O poveste care m-a impresionat: discursul directorului unei școli din Tivon

În 14 mai 2024 a fost Ziua Independenţei Israelului. Sfârşitul Zilei Comemorării și începutul Zilei Independenţei este sărbătorit întotdeauna printr-o prezentare solemnă pe Muntele Herzl, la Ierusalim, în prezenţa preşedintelui Knessetului. Este trecerea de la comemorarea celor dispăruţi la Sărbătoarea Naţională a Independenţei. Cu această ocazie sunt aprinse, una după alta, douăsprezece torţe de către douăsprezece persoane, reprezentanţi ai unor momente memorabile din viaţa țării. În fiecare an se alege un anumit domeniu, un subiect reprezentativ al ultimei perioade. Sunt aleşi oameni de valoare care au lăsat o moştenire intelectuală sau umană în domeniul respectiv. Steagul coborât în bernă este ridicat din nou, simbolizând sfârşitul zilei de doliu naţional. În urma evenimentului tragic din 7 octombrie 2023, anul acesta au fost diferite opinii privind celebrarea acestei zile. Unii s-au opus oricărei celebrări, alții au optat pentru un eveniment mai modest, fără cântece şi dansuri. Până la urmă s-a decis că evenimentul va avea loc fără public. A fost o zi tristă, lăsând memoria încărcată cu durere şi cu neputinţă, dar, așa cum vom vedea şi din discursul de mai jos, poate și cu o oarecare speranţă: profeţia rostită la sfârşitul discursului îi priveşte nu numai pe evrei, ci pe toţi cetăţenii lumii. Este povestea lui Orel Neeman, director al Şcolii generale Rimonim din orăşelul Kyriat Tivon. Read more…

Tout est dans l’œil du spectateur

De când am trecut perioada Coronei, dorinţa mea de a călători a scăzut considerabil. Practic, au rămas foarte puţine locuri în care încă mi-aş dori să mă aflu, pentru care aş putea să-mi închipui că aş face efortul de a le vizita. Mă voi referi la articolul Havei Oren, de curând publicat în Revista Baabel (https://baabel.ro/2024/01/parisul-revizitat/) articol în care se face referire şi la un comentariu scris de mine. Aş începe prin a spune, că în acest moment mi-ar fi oarecum teamă să călătoresc, o teamă provocată nu numai de catastrofa abătută asupra Israelului la 7 octombrie 2023, dată pe care istoria nu o va mai şterge niciodată din fluxul de evenimente tragice pe care evreii le asociază în general datei de 9 a lunii Av. De-acum se va adăuga încă o dată, cea de 22 a lunii Tishrei, o altă zi neînchipuit de tristă pentru orice evreu, oriunde s-ar găsi. Şi totuşi, mă gândesc, câteodată, că unul dintre foarte puţinele locuri pe care aş dori să le revăd este chiar PARISUL. O să încerc să explic ce este semnificaţia unui oraş pentru cine trăieste sau îl viziteaza. Fiecare oraş prin care am trecut a rămas, pentru mine, cu o semnificaţie. Acest aspect am incercat sa-l exemplific nu o dată în amintirile scrise referitoare la Bucureşti, publicate în cartea mea de povestiri şi impresii de călătorie EPPUR SI MUOVE… şi totuşi continuă.Read more…

Judecata lui Solomon – Mişpat Şlomo

Oare există cineva care nu cunoaşte vechea dilema expusă în Vechiul Testament, (Cartea Împăraţi 1, Pericopa 3:16) ca fiind Judecata în faţa căreia a fost pus Solomon? Continuând a-mi petrece părţi semnificative ale zilei în faţa canalelor de televiziune, urmăresc cu sufletul înecat de emoţie şi lacrimi poveştile oamenilor ale căror rude apropiate sau mai îndepărtate au fost răpite acum mai bine de 40 de zile. Astăzi  am auzit că o persoană căreia i-au fost răpite sora, nepoţeii de trei şi  nouă ani şi mătuşa, a iniţiat un marş din Piaţa Ostaticilor din centrul oraşului Tel Aviv, la intrarea în Muzeul de Artă al oraşului [2] şi până la locuinţa primului ministru Netanyahu din Ierusalim [3]. Un  marş de protest care a reunit sute, dacă nu chiar mii de oameni. Mărşăluiesc cei care au speranţa şi credinţa că prin solidarizarea lor vor reuşi să schimbe atitudinea guvernului, determinându-l ca în acţiunea militară actuală să dea prioritate maximă eliberarea şi readucerea ostaticilor. Se aud din ce în ce mai puternic vocile hotărâte, astăzi chiar violente, ale oamenilor disperaţi că după atâta timp, (o eternitate!), copiii lor, fraţii, surorile sau rudele nu au fost nici măcar vizitate de Crucea Roşie, pentru a vedea dacă mai trăiesc. De partea cealaltă politica guvernului, în care primează  operaţiunea militară, lentă, vitejească, aparent sigură, cu riscul pierderii altor vieţi omeneşti, vizează în primul rând spulberarea imperiului terorii Hamas, atât militar cât şi administrativ.Read more…

Scrisoare de rămas bun. In memoriam Lya Benjamin

Draga mea Lya, Îmi amintesc cum ne-am întâlnit pentru prima oară, în anul 2006, în clădirea din strada Mămulari nr.3, clădire ataşată Templului Unirea Sfântă, unde funcţiona atunci Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România [1] şi unde tu lucrai ca cercetător încă din anul 1985. Eram interesată să discutăm unele aspecte istorice care mă interesau la vremea aceea şi te-am condus la autobuz. Cred ca ne-am împrietenit de la prima vedere, iar în continuarea şederii mele la Bucureşti v-am vizitat pentru prima oară, în apartamentul vostru din Bd. Mareşal Averescu nr. 11, etajul 2. Am fost impresionată de tot ce am auzit de la voi, de la Hary si de la tine. De atunci ne-am întâlnit la fiecare vizită făcută de mine la Bucureşti în cei şapte-opt ani până la finalizarea tezei mele de doctorat. Şi nu odată am fost nevoită să-ţi pun întrebări ale căror răspunsuri nu le găsisem în nici o carte sau enciclopedie. Răspunsurile tale, verbale sau in scris, prin email, vădeau competenţa, seriozitatea şi spiritul tău universal. Lya, draga mea, în anul acesta te-am vizitat de două ori. Am stat de vorbă, faţă în faţă, în martie a.c. Mă întrebai întotdeauna ce noutăţi mai sunt în Israel, deşi aproape întreaga ta lume, mai ales după plecarea lui Hary, era atât de concentrată, de fiecare dată, asupra trecutului. Acest trecut, ce cuprinde cu precădere varii aspecte ale Holocaustului românesc, l-ai cercetat în nenumăratele tale articole şi cărţi.  L-ai abordat în prezentări la conferinţe, unde în general vorbeai liber, bazându-te pe memoria ta prodigioasă. În faţa acestui trecut, problemele prezentului îţi păreau prea puţin importante.Read more…

Note de jurnal în Israel, la sfârşit de octombrie 2023

Curg zilele spre cimitir/Trist, una câte una/Şi destrămând al vieţii fir/Se duc pe totdeauna. 23/10/2023.Îmi amintesc vag de o poezie în care se spune cum trec zilele, dar memoria nu mă ajută să pot identifica cine şi când a scris acele versuri. Căutând în catastiful internetic, am găsit aceste versuri ale lui George Bacovia, nu ştiu dacă aș fi putut găsi ceva mai potrivit. Trăiesc de aproape trei săptămâni momente de confuzie totală, aici în Israel, la o vârstă destul de înaintată. Nici în cele mai pesimiste clipe de daydreaming nu mi-aş fi închipuit că voi mai fi vreodată spectatorul unui război atât de crâncen. Și nu un război oarecare, ci un război care se desfăşoară aici, sub ochii mei, deocamdată ochi de privilegiat, un război în care privesc sau aud, prin intermediul unui ecran vorbitor, moartea animalică a unei generaţii, în durere greu de redat în cuvinte, în frustrare, în neputinţă desăvârşită și neînţeleasă, uneori în prezenţa unui soţ sau a unor copii care şi ei au urmat câteodată aceleiaşi nelegiuri, văzând doar pentru o clipă, o puşcă ameninţătoare îndreptată către ei, după care totul a deveni neant. Aceasta este realitatea începută la 7 octombrie, dată ce va rămâne de pomină în istoria de peste ani, de peste secole, ca un alt Tisha be Av a încercatului popor evreu. Hașabat hașhora – sabatul cel negru.Read more…

10 octombrie. A patra zi.

A mai trecut o noapte și încă o dimineaţă. Ceea ce voi povesti mai jos este una dintre acele întâmplări care fac piele de găină, care îngrozesc cu atât mai mult cu cât sunt anunţate pe fondul refuzului purtătorului de cuvânt de la Hamas de a începe schimbul de prizoniere înaintea opririi oricărei intervenţii armate din partea Israelului. Jurnalista intervievează un bărbat pe nume Vasili la Netivot, unul dintre orașele greu încercate în atacul de acum. Vasili povestește: Sâmbătă la orele 6:30, după ce aude sirenele de alarmă, sună la casa părinţilor săi, pentru a vedea ce se întâmplă. Mama îi spune că tatăl, doctor în vârstă de 69 de ani se pregăteşte să plece la servici; este medic la închisoarea Shikma, în zona industrială din nordul oraşului Ashkelon. Soţia îl roagă să renunţe, dar el pleacă totuși. La ora prânzului, soţia îl caută, dar telefonul nu mai răspunde. Vești de pe drum nu au, nu obișnuiesc să-l sune când conduce. Mai târziu ei intră în legătură cu superiorii tatălui și află că tatăl nu ajunsese la servici. Acelea au fost orele cele mai îngrozitoare ale controlului teroriştilor asupra aşezărilor şi chiar a vehiculelor de pe şosele. Seara, Vasili încearcă să urmeze drumul parcurs de tatăl său dimineaţa, dar şoseaua e închisă, așa că încercarea se amână pe a doua zi, şi atunci… pe marginea drumului spre Ashkelon, Vasili distinge maşina tatălui său ciuruită de gloanţe, o imagine apocaliptică. Se vede că tatăl a fost atacat pe drum de terorişti, dar destinul lui nu îl cunoaște nimeni. Deocamdată este declarat dispărut.Read more…

Maria și Iosef – Jurnalul unui vis

Pe Maria Găitan Mozes am cunoscut-o personal în 2021, la ICR, la o lansare comună de carte moderată de Cleopatra Lorințiu. Regret că am cunoscut-o atât târziu. De curând ea a împlinit 95 de ani și a fost sărbătorită la sediul HOR, de la Haifa, De curând Maria Găitan Mozes a împlinit 95 de ani şi a fost sărbătorită la sediul HOR [2], de la Haifa, de catre Asociatia Scriitorilor Israelieni de Limba Romana, al carei director este Dragos Nelersa. Cu acel prilej am rostit discurs pe marginea romanului Maria şi Iosef – Jurnalul unui vis. Cartea scrisă de soţul ei, Iosef Mozes, începând din 2009, a fost păstrată de Maria în manuscris timp de mulţi ani. Am citit-o dintr-o suflare, mai ales pentru că mi-am dat imediat seama cine sunt protagoniştii. Povestea m-a impresionat prin paralelismul cu personajele biblice cu acelaşi nume, simboluri ale unor legende. Am citit mai întâi titlul romanului şi i-am urmărit cu atenţie cursul care urmează o sinuoasă cale a destinului. Cei doi eroi, Maria şi Iosef, se întâlnesc datorită întâmplării, sunt despărţiţi de împrejurări, evenimentele se repetă și în cele din urmă ei se reîntâlnesc pentru a nu se mai despărţi. Oare nu am putea vorbi de PREDESTINARE? Prima lor întâlnire se petrece spre sfârşitul anului 1943, atunci când Iosef, împreună cu alţi tineri evrei, este trimis la munca obligatorie de curăţare a zăpezii în apropierea Primăriei Sectorului 1 – lângă Piaţa Amzei. Maria avea 15 ani şi Iosef 16. “Mă cheamă Maria”, spune fetişcana cu codiţe blonde și ochii verzi, iar băiatul îi răspunde: “Pe mine mă cheamă Iosef”.Read more…

A fi blând cu tine însuţi

De două săptămâni mă aflu împreună cu soţul meu, pentru a treia oară, într-o staţiune balneoclimaterică din Slovacia. Se numeşte Piešťany. Staţiunea se găseşte la o distanţă de circa 90 de km de capitala Slovaciei, Bratislava, iar aceasta la doar 60 de km de Viena. Prima mențiune scrisă a orașului datează din 1113 sub numele „Pescan”, derivat din piesku (nisip), pentru că așezarea a fost întemeiată pe nisipul și pietrișul adus de râuri. În Evul Mediu localitatea aparținea unor moşieri maghiari, ba chiar şi lui Ludovic cel Mare (1342-1382) regele Ungariei (şi al Poloniei din 1370). Calităţile terapeutice ale apelor și ale nămolului au fost descoperite și documentate încă din 1571. În secolul al XVI-lea, la 2 km spre sud de vechiul Piešťany, vizavi de izvoarele termale, a fost întemeiat orașul balnear Teplice, iar zvonurile despre efectele vindecătoare ale izvoarelor locale nu au întârziat să se răspândească. În secolul al XVII-lea, o poezie a preotului Adam Trajan din Benešov aminteşte calităţile vindecătoare ale izvoarelor termale de la Piešťany.Read more…

Sine ira et studio (fără ură şi părtinire)

Mă aflu în avionul companiei Wizzair în drum spre Israel. Este 22 martie 2023, o zi înaintea celei în care m-am născut acum 71 de ani. Trecuseră 8 zile de când am pornit spre București alături de I. şi de E. În avion observ o inscripție care îmi deschide inima: Happy to have you on board. Teama eternă, de la fiecare urcare în avion, se îmblânzește. A doua zi după sosirea noastră la Bucureşti urma să înceapă turul lansărilor cărţii scrise de tatăl meu, sub forma unui jurnal, între 1979 şi 1981. Lansările începeau la librăria Kretzulescu a editurii Humanitas, continuau la CSIER şi apoi, în zilele următoare, la Cluj şi la Oradea. Întâlnirea cu Raluca Vereş Lazarovici, venită special de la Oradea, avea să dea startul evenimentelor din capitală. Memoriile tatălui meu au fost păstrate – greu de crezut şi poate de înţeles – ca un grup de manuscrise pe care mama mea, Malvina Rosinger, le-a transcris cu scrisul ei echilibrat şi citeţ, iar în cele din urmă, au fost bătute la mașină de Yeger Brana, o fostă funcţionară la Românoexport, ajunsă în Israel la vârsta a treia. După moartea mamei mele, de la care s-au împlinit deja 5 ani, am aranjat cu mare atenţie toate paginile manuscrisului, le-am pus pe căprării, am căutat să descopăr părţi care s-ar fi putut pierde în negura anilor, dar nu am avut niciodată viziunea că voi reuşi să public o carte de memorii ale tatălui meu.Read more…

Șaat Neila

Șaat Neila (Ora închiderii sau Valea Lacrimilor, potrivit traducerii în engleză) a fost un serial documentar despre Războiul de Yom Kipur, difuzat pe Canalul 11 al televiziunii israeliene, la sfârșitul anului 2020. Chiar dacă au trecut doi ani şi jumătate de când l-am urmărit, unele secvenţe, le consider memorabile şi mi-au rămas întipărite în memorie. Cred că evocarea lor este mereu actuală. Situaţiile pe care le voi prezenta mai jos sunt rare… Complexitatea vieţii ni le poate scoate în cale pe neaşteptate. Din păcate, ele sunt sporadice şi nu au capacitatea de a transforma ostilitatea în înţelegere şi acceptare reciprocă, nici răutatea în bunătate. Istoria acestor locuri, teritoriul disputat parcă dintotdeauna, unde nu s-a reuşit impunerea autorităţii depline, politica dureroasă, alături de micile sau marile tragedii ale oamenilor de aici, sunt întrerupte din când în când de evenimente precum cel care m-a impresionat într-unul din episoadele serialului sus-amintit. Vizionându-l nu mi-a atras atenţia încrâncenarea, nici frustrarea sau lupta şi jertfele, prea multe, nespus de multe, ale părţii israeliene, ci cu totul altceva.Read more…

Revenirea la București în aprilie 2022, după Corona (III)

Într-una din primele zile ale sejurului meu scurt la Bucureşti mi-am îndeplinit misiunea pentru care venisem, preluarea unui număr de cărţi rămase în grija Academiei Civice,[1] organizaţie înfiinţată de către Ana Blandiana și soţul său Romulus Rusan z”l. Cu această organizaţie am avut legătură încă de la prima mea vizită la CNSAS, în anul 2002, atunci când mi s-a oferit posibilitatea de a citi întregul dosar al Procesului Romanoexport, în care a fost implicat tatăl meu. Sediul de atunci al instituţiei era pe str. Dragoslavele, lângă Piaţa Victoriei, şi am ajuns acolo la sfârşit de toamnă când, pentru prima oară în zeci de ani, trebuia să simt din nou crisparea frigului şi a vântului lunilor de iarnă, pe care, plecând într-o altă zonă climatică, le lăsasem de mulţi ani în urma mea. Vizitele repetate la Academia Civică, iniţial în Piaţa Amzei, ulterior în Calea Moşilor 132, cât și întâlnirile din Israel au ţesut legătura dintre noi, susţinută într-o măsură puternică și permanentă de Ioana B., directoarea culturală a Fundaţiei. și de această dată, întâlnirea în biroul Anei Blandiana a fost deosebit de plăcută, am încercat să realizăm un update informativ al realităţilor din România şi Israel. Pe Ana Blandiana o ştiam din adolescenţă, fiind o cititoare fidelă a rubricii sale din revista Contemporanul, întitulată Antijurnal. În fiecare vineri, când apărea ziarul, citirea acelor texte poetice și îndrăzneţe îmi crea câteva momente de plăcere. Unul dintre articolele de atunci mă însoţeşte și astăzi, alături de jurnalul personal din anii adolescenţei, pe care l-am păstrat în sertarul de lângă pat: “Pentru ce trebuie să cucerim Everestul? Pentru că există.” Acest dicton mi-a rămas viu în memorie încă de la sosirea mea timpurie, singură în Israel. A urmat întâlnirea prevăzută din timp, cu Sorina C. şi plimbarea noastră prietenească în cartierul Cotroceni, depăşind locurile și intersecţiile de la fosta Piaţă Elefterie, povestindu-ne reciproc clipe pe care le-am interiorizat, fiecare dintre noi, în alte momente ale vieţii.Read more…

Vizita la Bucureşti după Corona (II)

La Bucureşti sunt realizări vizibile legate de progresul tehnologic, socio-economic al societăţii româneşti, dar pe de altă parte, e din ce în ce mai dezolant să observi multe case vechi cu tencuiala căzută, străzi al căror pavaj este fisurat, chiar atunci când pietrele rotunde de altă dată sunt înlocuite în majoritate cu asfalt. Acoperişurile caselor cu structuri foarte învechite produc un sentiment de tristeţe şi de teamă, pe care de această dată nici eu nu l-am putut învinge. Prima zi la Bucureşti a fost o revenire într-un ambient ploios, în care plăcerea cea mai mare mi-a făcut-o revederea cu vechea şi eterna mea prietenă şi colegă de facultate Doina C., venită de la Constanţa pentru a ne întâlni din nou, chiar şi pentru puţine ceasuri. Profesor universitar în domeniul optimizărilor în transporturi maritime, Doina C., vine să mă întâlnească ori de câte ori ajung la Bucureşti, pentru a depăna amintiri, chiar visuri, unele împlinite, iar altele ba, dar pe lângă acestea discutăm şi unele din realităţile de astăzi ale vieţii noastre şi ale familiilor noastre.Read more…

Revenirea la Bucureşti după Corona. Prima întâlnire: cu Lya Benjamin

Drumul de întoarcere de la Bucureşti la Tel Aviv, în ziua începutului de Pesah, 15 aprilie 2022, s-a petrecut la doi ani şi o săptămână, după data lansării cărţii mele, la Bucureşti, la 7 martie 2020. Revenisem în frumosul – de această dată, destul de necăjitul oraş – ca să-mi preiau cărţile rămase în custodie la biroul fundaţiei Academia Civică, condusă de Ana Blandiana. Ca şi altă dată, am avut prilejul unor întâlniri cu oameni aparţinând diferitelor generaţii, prieteni şi cunoştinţe, a căror apropiere m-a îmbogăţit sufleteşte, ca de altfel în toate situaţiile asemănătoare în care mă aflasem în trecut. Prin revenirile mele la Bucureşti pot să realizez, spiritual vorbind, o situaţie imaginară, pe care mi-aş dori-o în realitate, dar ştiu bine că acest deziderat nu va fi împlinit niciodată. Este vorba de comprimarea timpului, atunci când mă regăsesc faţă în faţă cu persoane sau locuri, pe care le-am rvăzut sau le-am parcurs în anii în care am trăit la Bucureşti, copil sau adolescent, sau chiar tânără, la începutul maturităţii sale, acum mai bine de o jumătate de veac. Voi încerca să-mi reorganizez în memorie aceste momente petrecute în doar cinci zile şi voi povesti câte ceva din impresiile pe care le-am avut alături de oamenii dragi pe care i-am întâlnit, marcându-mi trecutul, prezentul şi, de ce nu, chiar viitorul. Marţi 12 aprilie, înainte de ora prânzului, am sosit în Bd. Averescu nr. 11 la apartamentul Lyei Benjamin, o doamnă care învinge în mod admirabil timpul şi lumea din jur, desfăşurând pe o întindere lipsită aparent de margini, o acţiune de creativitate nesfârşită.Read more…

Expoziția Yayoi Kusama – Tel Aviv 2022

japoneză Yayoi Kusama (YK), născută în 1929 la Matsumoto, în provincia Nagano. Kusama, o lume a cărei transport şi relocare în inima oraşului Tel Aviv a necesitat cu siguranţă un efort deosebit. mulţi şi probabil trişti ani ai vieţii sale. Şi-a făcut studiile la Academia de Arte şi Meserii din Kyoto. În familia de agricultori bine situaţi în care s-a născut, tânăra cu trăsături ieşite din comun și cu un caracter rebel și neadaptabil a dovedit înclinaţii deosebite pentru creaţia artistică (desen, sculptură şi pictură). Aceste caracteristici, învăluite se pare şi într-o personalitate marginală, aflată câteodată sub impresia puternică a unor halucinaţii, dar şi frustrări provocate de propriii ei părinţi, au determinat-o să-i scrie artistei americane Georgia O’Keeffe, cu încurajare căreia a ajuns la New York.Read more…

O eventuală stradă Paulescu la Cluj-Napoca. Răspunsul Prefecturii Cluj

Am crezut toată viaţa că dacă ai ceva de spus sau dacă crezi într-o idee, dacă eşti convins că ai dreptate, atunci trebuie să acţionezi. E adevărat că o fac destul derar rar şi nu obţin întotdeauna rezultate. Totuşi, demersul meu legat de propunerea Primăriei Cluj de a atribui unei străzi din oraş numele lui Nicolae Paulescu a avut rezultate. După cum arătam în comentariul postat la articolul: “Numele celebrului campion Farkas Paneth e mult mai potrivit pentru o stradă din Cluj decât cel al savantului fascist Nicolae Paulescu”, am adresat primarului Clujului următoarele rânduri:

Onorate Dle Primar Emil Boc,

În 2014 dvs, Dle Primar, declaraţi la inaugurarea Monumentului Memorial al Evreilor Deportaţi din Cluj: Never again!Read more…

Au trecut zece ani… Amintiri despre Bela Zaharopol

La 25 noiembrie 2021 s-au împlinit 10 ani de când Bela Stein Zaharopol Welt a părăsit aceasta lume, o lume pe care a păstrat-o de-a lungul anilor neobişnuit de bogată în muzică şi frumos. La 16 ani am întâlnit-o pentru prima dată, acasă la Bucureşti, unde am petrecut primul Revelion de adolescent, alături de un grup restrâns de prieteni. Ultima noastră întâlnire a fost cea din octombrie 2011, într-una din vizitele la apartamentul din cartierul Gilo, la Ierusalim. A fost ultima dată în care i-am putut arăta afecţiune şi respect. Bela, cunoscătoare a multor limbi străine, era o femeie de cultură a cărei viată putea fi deschisă precum calendarul unei perioade istorice dramatice, de la cel de al Doilea Război Mondial, la refugierea în regiunile depărtate ale Rusiei sovietice, revenirea în România şi în cele din urmă emigrarea în Israel. Nenumărate i-au fost talentele, dar primordial a fost cel al pedagogiei pianului, domeniu în care şi-a desfăşurat cea mai mare parte a vieții profesionale. La Ierusalim, prezenţa sa, cât şi memorabilele lecţii de pian de care au beneficiat intelectuali ai oraşului, preocupaţi de educaţia muzicală a copiilor lor, i-au oferit o aureolă legendară şi o nesfârşită sursă de prietenii şi legături umane cu elevii săi.Read more…

ŞCIOTKIN[1]– din amintirile unui pedagog timpuriu

La începutul Celui de-al Doilea Război Mondial, în timp ce studiam la Academia de Muzică din Moscova, un prieten al tatălui meu m-a sfătuit să găsesc un post de profesoară la sat, acolo aş fi putut avea o şansă de a reduce impactul creat de foametea şi mizeria războiului. Deoarece nevoia de profesori de limba germană era mare, nevoie creată şi de perspectiva în creştere a războiului, erau acceptaţi şi cei care nu aveau studii formale, dar cunoşteau câte ceva din limbă. Mânată de necesităţile primordiale ale vieţii de zi cu zi, o viaţă grea de foame şi frig într-una din iernile cele mai crâncene ale acelor ani, am hotărât să fac o pauză în studiile mele de pian şi să accept postul oferit de Comitetul pentru învăţământ regional într-un sat din judeţul Balaşov, aflat lângă Volga. Sătucul se numea Pinierovka şi era unul, în care “lumpen proletariatul” local era prezent printre acei ţărani pe care foamea şi restriştea îi împinsese către orăşelele din jur, pentru a-şi găsi un post de muncitor angajat într-unul din micile ateliere sau făbricuţe îngrămădite la marginile orăşelelor. Gara era legătură şi, în acelaşi timp, poartă de ieşire către paradisul visat de toţi cei care îşi aduceau de afară gologanii cu care îşi întreţineau familii, fraţi, părinţi, uneori neveste şi copii, de multe ori nedoriţi. Un fum greu plutea asupra centrului, aşa fel încât de la un tren la altul abia izbutea să se împrăştie şi să ducă până la marginea aşezării izul încărcat de miresme de cărbune amestecate cu speranţă. Poate odată îşi vor găsi un alt loc, în afara sătucului sărac şi meschin.Read more…

Ten years have already passed…

November 25, 2021 marks 10 years since Bela Stein Zaharopol Welt left this world, a world she has preserved over the years unusually rich in music and beauty. At the age of 16, I met her for the first time, at her home in Bucharest, where I spent my first New Year’s Eve as a teenager, with a small group of friends. Our last meeting was in October 2011, during a visit to the apartment in the Gilo district of Jerusalem. It was the last time I could show her affection and respect. Bela, who knew many foreign languages, was a woman of culture whose life could be opened like the calendar of a dramatic historical period, from the Second World War, to taking refuge in the remote regions of Soviet Russia, returning to Romania and then through her emigration to Israel. His talents were innumerable, but the main one was that of piano pedagogy, a field in which he spent most of his professional life. In Jerusalem, through his presence, but especially through the memorable piano lessons enjoyed by the city’s intellectuals concerned with the musical education of their children, they offered Bela a legendary halo, and created an endless source of friends and human connections with his students. Read more…

Impresii de la Festivalul Internaţional de Film de la Haifa

Căutam în memoria mea uşor înceţoşată în acest moment al vieţii, un cântec interpretat dei Edith Piaf, care îmi crea senzaţia că ne învârtim, şi că iarăşi ne învârtim, în grup, pierzându-ne cumva identitatea. Dar nu-mi aminteam cu nici un chip numele acestuia. Cu o ultimă speranţă am scris pe Google: toutes les chansons d’Edith Piaf. Au apărut atunci o duzină şi ca la o loterie, “am tras” pe cel care mi se părea câştigător. Şi într-adevăr am nimerit: Această stare de spirit mi-a fost oferită, timp de ani de zile, de prezenţa la Haifa a frumosului festival de film. În cel mai pozitiv şi plăcut sens al versului: ”Emportés par la foule qui nous traîne, nous entraîne…Am fost unul dintre numeroşii spectatori, purtători de mască, din timpul zilelor celui de-al patrulea val de Corona. Publicul spectator este foarte divers, sunt persoane care vin din alte oraşe pentru perioada festivalului si locuiesc la hotel sau la prieteni. Există manifestări de stradă, cântăreţi, vorbitori, târg de meşteşugari şi chiar proiectii în aer liber, unde a ocupa un loc necesită a veni din timp şi uneori, chiar a intra în uşoare conflicte cu ceilalţi competitori, aici în Israel nu totdeauna politicoşi şi înţelegători. Nu sunt nici critic de film şi nu mă pot declara nici cinefil foarte avizat, dar vă asigur de o prezentare empirică a filmelor văzute, eventual adăugând unele impresii culese din surse de pe Internet.Read more…

Până la venirea ta

Anul trecut – anul pandemic de pomină 2020 – în 4 septembrie se împlinea un deceniu de când am pierdut-o pentru totdeauna, pe cea mai bună şi mai dragă prietenă avută vreodată, Irina Bercovici Peternell. Irina şi cu mine ne-am plimbat, ca studente, pe culoarele facultăţii de matematică de la Bucureşti. Erau doi ani diferenţă între noi, ea era blondă şi slăbuţă, eu brunetă şi plinuţă. Destinul nu a făcut să ne cunoaştem din vremea aceea, dar numele noastre, cu sonoritatea pe care o aveau, ne-au făcut atente una la cealaltă. Ne-am regăsit după mulţi ani prin intermediul unui site de socializare şi noua legătură a devenit o prietenie trainică.Read more…