar de vârsta bunicii sale, iar pentru mine a fost ocazia de a găsi o apropiere cu o fată aparținând unei generații și unei lumi culturale și geografice complet diferite. Faptul că ne-am putut apropia atât de mult într-o discuţie care a durat de-a lungul întregului drum parcurs de la Busko la Cracovia, este dovada certă a unei valori umane profunde pe care o reprezintă prietenia, existenţa unor suflete gemene, experiențele umane împărtășite. Deci pe toate acestea, vârsta, timpul sau cultura nu le pot separa.

În al doilea rând, a fost experiența mea, şi poate şi a ei, de a mă regăsi, cel puțin parțial, în personalitatea unei alte persoane, practic necunoscute, şi cu care m-am întâlnit cu totul întâmplător. În urmă cu vreo doi ani Natalia și-a dat seama că, deși era cea mai bună din clasă la secţia umanistică (categorie școlară numită “profil” în școlile poloneze), nu va putea atinge un nivel foarte înalt în domeniul artei. Va rămâne blocată la un nivel mediu, întrucât calea spre glorie în acest domeniu este posibilă doar pentru foarte puțini, dacă nu numai pentru genii. Am avut o experiență similară în tinerețe, ca studentă la facultatea de matematică, când am sesizat geniul uman al câtorva colegi, față în față cu propriile limite. Acestă situaţie era dincolo de evaluarea mea obiectivă, prin rezultate şi notele primite, ca fiind foarte bune. Am discutat astfel despre problema propriilor limite sau frontiere, mai ales când Natalia a povestit despre curajoasa ei decizie de a-şi schimba profilul, trecând la real. Lumea ştiinţelor, a matematicii, îi oferea însă alte confruntări. Am făcut schimb de adrese de e-mail, pentru că ce ar putea fi mai accesibil astăzi, pentru a menţine o legătură, dacă nu comunicarea scrisă? Sper că în viitor căile noastre se vor mai intersecta, iar până atunci îi doresc Nataliei să cucerească lumea cercetării medicale, precum visează, și să facă față cu ușurință dificultăților vieții. Aș dori, de asemenea, multă sănătate părinților tinerei fete poloneze care mi-a oferit ajutorul, cu atâta generozitate în seara rece a sosirii mele la Bristol-Spa.

Deşi vizita pe care am făcut-o în orăşelul Busko-Zdroj nu a fost perfectă din punct de vedere terapeutic, a fost plină de surprize îmbogățitoare în multe alte aspecte. Şi acestea sunt motive suficiente pentru a-i mulţumi prietenei mele poloneze israeliene, care mi-a sugerat să o însoțesc pentru o perioadă de două săptămâni în timpul unei ierni reci şi uscate, în acest loc necunoscut, aflat la mijlocul distanţei dintre frumoasa Cracovia şi capitala Varşovia.

Veronica Rozenberg, ianuarie 2020


[1] Se pronunţă Busko-Zdrui.

[2] Jan Tomasz Gross (1947) este un istoric şi sociolog american, născut în Polonia, profesor la Universitatea Princeton, cunoscut pentru lucrările sale privind istoria Poloniei şi relaţiile dintre evrei şi polonezi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

[3] Adam Mickiewicz (1798-1855) a fost un poet şi un luptător pentru independent Poloniei, căreia i-a dedicat poemul Pan Tadeusz. Este considerat printre cei mai remarcabili poeți romantici polonezi din secolul al XIX-lea.

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

4 Comments

  • Monica Ghet commented on January 15, 2023 Reply

    Uff, că nu știu ce să spun – stau ca ”la poarta nouă” să chitesc intrarea…Am parcurs articolul din respect pentru natura pertinentă a comentariilor tale – sfârșesc lectura în ”amor intellectualis ” și atașament uman pur și simplu. Așadar, ne întâlnim pe palierul aprecierii gen ”oameni au fost și mai sunt încă”. Da! Tandrețea gândului și talentul scrisului. Mulțumesc, Veronica Rosenberg pentru acest excurs pe tărâmul minții și onestei afecțiuni omenești de pretutindeni. Bun rămas, pe curând, Monica

    • Veronica Rozenberg commented on January 15, 2023 Reply

      Am scris mesajul de mai jos la ora prânzului, era cu puţin înainte ca site-ul baabel.ro, probabil serverul pe care este instalat “a căzut” şi nu şi-a mai revenit până nu de mult.

      Îţi mulţumesc, mai jos mesajul scris sub impresia cu totul neobişnuită a cuvintelor pe care mi le-ai adresat. Nu pot adăuga o floare, dar presupune că îţi trimit câţiva ghiocei;

      Sunt atât de impresionată, chiar până la lacrimi, ce exprimare, de undeva dintr-o lume a cuvintelor, căreia de mult nu-i mai aparţin. Tocmai vorbeam cu persoana care mi-a redactat ultima carte, o doamnă tânără de la Oradea, cât de importantă, dificilă şi complexă este problema limbii şi a traducerilor… I-am amintit de Henry Wald, poate tu, Monica ştii cine a fost, eu l-am auzit doar o dată, sau de două ori în timpul adolescenţei mele studenţeşti.

      Mulţumesc pentru încercarea de a te identifica acum după trei ani, cu cele scrise de mine, atunci, în locul acela straniu, în care, simţindu-mă atât de singură, am încercat să fac o paralelă între două lumi, una desigur că nu era adevărata mea lume… dar nici a doua nu prea era, pentru că eu am rămas suspendată între cele două, fără a reuşi să mă implantez în cea nouă, care între timp a devenit şi ea foaaaarte veche

  • Veronica Rozenberg commented on February 9, 2020 Reply

    Draga Gyuri, multumesc pentru comentariul tau. Stii deja ca ti am trimis aceasta povestire, pe care initial am scris o in ebraca,apoi in engleza, la mail. Scrierea in cele doua limbi a fost determinata, prima, scrisul in ebraica, de situatia putin ciudata a unei identificari pe care am simtit o, precum am incercat sa exprim aici, a doua trimisa si tie, era destinata Nataliei. Am scris in engleza pt ca povestindu i pe drum de intentia mea, m a rugat f. mult sa i o trimit, ceea ce puteam fi facut doar in limba engleza.

    Sanatate, V

  • George Kun commented on February 6, 2020 Reply

    Draga Veronica,
    Articolul e foarte bine scris, ca un documentar sentimental. L-am savurat din plin si ma bucur ca ai avut asa o experienta. Partea medicala de balneo e si ea foarte instructiva. Am crescut si eu cu cultura asta “balneo” in Romania si Cehia si am nfost in cateva statiuni (Felix, Sovata, Karlovy Vary, et.) unde tratamentele mi-au picat bine. V-ati mai intoarce acolo pentru tratament, asa cum a fost?
    Deja in timpul lecturii si pana am terminat-o am avut convingerea ca povestea asta am mai citit-o si mi-a placut si atunci! Ati mai publicat-o in Baabel, sau am citit-o altundeva?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *