Experienţă poloneză

Am ajuns într-un mod destul de neaşteptat, în mijlocul iernii anului 2019, într-o localitate îndepărtată din Polonia, aflată undeva la mijlocul distanţei între Cracovia şi Varşovia. Foarte probabil că localitatea numită Busko-Zdroj[1] este cu totul necunoscută până şi unui călător entuziast care vizitează adesea vechiul şi iubitul continent European, uneori mai mult decât odată într-un an. În ciuda faptului că Busko se află într-un loc unde probabil puţini străini ajung, localitatea este foarte vestită pentru resursele sale de substanţe binefăcătoare, cum ar fi sulful şi bromul. Localnicii polonezi sunt vizitatorii frecvenţi ai locului, ba uneori vin doar pentru un sfârşit mai lung de săptămână, ca să petreacă în mijlocul unei atmosfere plăcute, iar dacă ne referim la unele hoteluri din Busko, acestea sunt și deosebit de atrăgătoare. Hotelul ales de prietena mea se numeşte Bristol-Spa, un hotel de o calitatea superioară din toate punctele de vedere, poate mai puţin al personalului care ar fi trebui să se ocupe de tratamentele la care mă aşteptam. Read more…

Sfârşit de stagiune

De ani de zile păstrez aproape cu sfinţenie abonamentul la Orchestra Simfonică din Tel Aviv, care continuă să vină la Haifa pentru două concerte aparţinând aceluiaşi ciclu. Din toți anii de când acest abonament face parte din rutina vieţii mele, directorul muzical şi unul dintre dirijorii cei mai renumiţi ai orchestrei a fost Zubin Mehta. Încă înainte de a sosi în Israelca ola hadaşa, numele acesta a avut pentru mine o rezonanţă deosebită, evocând un muzician de anvergură mondială, de care auzisem încă din adolescenţa trăită la Bucureşti. Acum, la sfârşitul stagiunii muzicale a anului 2019, după jumătate de veac în funcţia emoţionantă de director muzical al minunatei orchestre israeliene, acest geniu al dirijatului, omul şi muzicianul Zubin Mehta se retrage din lumea concertantă. Ultimul concert al stagiunii 2018-2019, a fost şi ultimul concert dirijat de Zubin Mehta la Haifa.Read more…

Auschwitz la 70 de ani după… Mai 1944 – martie 2014

la 70 de ani după ce au fost deportaţi de la Oradea membrii familiei tatălui meu, Adalbert Rosinger, am ajuns şi eu, Veronica Rosinger Rozenberg, cetăţean israelian, să vizitez locul al cărui nume, Auschwitz, trezeşte în minţile şi inimile oricărui om, cel puţin al celor care au trăit sau care au fost educaţi în Europa, dar probabil şi printre cei de pe alte meridiane, frisoane, temeri şi senzaţia unor lucruri cumplite şi probabil de neînțeles pentru o minte de om obişnuit. Este locul unde de mulţi ani intenţionam să ajung, locul pe care cred că fiecare evreu are datoria să-l viziteze, cel puţin pentru a nu se uita NICIODATĂ ce s-a întâmplat acolo. Astfel se va înfăptui, la fwl ca povestea eliberării evreilor din Egipt, relatată în ajunul sărbătorii de Pesach, să fie transmisă de la o generaţie la alta tragedia prin care au trecut “locatarii” acestui chinuitor loc în care oamenii erau aduşi pentru a fi ucişi. Trebuie să nu se uite niciodată ce au putut să facă oamenii împotriva altor oameni. Am făcut o excursie, dacă o pot numi astfel. Nu se poate spune nici că a fost reuşită. Şi totuşi conştiinţa mi-a dictat să vizitez acel loc morbid, să mă confrunt cu vederea acelor imagini redate doar de ghidul care te poartă prin locurile înfăptuirii crimelor, sau de exponate, urme veşnice şi zguduitoare pentru posteritate, urme despre care auzisem, citisem, le văzusem în poze şi totuși nu mi-aş fi putut niciodată imagina că a fost adevărat, că a fost chiar aşa cum reiese din poveşti şi relicve.Read more…

”Viitorul Memoriei” într-un album

După succesul proiectului Viitorul Memoriei, inițiatoarea lui, Olga Ștefan, a decis să realizeze și un album cu materialele prezentate în orașele unde s-a desfășurat proiectul, acesta cuprinzând imagini şi documente evocatoare. Emigrarea din România, trecerea prin Zürich cu familia a copilului Olga Ştefan, stabilirea la Chicago şi reîntoarcerea într-o ipostază matură în acelaşi oraş din Elveţia după peste două decenii, au fost în parte motivul care a declanşat ceea ce autoarea povesteşte în Introducere: “revenirea în oraşul pe care-l respinseseră în trecut a dat naştere unei căutări a memoriei familiei sale”, odată cu încercarea de fixare a unei identităţi, cu rememorarea evenimentelor din timpul Holocaustului, ambele ramuri ale familiei fiind victime”. Desfăşurarea proiectului poate fi considerată un popas emoţionant şi documentat pe acel pod virtual între trecutul dramatic, reprezentat prin vestigiile Holocaustului, căutate cu ambiţie şi pricepere de către arhitecta “podului” şi viitor. Este un viitor la care cei de demult au visat, iar cei de astăzi încearcă să-l populeze în moduri diferite pentru a împlini un deziderat uman important: crimele împotriva umanităţii nu trebuie uitate. Pentru revigorarea memoriei trecutului Olga Ştefan a ales diverse modalităţi vizuale şi scrise mai puţin utilizate şi anume cele care aparţin artei. Popasul de pe podul amintit mai sus a fost făcut într-o formă originală, în cinci oraşe, încercând să aducă la lumină din trecut, persoane dispărute, unele în negura tristă a războiului şi a atrocităţilor sale, altele în cea a timpului scurs de atunci, dar care şi-au lăsat amprenta creaţiei lor asupra viitorului.Read more…