În cei câţiva ani pe care i-am putut petrece alături de bunicul meu, am ascultat sute de poveşti despre nenumărate plante, animale şi obiecte din jur. Aceste poveşti mi se păreau nişte explicaţii blânde şi foarte logice, care mă făceau să mă simt acasă în colţişorul de lume unde m-am născut, mă făceau să înţeleg adevăruri ale vieţii, în aparenţă fără noimă, mai ales din perspectiva unui copil care se lupta cu multe probleme de sănătate.

Nu ştiu câte poveşti îmi mai amintesc din tot acel tezaur pe care bunicul mi l-a lăsat moştenire, dar odată mi-a spus una de care n-am uitat nicio clipă. O purtam mereu în mine şi sper să nu mi se şteargă din suflet cât voi trăi. De fapt au fost vremuri când mă gândeam serios să-mi fac un tatuaj pe antebraţ, sau chiar pe încheietură, cu nişte simboluri din poveste, doar pentru a fi întrebată de ele, ca să pot spune această poveste cât mai multor oameni (probabil contrariaţi de nepotrivirea dintre un tatuaj şi felul meu de a fi, liniştit, retras şi tradiţional).

Am auzit povestea când eram elevă în clasa a doua. Într-o zi eram destul de abătută. Mă gândeam cu tristeţe la o colegă de clasă care a lipsit din nou de la şcoală… de această dată nu fusese internată în spital, doar trebuia să stea acasă şi să-şi ia medicamentele. Iar eu, adeseori bolnavă la rândul meu, parcă-i simţeam suferinţa, frica, singurătatea şi aş fi vrut să fie ajutată cumva, dar nu prea credeam că acest lucru avea să se întâmple, drept pentru care eram şi mai necăjită. „Bine, de ce n-o ajuţi tu?“ – se interesă bunicul, căruia m-am plâns de toate acestea.

Am fost de-a dreptul şocată. Bunicul nu obişnuia să te facă să te simţi şi mai prost sau mai vinovat, mai ales dacă nu te mândreai cu vreo situaţie sau vreun necaz peste care ai dat. Întrebările lui, foarte raţionale şi pline de compasiune blândă, te ghidau mereu spre soluţii pe cât de simple, pe atât de practice şi ulterior te minunai cum de nu-ţi a venit şi ţie acest gând de la sine înţeles. Acum însă parcă mă arăta cu degetul că stau degeaba, eu, un copil care la rândul meu eram mult prea obişnuită cu boli şi stat în pat neputincioasă.

Bunicul a văzut mirarea mea şi m-a mângâiat pe cap, întrebându-mă cu zâmbetul său liniştitor: „ce-i place colegei tale cel mai mult la şcoală?“

Nu mi-a luat prea mult să răspund. „Îi place să stea la taclale cu prietenele ei. Şi-i place să ia note bune. E foarte mândră de scrisul ei frumos şi de temele mereu făcute.“

„Bine“ – a spus bunicul, care nu trebuia să mă întrebe de ce eu nu eram prietenă cu ea: pur şi simplu stătea în celălalt capăt al localităţii. În acele vremuri un copil din şcoala generală se împrietenea în primul rând cu cei de pe aceeaşi stradă: cu ei se juca după amiaza, ei erau mereu prin preajmă şi familiile lor erau de obicei în relaţii bune, deoarece vecinii interacţionau mult şi se ajutau la nevoie, astfel copiii din aceeaşi zonă erau obişnuiţi să petreacă mult timp împreună. Dar nu prea mergeam la multe străzi distanţă să ne jucăm cu cei de acolo.

„Crezi că va putea să ia note bune dacă lipseşte iar de la ore?“ – a continuat bunicul. Tocmai la asta mă gândeam şi eu. Clasa întâi a fost cum a fost, dar în clasa a doua chiar trebuia să fii atent la şcoală! Învăţam atât de multe! „Eu înţeleg multe lecţii şi ştiu să fac şi temele. Dacă am locui mai aproape, aş putea să mă duc să-i explic“ – am spus în sfârşit, apoi am adăugat ezitând: „dar oricum, poate că cineva merge şi-i spune ce am învăţat.“

„Eşti sigură?“

Problema era că nu eram sigură deloc. Ştiam din proprie experienţă că atunci când trebuie să stai acasă, ceilalţi copii nu se înghesuie să vină să se joace cu tine, chiar dacă nu suferi de nimic contagios. Nimeni nu ştie ce e voie să facă în preajma unui bolnav, toţi se plictisesc repede stând în casă. (În acele vremuri joaca însemna zburdatul pe-afară, căţăratul în copaci, scăldatul în râu, mersul cu bicicleta, meciuri de fotbal sau volei, v-aţi ascunselea, leapşa, aventuri şi lupte cu balauri imaginari în pădure… Chiar şi păpuşile îşi pregăteau mesele festive în grădină, din buruieni şi noroi…) Cât despre lecţii, cui îi place să-şi stoarcă mintea ca să-şi amintească de tot ce a explicat doamna învăţătoare, să-şi piardă timpul preţios (pe care şi l-ar putea petrece jucând) cu definiţii şi reguli şi tot ce trebuie pentru ca şi un copil bolnav să înţeleagă ce s-a predat la şcoală?

Bunicul aştepta răbdător câtă vreme îmi treceau toate acestea prin cap.

„Ar trebui să merg eu?“ – am întrebat într-un târziu. „Dar dacă nu mă descurc? Dacă nici nu mă lasă mama ei să intru? Dacă e prea bolnavă să înveţe? Dacă nu vrea să-i explic? Dacă n-o să ştiu cum să explic?“ Bunicul zâmbea: „Dar dacă te descurci? Dacă mama ei se va bucura că mergi la ea? Dacă vei şti cum să explici? Dacă ea chiar ar vrea să-i explici, ca să nu rămână în urmă şi ca să ia note bune de cum se întoarce la şcoală? Dacă se va bucura să vină cineva să vorbească cu ea, să nu fie singură toată ziua?“

„Dar eu nu voi putea explica matematica. Nici eu n-am înţeles-o“ – mă agăţam de ultimul fir de speranţă. (Da, aş fi vrut din tot sufletul ca ea să fie sănătoasă. Iar dacă s-a întâmplat să fie bolnavă, aş fi vrut din tot sufletul să nu sufere, să nu fie singură, să meargă copiii la ea, s-o ajute cu lecţia, să se joace cu ea, să-i aline frica, singurătatea, suferinţa… Da, eu chiar aş fi vrut din tot sufletul să fie ajutată. Dar de altcineva.)

„Atunci nu-i explica matematica“ – a ridicat din umeri bunicul. „Presupun că va fi de ajuns din partea ta să-i explici ce aţi făcut la celelalte ore.“ Blândul, bunul, înţelegătorul meu bunic părea să mă împingă cu cea mai senină neînduplecare tocmai către marea mea spaimă. Părea că nici nu-şi dă seama cât mi-era de frică la gândul să merg în celălalt capăt al localităţii, la o familie la care n-am fost niciodată, să le spun cine sunt şi de ce am venit, să intru în camera colegei mele bolnave şi să o învăţ cumva ce ne-a învăţat doamna de la şcoală în lipsa ei.

Nu ştiam cum să ies din încurcătură fără să-mi dezamăgesc bunicul. Nu puteam să-mi dezamăgesc bunicul. Deci m-am pregătit, cât puteam de încet, ca un melc adormit, şi am pornit, sub ochii care mă mângâiau de parcă eram o adevărată eroină din poveşti, deşi eu am încercat să fac doi paşi înainte şi cel puţin unul înapoi. Dar în cele din urmă tot am ajuns. Mama colegei a fost surprinsă, da, însă a fost foarte amabilă. Colega a fost şi ea surprinsă. La început niciuna dintre noi nu prea ştia cum să se poarte, că doar nu eram prietene… ea nu părea să înţeleagă de ce am venit tocmai eu, din celălalt capăt al localităţii, dar cu chiu, cu vai am trecut de întreaga experienţă. I-am explicat cum am putut lecţiile şi abia am aşteptat să plec.

În drum spre casă mă simțeam fericită. M-am achitat de datorie – chit că speram să nu mai trebuiască să fac aşa ceva vreodată.

Când am ajuns la strada noastră, aproape că ţopăiam de bucurie. Un coleg de clasă tocmai bătea mingea la colţ de stradă, în mod clar aşteptând pe cineva. „Ce-i cu ghiozdanul tău pe spate? Ce, ai manuale şi caiete în el? Doar n-ai fost la şcoală? La ora asta?“ – m-a întrebat cu ochi mari. Iar eu i-am povestit pe scurt unde am fost şi ce am făcut. „Hî, hî, bunu’ tău e mare figură! Te-a pus să mergi să explici lecţiile? Şi ai putut explica?” „Sigur c-am putut explica!“ – am răspuns, oarecum ofensată de râsul lui. „Doar tema la mate nu am putut s-o facem pentru că pe aia n-o înţeleg nici eu…“ – am adăugat foarte încet.

„N-o înţelegi? Mate e singura materie simplă ca bună ziua! De ce nu m-ai chemat şi pe mine? V-aş fi explicat lecţia de mate. Iar tu poate mi-ai fi spus care-i treaba cu definiţiile alea la română…“

Definiţiile respective chiar nu erau greu de priceput. Mai ales după ce le mai explicasem o dată, deci nu era mare scofală să le clarific, fie şi jucându-ne cu mingea la colţ de stradă. Iar colegul mi-a promis că avea să vină cu mine a doua zi, să învăţăm toţi trei împreună. El să explice matematica, eu compunerea, cititul şi ce mai era de învăţat.

Când am ajuns acasă şi i-am povestit bunicului, el a dat din cap: „da, drăguţă. Când cineva are nevoie de ajutor, toţi se aşteaptă ca un altul s-o facă. Dar dacă unul se încumetă, mereu se va găsi cineva care să i se alăture. Şi nu contează dacă tu crezi că eşti prea nepotrivită, prea neştiutoare, prea neînsemnată. Contează să vrei. Contează contribuţia ta, oricât de mică. Contează să porneşti. Poate că te vei rătăci şi tu ca ariciul din poveste, poate că nu vei şti nici tu ce şi cum să faci. Poate că vei fi convins că oricum nu te vei descurca. Dar dacă vrei să ajuţi şi porneşti tu primul, vor veni şi ceilalţi. Şi vei fi ajutată şi tu.”

Povestea ariciului care dorea să ofere ajutor

Se spune că pe vremuri ariciul arăta cam ca un hamster micuţ, cu blană moale, de culoarea celei purtate de puii de mistreţ, iar zmeura era pe atunci un fruct rotund, care creştea într-un tufiş cu lăstari spinoşi, cum avea şi vărul lui, măceşul. Şi cam pe atunci s-a întâmplat odată că aricioaica-mămică a fost muşcată de un şarpe în timp ce aduna mâncare pentru puii ei. Abia se mai putea târî acasă şi era foarte, foarte bolnavă. Un arici mititel nu a aşteptat ca altcineva să vină şi să ofere ajutor micuţei familii, ci şi-a luat inima-n dinţi şi a spus: „Mamă, eu mă duc la bufniţa cea înţeleaptă, să-ţi aduc un leac ca să te faci bine!“ Dar ceilalţi pui de arici erau tare speriaţi, plângeau de nu mai puteau, de foame şi de frig. Mama nu le putea aduce hrană, nici nu-i putea încălzi, deci ariciul cel mic şi curajos le-a promis: „vă voi aduce mâncare şi frunze moi care să vă ţină de cald“ şi a pornit să-i ajute pe toţi în micuţa sa familie.

Da, dar el era un arici mititel, şi da, a strâns o grămadă măricică de frunze moi pentru fraţii şi surorile sale, dar i-a fost foarte greu să le care pe toate, să adune hrană şi să mai găsească şi drumul spre casă… Aşa că, desigur, a obosit şi în cele din urmă, colac peste pupăză, s-a şi rătăcit.

Când şi-a dat seama, a început să plângă cu disperare, dar aproape imediat a auzit o voce care îl întreba: „Ce s-a întâmplat, micuţule, te-am rănit cumva din greşeală?“ Când s-a uitat în sus, a văzut că un zmeur şi-a întins spre el lăstarii apropiați, pentru a vedea de ce plânge. El a suspinat: „Nu, dar mama a fost muşcată de şarpe şi e bolnavă, fraţii şi surorile mici rabdă de frig şi de foame şi eu sunt mititel şi nu pot căra tot ce le trebuie… şi acum m-am rătăcit şi nu ştiu cum să găsesc bufniţa pentru leacul de care mama are nevoie…“

La care zmeurul a spus: „Vai de mine, necaz cât să fie de ajuns pentru o lună, nu alta! Ei bine, cred că-ţi pot da din fructele mele, sunt delicioase, după câte mi s-a spus, dar cum să le cari până acasă la tine? Și frunzele mele sunt adevărate remedii împotriva toxinelor şi o pot face sănătoasă pe mama ta, dar cum le duci? Acestea nu sunt moi, au margini zimţate. Și apoi nici frunze moi nu ai destule ca să faci un culcuş călduros pentru fraţii şi surorile tale… Știu! O să-ţi dau şi nişte spini pe care vom agăța frunzele şi în vârf vom pune câte un fruct. Aşa vei putea căra totul până acasă. Eu îmi voi întinde lăstarii de-a lungul drumului pentru a-ți arăta pe unde să mergi.“

Aşa că au prins spini peste tot pe corpul mic al ariciului şi au străpuns multe frunze moi cu acei spini, respectiv unele dintre frunzele de zmeur (din care se poate face un ceai detoxifiant), iar în vârful spinilor pe alocuri au înfipt câte o zmeură, (care încă mai are şi azi micuţa „scorbură” lăsată de spin.) Şi zmeurul îşi întinse lăstarii de-a lungul drumului pentru a arăta ariciului mic încotro s-o ia.

De atunci ariciul are spini, pe care îi foloseşte pentru a căra frunze şi fructe, de atunci zmeurul e mai puțin spinos ca vărul său, măceşul şi îşi întinde lăstarii de-a lungul cărărilor. Oamenii îl preţuiesc deoarece din frunzele sale se poate face un ceai detoxifiant. De atunci ariciul a jurat să se răzbune pe şerpi şi să-i mănânce, pentru a proteja lumea de muşcătura lor. Şi tot de atunci îi place ariciului să trăiască pe sub tufişuri şi arbuşti. La urma urmei, i-au salvat întreaga familie. Şi de atunci zâmbim şi noi cu drag când vedem curajosul arici mititel, ocupat nevoie-mare, cărând frunze sau te miri ce… Ariciul care nu s-a ascuns în spatele faptului că era mititel şi n-a aşteptat ca un ALTUL să ofere ajutor în caz de nevoie, ci şi-a făcut curaj şi a pornit el însuşi. Şi când a dat de necaz, imediat s-a găsit cineva care să i se alăture şi să-l ajute – să ajute.

Ilona Simon