Propunere Pentru Pace și Prosperitate

Dintre toate știrile care au asaltat liniștea noastră în preajmă de weekend, cea mai  incitantă a fost dezvăluirea planului mult trâmbițat, moșit de echipa condusă de ginerele președintelui Donald Trump, intitulat pompos ”Pace pentru Prosperitate”.  

Deși informațiile transpirate au pregătit oarecum opinia publică pentru surprizele oferite de planul ale cărui secrete au fost plimbate pe la multe cancelarii ale lumii, părțile direct implicate le-au primit cu fastul cuvenit, unii mimând satisfacția majoră, ceilalți furia greu stăpânită. 

Și unii și alții sunt conștienți că sunt prinși într-o capcană  din care cel  puțin pentru moment nu se întrevede vreo ieșire. Totuși după o întrerupere care ține de 20 de ani, (ultima întâlnire oficială a reprezentanților autorizați ai Statului Israel și ale Autorității Palestiniene la masa tratativelor a avut loc în urmă cu cu două decenii), inițiativa președintelui Trump a scos din nou conflictul israelo-palestinian în lumina reflectoarelor.

Am urmărit cu mare atenție transmisiunea integrală a celor două cuvântări rostite la Casa Albă de către cei doi protagoniști ai acestui ”spectacol” de anvergură mondială, președintele Trump și primul ministru Netanyahu. Mărturisesc că m-am bucurat auzind despre perspectiva unei propuneri pentru o pace rezonabilă, care nu se bazează pe himere fabricate în mintea unor politicieni care urmăresc exclusiv propriile lor interese, ci pe niște realități care s-au impus în timp.  

Planul de pace propus de preşedintele Trump

Nu au trecut decât câteva zile de la  momentul festiv în care nu mai pridideau mulțumirile adresate reciproc de către principalii actori, în aplauzele aproape necontenite ale celor prezenți (printre care și trei ambasadori ai unor state arabe mai mici, că a şi început să plouă cu proteste, recuzări, condamnări, care mai de care mai vehemente, lansate de lumea arabă, unită doar atunci când e vorba despre singurul dușman comun: Statul Israel. Dar nu doar arabii au protestat împotriva ”afacerii secolului”, cum a etichetat domnul Trump propriul său ”copil de suflet”, ci și alte foruri sau instituții importante, printre care ONU și UE.

ONU și-a reafirmat consecvent susținerea soluției cu ”două state independente care să conviețuiască pașnic unul alături de celălalt”, un bluf care a împlinit 73 de ani fără să se fi realizat cele două state independente, cu atât mai puțin conviețuirea lor pașnică, nici măcar pentru o singură zi! 

Unii cititori încă nu erau pe lume când această soluție ”miraculoasă”, dar din păcate nerealizabilă, a fost votată cu o majoritate absolută (33 voturi pentru, 13 contra, 10 abțineri) de către Adunarea Generală ONU în ziua memorabilă de 29 noiembrie 1947.

Din copilărie mi-a rămas o amintire adânc întipărită în memorie. Era o zi rece de 30 noiembrie. Împreună cu câteva zeci de tineri, copii și adolescenți evrei sioniști plini de entuziasm din Satu-Mare am ieșit în centrul orașului cu torțe și drapele alb-albastru, cântând Hatikva, de bucurie că prin voința Națiunilor Unite s-a născut Statul Evreu! Încă nu știam cum se va numi, nici ce imn sau drapel va avea, dar noi debordam de entuziasm și fericire că nu mai suntem năpăstuiți ai sorţii, că avem o patrie care să ne apere de nemiloșii noștri dușmani, care ne-au distrus familiile, ne-au ucis rudele și au răvășit tinerele noastre vieți! Că avem și noi o țară a noastră, Ereț-Israel, spre care vom pleca în curând!                                                                                                                            

Adunarea Generală ONU din 29 noiembrie 1947

Prin Rezoluția 181 din 29.11.1947 ONU a adoptat un plan detaliat pentru încetarea Mandatului Britanic atribuit de Liga Națiunilor în anul 1922, la Conferința de la San Remo. Teritoriul rămas după ”detașarea” Transiordaniei în 1921 urma să fie împărțit în două state independente, unul evreu și unul arab, cu excepția Ierusalimului și a împrejurimilor sale, care urmau să constituie o zonă sub jurisdicție internațională. Uniunea economică a celor două state trebuia să faciliteze cooperarea și dezvoltarea, spre binele amândurora.

Niciuna din aceste hotărâri ale singurei autorități transnaționale, a cărei rațiune de a exista a fost și este menținerea păcii, nu a fost dusă la îndeplinire.  Nici măcar aplicarea rezoluției privind administrarea internațională a zonei Ierusalimului, sub egida ONU, nu a putut fi implementată ca urmare a refuzului categoric al reprezentanților arabi, care își revendicau dreptul exclusiv de stăpânire a Ierusalimului, în ciuda faptului că era locuit în majoritate de evrei.

De atunci au mai fost adoptate nenumărate rezoluții, au avut loc dezbateri și acorduri, dar pe acest petec de pământ nu s-a înstăpânit o pace reală, nemaivorbind de cooperare!

Cât privește UE, purtătorul ei de cuvânt a dezavuat sugestiile cuprinse în Propunerea de Pace, pe motivul că se abate de la principiul consacrat de forurile internaționale al celor două state de pe teritoriul ”Țării Sfinte”. Mi se pare cu totul nepotrivită atitudinea UE față de Israel. Europa ar trebui să susţină fără rezerve securitatea lui, măcar din respect pentru memoria celor 6 milioane de evrei martiri ai Holocaustului petrecut pe acest continent.

A fost odată o înțelegere

Prăbușirea Imperiului Otoman a fost doar una dintre consecințele Primului Război Mondial, de care Marea Britanie, cel mai mare imperiu din toate timpurile, a profitat copios. Diplomația britanică nu a vrut să se expună niciunui risc, motiv pentru care și-a asigurat din timp sprijinul triburilor arabe, care urmau să se răscoale împotriva autorității otomane în schimbul independenței promise de către învingătorii britanici. Cu sau fără răscoala lor, britanicii şi aliații lor francezi au ieșit victorioși din Primul Război Mondial, împărțindu-și „prada”. Promisiunile făcute anterior au fost  onorate doar în măsura în care nu periclitau propriile lor interese. 

Un exemplu a fost ca emirul Feisal, fiul lui Hussein bin Ali, Marele Șerif de Mecca și șeful religios suprem al tuturor musulmanilor suniți să primească tronul unui ipotetic Regat Arab Unit, care ar fi înglobat toate teritoriile locuite de arabi din fostul Imperiu Otoman. Emirul Feisal era o personalitate de excepție – printre multe alte idei de profunzime și semnificație majoră, el dorea să reunească cele două mari curente musulmane, șiiții și suniții.

Chaim Weizmann (stânga) şi Regele Feisal în 3 ianuarie 1919

In 3 ianuarie 1919 Emirul Feisal, în numele viitorului Stat Arab Unit (sau a unei viitoare Federații de State Arabe) și președintele Chaim Weizmann, în numele Organizației Sioniste Mondiale, au semnat la Londra un acord prin care – făcându-se referire la înrudirea dintre poporul arab și cel evreu și la avantajele reciproce ale unei colaborări apropiate între Statul Arab și Palestina – s-au convenit câteva lucruri esențiale:  

Colaborarea cordială cu organizația sionistă pentru încurajarea imigrației masive a evreilor în Palestina urma să aibă loc fără a se leza drepturile  țăranilor și proprietarilor arabi, precum și drepturile lor religioase, locurile sfinte musulmane rămânând sub autoritate musulmană. Mișcarea Sionistă se obliga să sprijine locuitorii arabi din Palestina, precum și pe cei din Statul Arab să-și dezvolte resursele naturale și întreaga economie. Părțile semnatare s-au angajat să susțină aplicarea prevederilor Declarației Balfour pentru întemeierea unui cămin național evreiesc în Palestina.

Într-o scrisoare adresată președintelui Organizației Sioniste Americane, Felix Frankfurter, Faisal afirma textual că ”Arabii, mai ales cei educați, privesc cu profundă simpatie Mișcarea Sionistă”!

În 1920 Feisal a fost proclamat rege al Siriei Mari și în această calitate ar fi putut promova prevederile acordului convenit cu Weizmann. Dar Regatul Siriei Mari nu a avut zile… Francezii, care conform Acordului Sykes-Picot și hotărârilor luate la Conferința de Pace, au primit Mandatul pentru Siria, au luat alte decizii politice. Domnia Regelui Faisal I în Siria Mare a fost de foarte scurtă durată, la fel și Acordul Feisal-Weizmann. Feisal a primit un alt tron, cel al Regatului Irak, peste care a domnit 13 ani. A murit tânăr, la numai 48 de ani, fără să fi putut transpune în realitate nobilele sale sentimente față de poporul evreu și față de mișcarea sionistă.

Regele Feisal, arabul care a socotit că evreii și arabii sunt frați, că sionismul este o mișcare de reconstruire a națiunii, limbii și statului evreilor într-o lume modernă, mișcare care ar fi putut ajuta și emanciparea unei națiuni arabe unite într-un stat arab modern, a părăsit scena lumii în 1933. Odată cu moartea lui – încă una din sumbrele coincidențe ale istoriei – a început ascensiunea celui mai criminal regim cunoscut de istoria Europei, nazismul hitlerist și odată cu acesta, tragedia celor 11 milioane de evrei care trăiau în bătrânul și onorabilul continent. 

Mandatul Britanic, sau cum s-a transformat ”o mumă în ciumă”

Mandatul  acordat Marii Britanii de către Consiliul Ligii Națiunilor la Conferința de la San Remo în Aprilie 1920, a fost rezultatul unui aranjament de culise printre jocuri cu mize mult mai mari între puterile câștigătoare,  mai ales între cele două aliate / rivale: Marea Britanie și Franța. Teritoriul aferent Mandatului Britanic pentru Palestina a fost preluat de englezi în septembrie 1923. Între timp, cu diplomația și iscusința britanică, au transferat trei sferturi (cca 90.000 kmp) din teritoriul mandatului către clientului lor arab, Dinastia Hașemită, care în 1946 a primit Regatul Iordaniei, locuit în 70% de arabi palestinieni ”refugiați”.

Prima dispută cu mandatarii britanici a fost asupra denumirii teritoriului. Evreii (sioniști) au propus ”Ereț Israel”, scopul mandatului fiind promovarea prevederilor Declarației Balfour de a facilita întemeierea unui cămin național evreiesc.  Arabii s-au opus. A fost primul din seria nenumăratelor refuzuri care aveau să vină în decursul unui secol, până în 2020, când Liga Arabă a pronunțat cel mai recent refuz la sugestia de pace lansată de Donald Trump, cel de-al 13-lea președinte american de când s-a proclamat Statul Israel și de când se menține conflictul cu Liga Arabă. 

Evreii au luat în serios promisiunea că vor putea întemeia un cămin național, un spațiu primitor în care să poată trăi civilizat. Au construit prima centrală electrică (construită de Pinkas Ruthenberg), folosind cea mai ieftină energie naturală (cea hidraulică pe râul Iordan), au înființat primul liceu la Tel-Aviv și prima universitate la Ierusalim.

Populația arabă din împrejurimi, atrasă de progresele evidente, a sporit numărul de arabi din Palestina, în timp ce imigrația evreiască a fost drastic limitată după 1933, chiar atunci când prigoana evreilor începea să ia proporții amenințătoare în Germania nazistă și apoi în țările aliate acesteia.

Ideea de cămin național sugera un loc care să ofere adăpost evreilor prigoniți pentru simplul motiv că s-au născut evrei. Spre rușinea lui,  marele Imperiu Britanic și-a trădat obligația umanitară elementară de a ajuta oameni nevinovați a căror viață era în pericol. Argumentul invocat era că trebuiau să cedeze în fața revoltei arabe inițiate de grupul terorist condus de șeicul Izz ad-Din al-Qassam. 

Revolta arabă (1936-1939) era îndreptată împotriva autorității britanice, dar mai ales împotriva populației evreiești. Conducerea terorismului arab palestinian a fost preluată de Hagi Amin al-Husseini, Marele muftiu al Ierusalimului și a  avut ca rezultat distrugeri semnificative în așezările evreiești și atentate la viețile fermierilor evrei.  După înnăbușirea revoltei de către trupele britanice, muftiul a fugit în Germania hitleristă, de unde a continuat să dirijeze agitația și acțiunile antievreiești. 

Imigranţi evrei sosiţi în Palestina

În ciuda dificultăților uneori insurmontabile, cu sprijinul organizațiilor clandestine sioniste din Europa și Palestina, populația evreiască a sporit, chiar dacă nu în proporția în care a crescut populația arabă. Oricum, de la 17 la sută,  evreii au ajuns să reprezinte peste 35 la sută din totalul populației aflate sub Mandatul Britanic în Palestina (1,8 milioane de locuitori în 1948, din care peste 600.000 de evrei). Circa 100.000 de supraviețuitori ai Holocaustului care rătăceau prin fostele lagăre naziste au fost admiși de autoritățile engleze după presiuni energice exercitate de SUA prin președintele Harry Truman. Dar alte sute de mii de evrei din Europa refuzau să se întoarcă la casele lor devastate, de unde au fost deportați și schingiuiți şi unde nu-i mai aștepta decât amintirea celor apropiați uciși cu barbarie. Ei voiau cu orice preț să plece în ţara care sperau să devină a lor, astfel încât ca ”Dezastrul” (ȘOAH) să nu se mai repete niciodată. Dar nu erau lăsați. Arabii s-au împotrivit vehement și englezii nu aveau curajul sau interesul să-i facă să accepte, deși îi obliga o hotărâre a celei mai înalte autorități politice din lume. Au preferat să renunțe la Mandat,

Un război ”civil” condus de militari

După adoptarea de către ONU a Rezoluției 181 în 30 noiembrie 1947, în Palestina aflată încă sub Mandat Britanic a izbucnit un război civil. deși în orașele și satele din teritoriu erau prezente trupe militare britanice, dar și luptători evrei și arabi ”deghizați” în civili. Arabii au refuzat categoric Proiectul de partaj al teritoriului Palestinei, aprobat de ONU. Liga Arabă întrunită în Decembrie, la Cairo, a decis fără echivoc să se folosească forța militară pentru soluționarea conflictului dintre evrei și arabi.

Britanicii au anunțat oficial că Mandatul și prezența lor se încheie la miezul nopții de 14 mai 1948. Singurii care s-au alertat, de frică să nu se petreacă un masacru al populației civile după retragerea Putereii Mandatare, au fost americanii, prin vocea îngrijorată a Președintelui Truman. 

În după amiaza zilei de 14 mai David ben Gurion, viitorul premier al viitorului stat evreiesc, a dat citire Declarației de Independență a noului Stat Israel, cerând Statelor Unite să recunoască granițele stabilite prin Rezoluția 181 a ONU, ceea ce s-a și întâmplat în aceeași zi. 

David Ben Gurion citind Declaraţia de Independenţă

Dar în aceeași zi au pătruns trupe ale statelor arabe din jur și a început Războiul de Independență al noului stat evreiesc. Nu-mi aduc aminte din istorie ca vreun stat să-și fi început existența în acest mod, dar noi evreii totdeauna surprindem cu câte ceva. După câteva luni de lupte și victorii ale tânărului stat, în 1949, s-au semnat pe insula Rhodos cele mai multe acorduri de armistițiu cu țările arabe care și-au propus să desființeze Statul Evreu. Ca rezultat Statul Israel a dobândit 78% din teritoriul fostului Mandat Britanic

Ziua declarării independenţei

De la acest Război de Independență au trecut 71 de ani. Au mai trecut câteva războaie memorabile: Războiul de Șase Zile, Războiul de Yom Kippur, Intifadele, toate au fost câștigate de Israel. Nu ar fi timpul să se încheie în sfârșit un tratat de pace?

Poate că Donald Trump, care nu este un mare diplomat, dar uimește lumea tocmai prin comportamentul lui surprinzător, va reuși ceea ce 13 președinți americani și nenumărați alți oameni de stat nu au reușit? 

Să aducă PACEA pe Pământul Sfânt? 

POATE…

Tiberiu Roth, 5 februarie 2020

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

5 Comments

  • Asher Shafrir commented on February 9, 2020 Reply

    Cred că lipsește un factor esențial: războiul de șase zile care a schimbat harta Israelului dinainte. Cred că aceasta trebuie să fie punctul de plecare. Astăzi Abbas a plecat în SUA cu ideea asta: înapoi la granițele din 1967. Problema este atât existența statului Israel, dar mai ales aceste teritorii care devin ceva caraghios în acest plan, după cum se poate vedea pe harta anexată.

  • Marcovici Rudy commented on February 8, 2020 Reply

    Citesc cu multa placere si interes cele prezentate de dumneavoastra. . Va multumesc si mai astept…..

  • Aryel Dekel commented on February 7, 2020 Reply

    Herțel a avut un vis care a devenit realitate , speram ca visul de a trai in pace in Țara Sfânta sa devină realitate înainte de venirea lui Masiach sa nu mai trebuiască ca bunicii și părinții sa-și înmormânteze copii și nepoții . Așa sa ne ajute Dumnezeu !

  • tiberiu roth commented on February 6, 2020 Reply

    Draga Eva,

    Chiar daca e doar un vis,macar e frumos si interesant ! Daca preferi cosmarurile care sunt servite de mass-media, sau de politicieni preocupatzi doar de propriile interese ,putem continua discursul insipid cu care suntem indoctrinatzi de 72 de ani:) despre doua state din care unul evreiesc,cand de fapt sunt 23 de state din care unul evreiesc cu 7mil. de evrei,iar restul arabe cu 500 de milioane de arabi;) 🙂

  • evagalambos commented on February 6, 2020 Reply

    Un vis frmos dragul meu,

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *