Matusalem longevivul

Matusalem a trăit o sută optzeci şi şapte de ani şi atunci i s-a născut Lameh. După naşterea lui Lameh, Matusalem a mai trăit şapte sute optzeci şi doi de ani. Iar de toate, zilele lui Matusalem, pe care le-a trăit, au fost nouă sute şaizeci şi nouă de ani şi apoi a murit (Geneza 5:25-27). Matusalem (sau Metușelah) este a șaptea generație după Adam. A fost fiul lui Enoh şi bunicul lui Noe. El a trăit mai mult decât orice alt om de pe pământ, ajungând la la vârsta respectabilă de 969 de ani. Numele lui a intrat în istoria umanității, el fiind unicul care a atins o vârstă matusalemică[1]. Textul biblic nu oferă informații suplimentare despre longevivul Matusalem. Îl găsim într-un loc destul de neașteptat: Pornim din Beer-Șeva spre punctul cel mai sudic al Israelului, orașul-port Eilat. Din goana mașinii suntem impresionați de plantațiile de curmali pe partea stângă a șoselei și de kibuțurile pline de verdeaţă din partea dreaptă, toate răsărite în plin deșert. La 50 km nord de Eilat se află kibuțul Ketura. Numele este de origine biblică…Read more…

Tortura pe înţelesul tuturor

Am observat de la o vreme că în discuții în presa şi în mediul academic din România exista o anumită nostalgie pentru anii de după “eliberarea de sub jugul fascist”, anii lui Dej şi ai îndepărtării tactice de sovietici, tratându-i cu o anumită deferență şi un fel de înțelegere, susținând uneori că acelea erau “vremuri grele, cu metode brutale, dar necesare”. Însă realitatea, așa cum am trăit-o eu şi contemporanii mei, era complet diferită. De aceea, în mod excepțional, voi înlocui comentariile mele legate de acest subiect, cu recomandarea de a citi cartea lui Florin Pavlovici, “Tortura pe înțelesul tuturor”. Într-un fel este un curs de inițiere în studiul torturii comuniste din timpul lui Dej sau, în termeni academici, “Tortura 101”. Pentru înțelegerea cititorilor, Florin Pavlovici nu a fost numai unul dintre cei mai talentați, poate chiar cel mai talentat scriitor / gazetar produs de Facultatea de Ziaristică, dar în primul rând a fost un OM de o cinste, atitudine morală şi demnitate fără egal printre cei pe care i-am cunoscut în acele vremuri teribile. Read more…

Obiecte şi renghiuri

Am să încep prin a-mi exprima admiraţia sinceră pentru oamenii pedanţi. Hainele atârnate cuminţi pe umeraşe, lenjeria şi prosoapele aliniate impecabil pe rafturi, cărţile rânduite, după domeniu (şi înălţime) – pe etajere, cutiuţele şi compartimentele, potrivite după mărime şi conţinut – în sertare care se închid şi se deschid alunecând silenţios pe şine, dulapuri (neburduşite) cu balamale docile, ba chiar şi fişierele specializate, ordonate „pe căprării” în computer… Toate acestea mă fascinează, dar mă şi intimidează pentru că, oricât m-aş strădui şi oricât aş încerca, nu mă pot conforma normelor guvernate cu intransigență de consoanele rşi d, secondate – câteodată – de n: ordine, rânduială, rend (magh.)ordre, order, порядок,Ordnung…Până şi în ebraică, cuvântul ordonat conţine aceste aceste consoane מְסוּדָר! Culmea este că deşi cele trei consoane „strunitoare” apar şi în prenumele meu – Andrea – ele nu şi-au pus amprenta pe firea mea. Este o deficienţă (ca să nu spun handicap!) de pe urma căreia sufăr destul de des, atunci când am nevoie de câte un obiect pe care – îmi amintesc perfect – îl pusesem „la locul lui” şi totuşi se dovedeşte de negăsit! Căutarea rapidă pe birou, măsuţă, noptieră, scrinul din sufragerie, masa din bucătărie sau în diverse sertare este însoţită de o retrospectivă mentală în care obiectul cu pricina (necesar de îndată, dacă nu chiar mai repede) mi se arată în secvenţe de amintiri recente conectate cu activităţi şi locuri din casă. Parcă l-am folosit aici şi l-am pus acolo…Continui căutatul febril şi până la urmă (ce să vezi!) găsesc obiectul cu pricina la… „locul lui”, confirmând unul dintre citatele mele preferate din autobiografia lui Isaac Bashevis Singer…Read more…

Camera în care s-a întâmplat – încă un cui în sicriul prezidențial al lui Donald Trump

Începând din primăvară, realegerea actualului președinte american a intrat într-o zodie proastă. O serie de sondaje indicau un avans al adversarului său democrat, Joe Biden, pe care nu a reușit să-l înlăture prin metode oculte. În plus, au intervenit două elemente care au știrbit serios imaginea lui Trump. Primul – pandemia de coronavirus pe care nu a știut să o abordeze corect, nedând crezare atenționărilor specialiștilor în sănătate, inclusiv OMS-ului, acuzată că se poartă ”prea blând” cu chinezii care, potrivit lui Trump, au ascuns adevărul despre boală. Un al doilea element l-a reprezentat marea mișcare antirasistă, caz în care a luat măsuri nepopulare, mergând până a dori să scoată armata pe stradă. (Noroc că generalii lui și-au dat seama ce consecințe ar avea un astfel de demers în condițiile în care oricum tensiunile ajunseseră la un nivel de nesuportat!). Un fost om de încredere al președintelui a mai bătut acum încă un cui în sicriul prezidențial. Este vorba de apariția în 23 iunie a unor memorii ale celui care timp de doi ani a fost foarte apropiat de Trump, John Bolton, fostul consilier pentru securitate națională al președintelui. S-ar putea spune că, dacă nu ierarhic, dar ca importanță, era al doilea om în stat. Bolton a îndeplinit această funcție timp de aproape doi ani, din 2018 până la sfârșitul lui 2019, când Trump, așa cum a făcut cu mulți alți colaboratori, l-a dat afară deoarece consilierul său nu era de acord cu unele măsuri ale președintelui și se îngrozea la auzul gafelor acestuia. Frustrările l-au transformat pe Bolton în autorul unei cărți care, deși ca literatură este zero, a devenit un bestseller chiar înainte de a fi publicată. Read more…

Ceramica armeană din Ierusalim

În Israel toată lumea cunoaște ceramica armeană și sunt sigură că și printre cei care au fost doar în vizită se vor găsi mulți care știu despre ce este vorba. Gama variată de vaze, căni, farfurii, dar mai ales plăci decorative se găsesc aproape în fiecare casă, iar pentru turiști ele sunt suveniruri foarte prețuite. Din păcate marea majoritate a pieselor găsite în magazinele de suveniruri nu sunt cu adevărat obiecte de artizanat ci copii ieftine, produse în serie la Hebron, sau chiar în China. Adevărata ceramică armeană este produsă de mână, după tradiție, de meșteri / artiști pricepuți. Am fost uimită să aflu (la o conferință) că ceea ce noi numim „ceramica armeană” este un fenomen limitat strict la Ierusalim și care a apărut abia în ultima sută de ani. Dar rădăcinile ei sunt foarte vechi. Olăritul a apărut încă în neolitic, iar ziduri acoperite de ceramică policromă se cunosc încă din antichitate, de la porțile cetății Babilonului. Ideea de a acoperi pereții cu plăci de ceramică s-a răspândit mai ales odată cu islamul, ajungând de la Lisabona și până în Asia Centrală, la Samarkand. În Imperiul Otoman producția de ceramică a luat un avânt deosebit după 1453, după cucerirea Constantinopolului, când a început o perioadă de construcții grandioase: moschei, palate, etc., toate clădirile reprezentative fiind îmbrăcate în faianță. (Suleiman Magnificul, cel care a construit zidurile Ierusalimului, a inițiat și acoperirea cu faianță a Cupolei Stâncii, dându-i înfățișarea pe care o cunoaștem azi.) Read more…

Cum devine un evreu sfânt creștin, în cel mai popular roman al lui Kálmán Mikszáth

În urmă cu câteva săptămâni, butonând seara televizorul, am dat de un post unguresc de stat, V4, dedicat în mod special Grupului de la Visegràd – organizația central-europeană care include Ungaria, Polonia, Cehia și Slovacia. Se prezenta o piesă de teatru și spre bucuria mea am recunoscut dramatizarea unuia dintre romanele mele preferate din literatura maghiară – Umbrela Sfântului Petru a scriitorului Kálmán Mikszáth. (Romanul a fost tradus în românește încă în anii 60). Mi-am dat seama imediat de ce a fost aleasă această dramatizare. Acțiunea și personajele proveneau din mediul slovac, respectiv din Felvidék, sudul Slovaciei care până în 1918 aparținuse Ungariei. Nu a fost cea mai bună dramatizare, dar prezența ei mi-a declanșat niște gânduri, niște conexiuni, legate de modul în care apar etniile din cadrul Ungariei multinaționale, în literatura ungară a secolului al XIX-lea, până în 1918. Situația din Ungaria, unde etnia maghiară reprezenta mai puțin de 50 la sută din populație, nu putea fi ignorată nici de scriitori, nici de publiciști, istorici sau sociologi, nemaivorbind de oamenii politici, așa că nu este surprinzătoare apariția lor în literatura vremii. Problema se pune cum apar diferitele etnii și aici intră în joc marele scriitor și publicist Kálmán Mikszáth.Read more…

De la Trianon, la Birkenau

Trianon nu este o localitate. Este unul dintre cele câteva palate de la Versailles, care a rămas în memoria istoriei recente prin faptul că în 4 iunie 1920 acolo a fost semnat Tratatul de Pace dintre Regatul Ungariei și Statele învingătoare din Primul Război Mondial, încheiat prin armistițiul semnat la 11 noiembrie 1918. Nici Birkenau nu este o localitate. Este un fost lagăr de exterminare, unul din complexul înființat de armata nazistă în orașul polonez Oswiecim. Orașul a rămas în memoria colectivă sub numele lui german, Auschwitz. Calvarul evreilor din Transilvania de Nord a început 3 mai 1944 cu concentrarea lor în ghetouri mizere și insalubre din 11 orașe și continuat cu îmbarcarea celor peste 150.000 de evrei în 30 de trenuri cu câte 50 de vagoane pentru vite. Ultimul tren a plecat din Oradea în 28 iunie 1944. Majoritatea covârşitoare a evreilor a pierit. Se estimează că au supraviețuit circa. 10% din cei care fuseseră deportați. Din familia mea (Reisman) și a soției (Farago), din 18 persoane deportate din Satu-Mare, nu a rămas nimeni în viață. Ultimul semn de viață pe care l-a primit Mama, a fost o scrisoare de la unul din frații ei, Sanyi (Sándor / Alexandru). Am găsit-o printre documentele familiei și am păstrat-o. Următoarea scrisoare nu a mai sosit. Mai mult nu știm… După cum nici ei nu știuseră cu o lună sau două în urmă că îi așteaptă sfârșitul. Dar cunoaștem împrejurările care au făcut posibil acest oribil genocid. Și noi. ultima generație a martorilor, avem datoria să repetăm până la obstinație, ca măcar să încercăm împreună a înțelege cum s-a putut prăbuși umanitatea într-o asemenea prăpastie morală. Read more…

David redivivus

De multe secole persistă ideea preconcepută că evreilor le place cartea, dar nu sunt buni la practicarea sporturilor. Ei bine, ca orice idee preconcepută, și aceasta s-a dovedit greșită. Sportul de performanță cere nu numai aptitudini fizice și talent, dar și judecată (“mens sana in corpore sano”), ambiție și devotament. Biblia povestește cum David l-a învins pe Goliat. Uriașul Goliat, care era înalt de vreo trei metri și lupta în armata filistină era convins că nimeni din armata israeliților condusă de regele Saul nu va îndrăzni să lupte cu el. Tânărul israelit, David, a acceptat însă provocarea și dintr-o singură lovitură cu praștia, l-a omorât și i-a tăiat capul. Altă poveste care demonstrează că la sport contează nu numai aptitudinile fizice ci și judecata, este fabula lui Esop, în care broasca țestoasă a câștigat întrecerea cu iepurele. Uneori evreii înșiși au propagat aceste idei preconcepute. Scriitorul evreu britanic Howard Jacobson spunea că atitudinea lui față de sport este simplă: evreii nu îl practică. Bineînțeles că nu are dreptate.Read more…

Commonwealth între tradiție și perspectivă

Commonwealth este o organizație interguvernamentală formată din 54 de state membre independente, foste colonii britanice, cu excepția Rwandei și Mozambicului. Șeful simbolic al acestei organizații, care conform estimărilor din 2013, cuprinde 2,3 miliarde de locuitori și o suprafață totală de aproape 30 de milioane de km2, este regina Angliei, Elisabeta a II a, iar secretarul ei general, cea care are puteri executive reale, este Patricia Scotland. Rădăcinile acestei organizații datează din 1926, când a fost înființată Comunitatea Britanică a Națiunilor prin Declarația Balfour. Aceasta era practic o alianță între monarhia britanică și fostele colonii, dominată de Marea Britanie. În 1931, prin intrarea în vigoare a Statutului de la Westminster, s-a recunoscut statutul juridic autonom al Africii de Sud, al Noii Zeelande, al Australiei și al Canadei. În 1947, prin Declarația de la Londra, această organizație a devenit o alianță politică, economică și culturală a unor parteneri egali, în care Marea Britanie și Coroana Britanică nu mai avea o poziție dominantă. Read more…

Nu au suferit în zadar! Sau: “Nebănuite sunt căile…”

Trei imagini îmi stăruie în minte: întâi, trecerea prin fața casei, pe biciclete, a unor soldaţi cu pălării ornate cu pene de cocoş, apoi o noapte petrecută împreună cu părinţii în pivniţa casei şi în dimineaţa ce urma, trecerea prin faţa casei a unor soldaţi încălţaţi cu cizme de pâslă. Era în septembrie 1944, când aveam şase ani. Cum am înțeles ulterior, cei cu pana de cocoş erau jandarmi din armata horthyistă, care ocupa temporar Aradul, iar cei cu cizme de pâslă erau ostaşi ai Armatei Roşii. Mult mai târziu am aflat de la părinți ce s-a întâmplat în acele zile: într-o încercare disperată de a întoarce soarta războiului, armatele hortyiste, aliate ale celor naziste, trecute la contraofensivă, au ocupat Aradul. În puţinele zile cât au reuşit să menţină ocupaţia, deşi dinspre răsărit venea tăvălugul peste ei, nu au avut altă grijă decât să-i adune pe evrei în vederea deportării. (În treacăt au ucis nouă evrei arădeni, martiri înhumaţi în cimitirul Neolog Vechi). Noaptea am petrecut-o ascunși în pivniţă, se știa că a doua zi evreii trebuiau să se prezinte în cetate pentru „luare în evidenţă”. Am mai aflat că seara, târziu, portăreasa casei în care locuiam a fost întrebată de jandarmii horthyişti dacă în casă locuiesc evrei. Spre cinstea ei, portăreasa, tot maghiară, deşi ştia că suntem ascunşi în pivniţă, a spus că nu sunt!Read more…

Prima armată evreiască, după două mii de ani

În 15 iunie 1920, exact acum o sută de ani, s-a hotărât înființarea unei forțe armate care să apere populația evreiască din Palestina de primejdiile în care se afla. Era prima forță de acest gen de la înnăbușirea revoltei lui Bar Kochba de către armata romană în anul 135 e.n. Hotărârea a fost luată la congresul mișcării Ahdut Haavoda (uniunea muncii), ținut pe malul sudic al lacului Kineret, la Havat Kinneret. Ahdut Haavoda era pe atunci cea mai puternică mișcare politică din țară. Ea a dat naștere celor două mari partide de stânga, Mapai și Ahdut Haavoda, care până la urmă s-au unit. Havat Kineret era o instituție de învățământ agricol, înființată în 1908 de Asociația Sionistă Internațională la propunerea directorului ei, Arthur Rupin, pentru a-i instrui pe muncitori evrei să creeze așezări agricole permanente. Ea a devenit un centru de ideologie socialistă, muncitorească, al celui de al doilea val de imigrație. Aici a apărut ideea de kibuț, kvuța (grup), moșav și de aici au ieșit întemeietorii kibuțurilor Dgania și Ein Harod, Kvuțat Kineret, Moșav Nahalal, etc. Aici s-a pus baza marilor intreprinderi care au însoțit statul Israel de la înființarea lui: Hamașbir, Tnuva și Solel Bone. În anii 50 aici a fost o bază militară, apoi un centru de interes istoric, iar în ultimii ani este un muzeu care merită vizitat. Acolo s-a hotărât înființarea unei forțe armate care să apere populația evreiască din Palestina. Read more…

Curcubeu peste Haifa – din lirica de idei a poetei Bianca Marcovici

Ce este curcubeul? Semn că a trecut ploaia, furtuna. Apare pe cer, colorat, ca un arc frumos, vestitor al liniștii. Dar este luminat de soare. Fără soare, curcubeul nu va apăărea sau dacă soarele va apune, curcubeul va dispărea instantaneu. Oriunde, peste Ierusalim sau peste București, peste Paris sau peste New York, peste Iași sau peste Haifa. Dar chiar dacă este luminat de soare, dacă se datorează lui, este frumos. Fiecăruia îi place să-l privească. M-am gândit la acest lucru atunci când am răsfoit noul volum de poezii de Bianca Marcovici , ”Curcubeu peste Haifa: manuscris de poeme Dada”, apărut la Editura Junimea din Iași în colecția ”Cuvinte migratoare”, în primăvara acestui an. Bianca Marcovici este o poetă cunoscută. Primul ei volum de poezii, apărut în anul 1985 la Iași și următorul, apărut în 1987 la București, i-au deschis ușa în salonul literaturii române contemporane. Stabilită în Israel, la Haifa, în anul 1991, ea a devenit unul dintre scriitorii israelieni importanţi, de limba română. Poetă prolifică, ea a publicat 26 de volume de poezii și de proză, unele dintre poeziile ei fiind traduse în limbile ebraică, engleză, franceză, germană.Read more…

Primul ambasador al statului Israel în România

Primul ambasador al statului Israel în România, pictorul Reuven Rubin, era originar din Galați. L-am întâlnit la dineul pe care domnia sa l-a oferit la Athénée Palace, (azi hotel și restaurant Hilton), restaurantul care pe atunci și încă mult timp după aceea a fost emblematic pentru evenimentele importante care se petreceau la București. Ca studentă, mâncam de obicei la cantina studenților evrei din strada Sf. Ioan Nou. Cine își mai aduce aminte de această stradă și de cantină?! Cred că această cantină exista de pe timpul când studenții evrei nu aveau voie să învețe la școlile de stat și în virtutea inerției a mai funcționat o perioadă și după aceea. Eu am mâncat acolo o bună bucată de timp. Strada a dispărut, bineînțeles și cantina, am găsit-o doar în unele fotografii de pe Facebook, care amintesc de cartierul evreiesc de altădată. Într-o seară din primăvara anului 1949, nu știu exact data, întorcându-mă pe jos de la masa de seară – locuiam aproape, tot în cartierul evreiesc – soțul meu mi-a spus că avea o invitație de la ambasada Statului Israel, cu ocazia venirii primului ambasador. Eram invitaţi la restaurantul Athénée Palace, chiar în aceeaşi seară. Deși eram obosită și sătulă (măncasem o iahnie de fasole), eram atât de curioasă să văd acest spectacol, pentru mine necunoscut, încât am acceptat. Problema era că nu aveam rochia corespunzătoare și am îmbrăcat ceva nepotrivit. Soțul meu lucra la revista săptămânală în limba idiș Ikuf Bletter, scoasă de Comitetul Democrat Evreiesc (o extensie pentru evrei a PCR). În această calitate primise invitația. Read more…

De vorbă cu un boschetar

Era într-o seară de iunie. Afară era plăcut, liniște. În parcul public câțiva boschetari se culcaseră. Unii aveau saci de dormit, alții doar o pătură. Mă întorceam acasă după o zi de muncă. Pe neașteptate un om înalt, cu barbă roșie, s-a ridicat din sacul lui de dormit și s-a apropiat de mine. – Dă-mi, te rog, o țigară, m-a rugat omul.
În prima clipă m-am speriat. Pe vremea aceea eram și eu fumător, așa că i-am întins două țigări. – De ce îmi dai două? – m-a întrebat omul cu barbă roșie. – Nu știu, i-am răspuns. De fapt mă gândeam să-i las întregul pachet. Nu eram prea obosit, timp aveam berechet, așa că am intrat în vorbă cu el.
– De unde ești? – l-am întrebat
– De aici, din oraș. Mă numesc Șai și am cinzeci și cinci de ani, continuă interlocutorul meu.
Am tăcut o vreme, mă întrebam cum să continui conversația, sau poate să-mi văd de drum. Între timp, văzându-l pe Șai că fumează, s-au mai adunat și alți colegi de „dormitor”. Le-am oferit lor pachetul de țigări.
– Ai lucrat vreodată undeva? – l-am întrebat pe noul meu cunoscut. – Am fost șofer de autobuz timp de douăzeci și opt de ani…Read more…

Între subiectiv și obiectiv – eterna dispută

Nimeni în ziua de azi nu mai pune întrebări despre realitatea europeană din perioada imediat după încetarea ostilităților celui de al Doilea Război Mondial. Despre acest subiect s-au scris sute de tomuri și s-au făcut zeci de filme. Totul a fost înregistrat și redat publicului. Dar despre Berlinul din primăvara anului 1945 nu-mi aduc aminte să fi citit ceva. Ca și cum lucrurile erau și sunt clare: nemții învinși, trupele aliate ocupă Germania, țara e distrusă până la temelii și cu asta basta. Dar iată că se mai poate învăța ceva despre acest subiect, chiar în zilele noastre. E vorba de o tânără femeie, locuitoare a Berlinului nazist, care descrie cu lux de amănunte evenimentele petrecute în cartierul ei în perioada 20 aprilie-22 iunie 1945, câteva săptămâni în care tot ce fusese înainte era pe cale de dispariție și tot ce urma să se întâmple era imposibil de prevăzut. Motivul acestor însemnări e departe de a fi evident. Probabil că dorința imperioasă, aș zice obligatorie, de a imortaliza pe hârtie (zeci și sute de bilețele) enorma schimbare a întregii vieți cotidiene în Berlinul asediat de trupele sovietice, au făcut-o pe autoare să consemneze, zi de zi, tot ce se întâmpla cu ea, cu vecinii ei, cu alte femei și bărbați, în prezența trupelor ocupante care cuceriseră orașul și se așezaseră acolo, dând senzația că nu vor mai pleca niciodată. Cam la o lună după încheierea ”proiectului” de însemnări, autoarea se hotărăște să treacă ”pe curat” cele scrise și ca urmare apare un text bătut la mașină, care trece din mână în mână și în 1954 ajunge la scriitorul Kurt Marek…n 1954 Marek transmite manuscrisul unui editor newyorkez, care îl publică în același an în traducere engleză. Versiunea originală, cea germană, apare doar în 1959, iar în 2008 întreaga poveste este ecranizată.Read more…