Commonwealth este o organizație interguvernamentală formată din 54 de state membre independente, foste colonii britanice, cu excepția Rwandei și Mozambicului. Șeful simbolic al acestei organizații, care conform estimărilor din 2013, cuprinde 2,3 miliarde de locuitori și o suprafață totală de aproape 30 de milioane de km2, este regina Angliei, Elisabeta a II a, iar secretarul ei general, cea care are puteri executive reale, este Patricia Scotland.
Rădăcinile acestei organizații datează din 1926, când a fost înființată Comunitatea Britanică a Națiunilor prin Declarația Balfour. Aceasta era practic o alianță între monarhia britanică și fostele colonii, dominată de Marea Britanie. În 1931, prin intrarea în vigoare a Statutului de la Westminster, s-a recunoscut statutul juridic autonom al Africii de Sud, al Noii Zeelande, al Australiei și al Canadei.
În 1947, prin Declarația de la Londra, această organizație a devenit o alianță politică, economică și culturală a unor parteneri egali, în care Marea Britanie și Coroana Britanică nu mai avea o poziție dominantă. În ciuda faptului că fusese o putere globală, câștigătoare a celui de al Doilea Război Mondial alături de SUA și Uniunea Sovietică, pe plan politic și economic Marea Britanie nu și-a mai putut păstra un statut similar cu al celorlalte două mari puteri, deoarece și-a pierdut majoritatea coloniilor, respectiv o parte din puterea economică globală. Nici măcar în Europa postbelică Marea Britanie nu și-a putut conserva influența ca al treilea aliat câștigător, ajungând treptat la un rol secundar pe arena internațională, devenită eminamente bipolară – SUA contra URSS.
Nucleul Commonwealth îl constituie Comunitatea Regatelor Unite (Commonwealth Realm), care cuprinde 16 monarhii, printre care Australia, Noua Zeelandă, Canada, Bahama, Jamaica și Barbados. Regina Elisabeta a II-a este monarha lor comună, dar cum ea se află în Marea Britanie, Maiestatea Sa numește în aceste state câte un guvernator care o înlocuiește și domnește în numele ei.
În Commonwealth – Comunitatea Națiunilor contemporană, în afara celor 16 monarhii mai sus amintite, există 31 de republici și 6 monarhii independente: Brunei, Lesotho, Malaysia, Samoa, Swaziland și Tonga.
Unele state au părăsit cu timpul Comunitatea Națiunilor. Irlanda a ieșit în 1949, devenind republică independentă (partea de sud și centrală a insulei irlandeze), apoi Zimbabwe în 2003, Gambia în 2013. India, perla coroanei britanice, a părăsit Commonwealth în 1947, iar Hong Kong în 1997.
Începând din 1930, statele membre organizează din 4 în 4 ani, după modelul olimpic, Jocurile Commonwealth-ului, a doua manifestare sportivă mondială ca amploare, la 22 de discipline sportive și 7 competiții pentru sportivii handicapați.
După pierderea statutului de putere globală, la finele celui de-al Doilea Război Mondial, Londra, cuprinsă încă de ambiții postcoloniale și nostalgii imperialiste, a căutat ca prin acestă Comunitate a Națiunilor cândva vasale Metropolei, să-și păstreze cât de cât influența și puterea mondială. Din nefericire pentru Marea Britanie, această organizație internațională s-a dovedit prea laxă, ineficientă, mai mult simbolică.
Totuși Communweatlth a fost un PR internațional reușit pentru Londra, simulând un rol activ și aparent decisiv pe plan global, păstrarând în centrul atenției mass mediei mondiale unele acte internaționale de anvergură, dar fără finalitate practică importantă, precum Declarația de la Singapore din 1971, sau Declarația de la Lusaka din 1979, ambele menite să întărească angajamentul organizației în apărarea păcii mondiale, a șanselor egale de afirmare a tuturor cetățenilor, împotriva rasismului și sărăciei, pentru promovarea democrației liberale, a libertăților individuale și a comerțului liber.
Din cauza politicii de apartheid din Africa de Sud și Rhodesia, în anii 80 relațiile dintre Marea Britanie și majoritatea statelor africane din Commonwealth s-au deteriorat. Situația s-a îmbunătățit abia în anii 90, când democrația a triumfat și în aceste state, desființând segregarea rasială.
Declarația de la Aso Rock din 2003 pune bazele unei Comunități a Națiunilor mai moderne și mai eficiente, axată pe probleme concrete economice, ecologice, tehnologice și de tineret, cu precădere ale statelor mai mici din organizație.
Din 1965 conducerea operativă a Commonwealth-ului este asigurată de secretariatul general, aflat la Londra. Secretariatul organizează summiturile, întânirile miniștrilor, întânirile consultative și discuțiile tehnice. El dă și asistența tehnică guvernelor în alcătuirea politicilor de dezvoltare economică, socială și culturală, respectiv promovează valorile politice fundamentale ale organizației. Secretariatul este condus de secretarul general, ales pentru cel mult două mandate de câte patru ani fiecare.
După Brexit, în mod necesar, Marea Britanie se va sprijini mai mult pe Commonwealth și va încerca să facă din această organizație internațională nițel „de paradă” deocamdată, o uniune strânsă și eficientă de națiuni libere, asemănătoare UE, dar mai puțin birocratică și liberală, cu scopul de a conferi claritate și consistență noii doctrine – Global Britain. Despre perspectivele reale ale strategiei Global Britain, promovate de noua elită conservatoare, condusă de impetuosul și charismaticul premier Boris Johnson, vom continua în articolul următor.
Cert este faptul că Marea Britanie se va folosi din plin de statutul său de a șasea putere economică a lumii, de posibilitățile globale ale celui mai mare centru financiar al lumii – Londra, de statutul de primă putere militară europeană, de relativa dominație economico-politică a multor state din lume, de independența energetică asigurată de țițeiul din Marea Nordului și centralele nucleare, respectiv de atuurile încă conservate de putere globală în domeniul nuclear, tehnologic și al serviciilor secrete.
George Vigdor
