Când veți arunca ochii pe acest articol, va fi ultima zi a sărbătorii de Pesach dar și Joia Mare în care creștinii ortodocși încep pregătirile pentru sărbătorile pascale. Evident, sunt zile de repaus legal. Urmează o săptămână de sărbători importante, pentru evreii din lumea întreagă. Săptămâna care începe cu Yom Hashoah (Ziua Holocaustului) și se încheie cu Yom Ha’atzmaut (Ziua Independenței Statului Israel). În tot acest răstimp și încă cine știe cât, vom sta în „izolare voluntară” privind cu interes, îngrijorare și nedumerire informațiile zilnice de la ora 13.00 ale Grupului de Comunicare Strategică. De altfel, ziua în care veți arunca ochii pe acest articol coincide cu împlinirea unei luni de izolare pentru noi. În lipsa unei perspective ”strategice” încerc să trag concluzii logice din cifrele publicate de Worldometer, (https://www.worldometers.info/coronavirus/) care este un comunicat on-line zilnic al OMS (Organizația Mondială a Sănătății)

Azi (și nu e o zi specială) s-au înregistrat 372.478 de nașteri și din păcate 156.640 de decese. În primul trimestru al acestui an, inclusiv drama numită COVID-19, populația globului pământesc a crescut cu peste 22 milioane de persoane. Dar s-au înregistrat în această perioadă de 3 luni, 3.662.101 decese cauzate de boli infecțioase, din care 113.902 victime ale COVID-19. M-am uitat la statisticile referitoare la insulele pe care le-am vizitat în februarie, când pandemia era încă în fașă. Ciudat. Am poposit (câteva ore) pe șapte din cele câteva zeci de insule și insulițe care alcătuiesc grupul insulelor ”spre vânt”, din arhipelagul Antilelor Mici. Toate au câte ceva în comun. Climă, vegetație, preistorie – istoria lor din ultima jumătate de mileniu fiind diferită de la o insulă la alta – dar din punct de vedere COVID-19 au dovedit un comportament total diferit. De la Saint Martin/Sint Maarten cu o situație îngrijorătoare  (85 de îmbolnăviri și 11 decese la o populație de vreo 80.000 de locuitori), la Saint Lucia (15 îmbolnăviri și niciun deces, la o populație de aproape 200.000 de locuitori).

Cazuri răzlețe se regăsesc pe toate insulele arhipelagului și nu e de mirare; Marea Caraibilor este un fel de paradis turistic care funcționează (în afara situațiilor excepționale, cum este cea recentă a pandemiei COVID) cu ”foc continuu”. Clima este plăcută, oamenii sunt primitori, marea și soarele sunt aproape tot timpul la dispoziție, natura este superbă, verdele este predominant și sugerează viața în toată splendoarea ei. Nu există pe aceste meleaguri nici toamnă care să ne îmbie la tristețe, nici iarnă care să ne avertizeze că toate au un sfârșit. Cele două anotimpuri care alternează, cel ploioasă și cel secetos, susțin continuitatea vieții, care parcă este veșnică. Vapoarele uriașe ale croazierelor sunt aparent tot timpul prezente în porturile primitoare și bine amenajate ale numeroaselor insule, deși sunt mereu altele și timpul standard de staționare nu depășește o zi. Noaptea este rezervată deplasării spre o nouă destinație.

Deocamdată însă – cam de când am încheiat cele două croaziere care ne-au purtat prin frumusețile Mării Caraibilor – această industrie a călătoriilor ”magice” și-a impus o pauză de câteva luni, rămâne de văzut cum va evolua pandemia și consecințele ei economice imprevizibile dar inevitabile.

Viața insulelor va fi și ea afectată câtva timp, fără îndoială. Dar oamenii insulelor, partenerii sau guvernanții lor, folosind experiența istorică și natura generoasă, vor găsi cu certitudine soluții de supraviețuire, așa cum au găsit de-a lungul câtorva secole agitate, folosind curajul, ingeniozitatea și voința unor întreprinzători, printre care și câțiva evrei.

O lume nouă se descoperă                               

Vom da (virtual) ceasul istoriei cu 528 de ani înapoi ca să ne regăsim în anul 1492, an important pentru istoria noastră. În acest an Cristofor Columb a primit mandatul și susținerea cuplului regal al Spaniei pentru expediția sa spre Indiile de Vest, s-a încheiat Reconquista prin izgonirea musulmanilor din Granada și prin expulzarea evreilor din Spania (care nu au acceptat să se boteze).

În 12 octombrie 1492 Columb, purtat de vânturile alizee care suflă în tot cursul anului de la Est spre Vest, a debarcat cu vasul (lui) amiral, Santa Maria, pe o insulă despre care el a crezut și a continuat să creadă până la moarte că este în apropiere de țărmul Indiei și indigenii care i-au întâmpinat destul de pașnic erau indieni. Au urmat încă trei călătorii conduse personal de Columb. Sunt mai multe presupuneri privitoare la prima insulă pe care Columb și însoțitorii săi au pus piciorul. Printre cele despre care se pretinde că au făcut  parte din primul grup de insule cărora însuși Columb le-a ales numele, se află și câteva din Antilele Mici. 

Cele patru călătorii rămase legendare nu au confirmat marile speranțe ale Coroanei spaniole, care se aștepta la foarte multe comori, mult aur, pentru acoperirea nevoilor crescânde ale unei țări mari și devastate după şapte secole de dominație islamică. În schimb indigenii, populațiile taino, arawak și caribi, cărora pe nedrept li s-a atașat eticheta de ”indieni”, au căzut victime virusurilor și bacteriilor aduse de europenii care veneau în număr tot mai mare spre presupusele bogății ale Lumii Noi, numită după cartograful italian Amerigo Vespucci. 

Milioane de indigeni, lipsiți de imunitate față de virușii europeni, au murit în marile epidemii de variolă și febră galbenă, provenite de pe Vechiul Continent. Pe lângă imensul dezastru uman provocat de aceste boli transmisibile – într-o epocă în care regulile de prevenire, antidoturile sau vaccinurile încă nu existau – ele au produs o criză socială și economică, lăsând fără brațe de muncă noile teritorii, care ofereau o mare șansă de dezvoltare, chiar dacă nu erau sursă de îmbogățire rapidă. Clima generoasă şi solul fertil erau potrivite cultivării unor produse agricole exotice pe plantații întinse, dar fără forță de muncă aceste valențe naturale nu se puteau valorifica. Răspunsul, chiar dacă contravenea moralei creștine care propovăduia egalitatea, respectul și iubirea între oameni, a fost găsit prin ”importul” de sclavi

Comerțul cu oameni

Cum istoria niciodată nu încetează să ne furnizeze surprize, este interesant de subliniat că ceea ce a învățat generația noastră la lecțiile de istorie în școală, despre sclavagism, feudalism și capitalism, era o excesivă simplificare a istoriei, de fapt o falsificare a ei în scopul îndoctrinării comuniste. În realitate, în multe părţi ale lumii sclavia ca instituție a înflorit netulburată și neîntreruptă de succesiunea orânduirilor sociale. 

Pepiniera cea mai fecundă a sclaviei era în Africa, cu susținerea activă a numeroaselor ”regate” autohtone, care furnizau sclavii (în proporție însemnată femei) către negustorii de sclavi, care erau aproape exclusiv arabi musulmani, pe cele mai active piețe din Africa de Est.

Odată cu apariția unei  nevoi critice de sclavi pe piața americană, s-a creat și o structură comercială semnificativă pentru satisfacerea ei. Principiul sacrosanct al cererii și ofertei a generat o rețea complexă a comerțului de sclavi care a înflorit timp de peste trei secole (sec. XVI-XIX). ”Triunghiul eficienței”, care evita transporturi costisitoare în gol, funcționa astfel: vapoarele plecau din porturile europene, ducând produse manufacturate spre Africia de Est, unde ele erau vândute la schimb cu sclavii africani. 

Vapoarele încărcate cu sclavi în lanțuri traversau Atlanticul în luni de zile spre nordul Braziliei sau Charleston (America de Nord). Sclavii primeau mâncare și apă o singură dată pe zi. Mulți mureau pe drum. Cei care ajungeau erau vânduți de negustori specializați. Vapoarele golite de sclavi erau încărcate apoi cu materii prime, cumpărate cu banii obținuți din vânzarea sclavilor și se îndreptau spre porturile europene, închizând astfel ”triunghiul eficienței”, evident, cu un profit care să încurajeze continuarea afacerii. Primii comercianți de sclavi au fost portughezi, urmați de britanici, francezi, spanioli, olandezi și danezi. Se estimează la 12 milioane numărul de negri africani care au fost transportați ca sclavi spre cele trei Americi…

Negrii africani și descendenții lor, inclusiv metiși, reprezintă peste 80% din populația zonei Mării Caraibilor. De altfel, aici se află singurele state din lume (în afara Africii) populate și conduse de afro-americani (termenul de ”negru” are o conotație peiorativă!)

Un fel de războaie

Dacă în odiosul comerț cu sclavi au fost implicate cele mai importante și mai influente puteri europene ale timpului, tot ele au participat şi la disputele și luptele pentru stăpânirea teritoriilor a căror descoperire a început cu Cristofor Columb (născut în Italia, căsătorit în Portugalia și devenit supus al Spaniei!) În Europa secolul XVI, care a urmat marii descoperiri ai Americii, a fost plin de evenimente majore. Regele Carol V de Habsburg devine împăratul Sfântului Imperiu Roman, dominând practic întreaga Europă. Martin Luther lansează Reforma, care avea să împartă Europa în două tabere adverse, iar Regina Elisabeta I ocupă tronul Angliei. În 1566 începe în Războiul de 80 de ani dintre Spania și Olanda, în 1572 are loc masacrarea hughenoților; în 1588 are loc victoria flotei engleze asupra celei spaniole. În aceste împrejurări era firesc ca puterile europene să ignore Marea Caraibilor. În secolul următor însă interesul națiunilor europene a fost recuperat. Companii private, pirați, dar și flotele unor state ale Europei de Vest s-au implicat în cursa pentru a se instala în puzderia insulelor din zonă.  Competiția a continuat cu intensități diferite până în secolul XX. Într-un fel, disputele din zona Mării Caraibilor – care ar merita să fie un spațiu colocvial al concordiei – au oglindit relațiile dintre țările europene. Mi-am propus să vă povestesc câteva istorii inedite care, alături de trăsăturile comune pe care am încercat să le subliniez, dau fiecărei insule o notă specifică, o înfățișare proprie care te face să le deosebești, să nu le uiți… Cele patru insule aparțin unor configurații politice diferite și, cum am mai amintit, au drapele, imnuri și guverne diferite, le apropie marea, alizeele, soarele generos și zâmbetul cald al oamenilor.

Virgine americane

Nu vă speriați. Nu este o contradicție în termeni! Este doar o exprimare mai concisă a unei istorii mai complicate. În 1493, la cea de-a doua călătorie, Columb a dat grupului de insule de lângă Hispaniola numele complicat de „Sfânta Ursula și cele 11.000 de Fecioare”, care cu timpul s-a simplificat, devenind „Insulele Virgine”. Ele au aparținut în parte Olandei şi în parte Danemarcei. În 1672 danezii au anexat grupul de patru insule (din care cea mai importantă este insula Saint Thomas) și le-au vândut Statelor Unite în 1917. Grupul de insule aparținea Companiei Daneze a Indiilor de Vest, care se ocupa asiduu de comerțul cu sclavi sub drapelul Danemarcei. După desființarea sclaviei compania a dat faliment, iar statul danez și-a recuperat banii din cei 25 milioane de dolari plătiți de SUA.  USVI (U.S. Virgin Islands) este un teritoriu sub jurisdicția Statelor Unite. Astăzi  pe insula Saint Thomas locuiesc în jur de 60.000 de afro-americani, din care în jur de 18.000 în capitala Charlotte Amalie, numită după una din cele mai apreciate regine a fostului regat dualist danezo-norvegian

Este de remarcat faptul că venitul mediu anual pe cap de locuitor pe această mică insulă quasi-independentă se ridică la 40.000 $, provenind aproape exclusiv din turism. Unul din fiii insulei a devenit un reprezentant de seamă ai impresionismului francez, pictorul (Jacob Abraham) Camille Pissarro, care s-a născut pe insula Saint Thomas, din părinți evrei portughezi, în anul 1830.

În 1833, în capitala Charlotte Amalie a fost ridicată Sinagoga Congregației Beracha veShalom veGmilut Hasidim, constituită în 1786. Evreii alungați din Spania în 1492 au găsit prieteni care să-i primească, putere să rămână fideli învățăturii lor și au construit o sinagogă – cea mai veche pe pământ american. Am pășit cu respect în frumoasa sinagogă refăcută în 2017, după ce suferise grave deteriorări produse de un uragan nemilos. Sinagoga este în funcțiune, sub îndrumarea rabinului Michael Fishbach, care are origini în Ungaria. Vizitatorii sunt întâmpinați cu căldură și cu explicații pertinente în limba engleză, de către fiica rabinului. Aflând că suntem din Ardeal, a continuat explicațiile în limba maghiară pe care o vorbea la nivelul limbii materne. Ne-am despărțit cu bucuria unei întâlniri neașteptate, ca între frați care s-au regăsit.

Porecla devenită nume

Se zice că în cursul ultimei sale călătorii, Columb, obosit și hărțuit, nu mai avea chef să dea nume unei noi insule ocupate în numele regilor Spaniei, așa că marinarii care-l însoțeau – în semn de respect și prietenie – au botezat insula San Cristobal. Primii coloniști care s-au așezat pe insulă, în 1623, au fost englezi. Numele de alint al lui Cristobal (Christopher) era Kit, deci englezii au denumit-o ”Saint Kitt’s” și așa a rămas până azi.

Alături, o insulă mai mică, pe care spaniolii au botezat-o Nostra Senora de las Nieves (Doamna Noastră a zăpezilor), a rămas cu numele ”englezit” de Nevis. Posesiunea insulelor se schimba după rezultatul luptelor dintre spanioli și englezi în Europa. Nevis a fost un centru important al comerțului britanic de sclavi și un fel de capitală a Antilelor Mici, poreclită Regină a Caraibilor. Era o insulă bogată, cu o înfloritoare industrie a zahărului. Trestia de zahăr cultivată pe insulă era foarte bogată în conținut de zahăr, așa se și explică despădurirea intensă a insulei, pentru ca să se creeze mai mult teren pentru cultivarea trestiei, ceea ce a dus la deteriorarea ecosistemului. În zilele noastre sursa principală de venit, asemeni tuturor insulelor din Caraibe, nu mai este industria zahărului, ci turismul. În loc de fabrici, insula este acum înțesată de hoteluri, plaje și restaurante, a căror activitate nu este tulburată decât de uragane sau (ca acum) de epidemii.

Cele două insule (Saint Kitts și Nevis) au constituit un stat federativ, cel mai mic stat independent din emisfera de Vest cu o suprafață de 261 kmp și o populație de 52.000 de locuitori, din care peste 90% sunt de culoare. Statul, membru al Commonwealth-ului, supus Reginei Elisabeta a II-a, și-a atribuit drept imn God save the King, dar este și un important paradis fiscal, oferind sediu fiscal pentru vreo 15.000 de bănci și companii financiare.

Din motive sentimentale noi am ales să vizităm insula Nevis (capitala Charlestown), unde nu puteam ajunge decât cu tendere (un fel de bărci de salvare). Călătoria, scurtă dar agitată din cauza valurilor, ne-a permis să admirăm de mai aproape vârful Nevis înalt de aproape 1000 m, care ”răsare” brusc și impetuos din mare. Odată debarcați am vizitat rămășițele cimitirului evreiesc. În Charlestown a existat o comunitate evreiască și o sinagogă construită în 1684. Spre finele secolului XVIII, comunitatea s-a destrămat. Singura mărturie a prezenţei ei este vechiul cimitir, în care se mai pot recunoaşte vreo 20 de morminte cu inscripții funerare în ebraică, portugheză și engleză. Am pus și noi câteva pietre spre amintire.

Ne-am oprit la micul muzeu memorial dedicat lui Alexander Hamilton, născut la Charlestown, în insula Nevis în anul 1755, într-o familie cu obscure origini evreiești.

Cert este că în copilărie a studiat într-o școală evreiască. A avut o ascensiune miraculoasă în perioada Revoluției Americane, devenind unul din Părinții Fondatori ai Statelor Unite, un apropiat al lui George Washington și secretar al Trezoreriei, întemeietor al Băncii Naționale.  În acea perioadă efervescentă a nașterii și consolidării tânărului stat american, principalul inamic era Anglia, iar principalul amic era Franța. Aceste raporturi față de nou-născutele State Unite ale Americii se reflectau cu prisosință și în Marea Caraibilor, unde se vânau reciproc vase americane, engleze și franceze. Unul dintre ele, HMS Boreas (HMS înseamnă ”Vasul Majestății Sale”) era comandat de un tânăr căpitan pe nume Horatio Nelson, viitorul amiral Nelson, marele învingător al bătăliei de la Trafalgar!

Nelson și-a petrecut un timp pe insula Nevis, unde se afla sediul Amiralității Britanice din zona Caraibilor. Aici a cunoscut-o pe Frances Nisbet, tânăra văduvă a unui plantator bogat, cu care s-a căsătorit în 1787 la Biserica St.John, dar fericirea a fost de scurtă durată. În 1794, în timpul bătăliei de la Calvi (Corsica), Nelson a pierdut un ochi, iar în 1805 și-a pierdut viața, câștigând gloria și statuia din piața Trafalgar a Londrei.

Cea mai mare insulă …dintre cele mici

Martinica (sună mângâietor în limba română!), cu cei 1128 de kmp este cea mai mare insulă din arhipelagul Antilelor Mici, cu o populație de peste 400.000 de locuitori, cea mai mare parte creolă (rezultatul mariajelor mixte).  Aici se află unul din cele mai înalte vârfuri muntoase din zona Caraibilor, muntele Pelee, înalt de 1400 de metri, de esență vulcanică activă. Ultima erupție s-a produs în 1902, cu urmări tragice. După legendă, Columb ar fi ajuns aici abia în a patra și ultima călătorie, în 15 iunie 1502. Nu i-a dat niciun nume, dar a înzestrat-o cu câteva animale (capre și porci).

După un secol și un sfert, Cardinalul Richelieu a creat o ”Companie pentru insulele americane”, pentru sprijinirea intereselor franceze din zonă. Drept urmare, în 1635, un ofițer francez cu numele de Pierre d’Esnambuc a debarcat pe insulă în fruntea unui grup de coloniști francezi care s-au stabilit pe insulă, revendicând-o în numele Regelui Ludovic al XIII-lea.

A existat și o mică comunitate evreiască în Martinica, rămasă din perioada anterioară, când olandezii îi sprijiniseră pe evrei, victime ale inchizitiei, dar noii coloniști francezi nu agreau prezența lor. În 1683 Ludovic al XIV-lea, Regele Soare, a ordonat expulzarea evreilor din teritoriile franceze ale Lumii Noi. Sfidând atitudinea oficială, un evreu originar din Portugalia refugiat la Bordeaux, pe nume David Gradis, a început o afacere la Saint Pierre, capitala de atunci a insulei Martinica, investind în producția și comerțul cu zahăr.  Întreprinderea lui a înflorit rapid și a devenit atât de puternică, încât guvernul colonial, ignorând legislația antievreiască, i-a încurajat activitatea.  

Casa Gradis a devenit una din marile companii franceze care a jucat un rol semnificativ în Revoluția Franceză și a susținut financiar guvernele succesive ale Franței. În Primul Război Mondial a asigurat aprovizionare cu zahăr a întregii armatei franceze. Din 1957 compania se numește SFCO (Societatea Franceză pentru Comerțul Exterior), condusă în prezent de Diego Gradis. O familie evreiască sefardă stabilită din 1495 la Bordeaux, o continuitate în afaceri de peste 500 de ani – incredibil! Steaua lor norocoasă a început să strălucească pe insula Martinique, în capitala Saint Pierre.

Din păcate Saint Pierre a fost și locul unei tragedii cutremurătoare, la propriu și la figurat. Am vizitat Monumentul și Muzeul dedicat victimelor erupției vulcanului Pelee în 8 mai 1902. Se spune că ar fi fost de 40 de ori mai puternică decât  explozia bombei atomice deasupra Hiroshimei. Au murit toți locuitorii frumoasei capitale despre care se vorbea cu admirație ca despre ”Micul Paris”. Circa 30.000 de oameni au fost surprinși de erupție. Unul singur a supraviețuit: Louis Auguste Cyparis, un criminal închis la subsolul poliției. E mai mult decât ironia sorții, e batjocura ei!

Capitala insulei Martinique, un Departament peste mări al Republicii Franceze, a fost mutată la Fort de France.

O țară cu nume de femeie

Santa Lucia este un cântec bine cunoscut și îndrăgit, dar Saint Lucia este şi numele unui stat membru al ONU și chiar singurul stat independent din lume care poartă numele unei femei. Se pare că ea a fost o persoană reală. Potrivit scrierilor religioase creștine, Lucia s-a născut în anul 283 (d.Cr.) la Siracuza (Sicilia) și a murit ca martiră la 21 de ani, în același oraș. 

Insula Saint Lucia, în forma unei frunze, are o suprafață de 617 kmp (jumătate cât Martinica)și circa 200.000 de locuitori. Capitala Castries, cu 20.000 de locuitori, a avut o istorie agitată și a fost victimă a trei incendii pustiitoare. De-a lungul secolelor insula a trecut de 15 ori de la un suveran la altul. Nu e de mirare că s-au săturat şi în 1979 și-a proclamat independeța, rămânând membră în Commonwealth. Și-a asumat un motto frumos: ”Țara, Poporul și Lumina” și o regină înțeleaptă, Elisabeta a II-a.

Probabil tot în1502 Columb a descins și în Saint Lucia, întrucât a făcut parte din misiunea de a ”boteza” fiecare insulă cu un nume de sfânt / sfântă. În 1550 piratul Francois le Clerc având (cunoscut și ca ”Picior de lemn”)  s-a aciuat pe insulă. În 1605 s-au așezat vreo 70 de coloniști englezi, încercând să-și facă un rost cu sprijinul guvernatorului englez de pe St. Kitts. În 1674 francezii au preluat controlul asupra insulei. Aceste schimbări au continuat până în zilele noastre. Această alternanță a avut și avantajul că insula, azi suverană, are două limbi oficiale: engleza și franceza.

Cel mai impresionant monument natural sunt cei doi munți: Pitonul Mare și Pitonul Mic, care domină peisajul insulei. Pitonii au înălțimea în jur de 800 metri, iar la baza lor se află o altă minune a naturii, la Soufriere, un orășel veșnic bântuit de uragane. Alături se află Izvorul Sulfuros, un fel de vulcan permanent fumegând. Este o priveliște unică să poți păși nevătămat în craterul unui vulcan! Vulcanul adormit poartă numele de Qualibu. Tot acest ansamblu natural se află sub protecția UNESCO și constituie o aventură turistică absolut unică.

Cam atât. Să vedem ce va urma cu pandemia. Cât privește călătoria în Caraibe (dacă mai suportați..) continuă…

Tiberiu Roth, 15 aprilie 2020.