Haifa, cel mai frumos oraș

Sintagma “cel mai frumos”, am auzit-o cel puțin de două ori, odată în minunatele emisiuni de la televiziunea română, Cinci minute de istorie, unde profesorul Adrian Cioroianu spune că “istoria este cea mai frumoasă poveste”, a doua oară citind cartea de povestiri a scriitorului Belgian Erich Emmanuel Schmitt, Cea mai frumoasă carte din lume.

Sintagma apare și într-un foarte cunoscut cântec israelian pentru copii, pe versurile lui Yehonatan Geffen, Cea mai frumoasă fetiță de la grădiniță. Iată-l în interpretarea cântăreței Judith Ravitz: 

E cea mai frumoasă fetiţă

De la grădiniţă

Când ea zâmbeşte

Zâmbesc şi eu

Iar când ea este tristă

Mă întristez şi eu.

Ar mai fi de menționat şi expresia, “Frumusețea este în ochii privitorului” (Beauty is in the eyes of the beholder), sau alte afirmații asemănătoare, atribuite lui Shakespeare, Franklin, sau David Hume, dar cea care a folosit-o exact sub această formă a fost romanciera irlandeză Margaret Wolfe Hungerford, în cartea Molly Bawn. Probabil că nu sunt singurele referințe la această expresie a entuziasmului și a admirației față de orice lucru frumos, și dorința de a-l considera “cel mai frumos”. Cei care folosesc această sintagmă o fac subiectiv, afirmația este relativă și nu ascunde o încercare de a-i convinge pe ceilalți de calitatea absolută a judecății emise.

După aceste câteva considerente pseudo-filozofice despre ce poate să semnifice atributul la superlativ, putem adăuga că și gramatical vorbind, expresia “cel mai frumos” este prin definiție una RELATIVĂ, nu absolută.

Și cu toate acestea, voi încerca să vorbesc despre felul cum văd eu orașul în care trăiesc de peste 40 de ani, orașul Haifa, cel mai important port israelian la Marea Mediterană, aflat în partea de nord-vest a Israelului, pe o limbă de pământ care înaintează în marea Mediterană.

Frumusețea orașului se datorează în primul rând poziției sale geografice, între munte și mare. Punctul cel mai înalt e situat la 495 m deasupra nivelului mării. Privit de sus, venind dinspre Universitate, orașul se desfăşoară ca o pâlnie, sau ca suprafaţa unui con cu vârful pe drumul care trece lângă înalta antenă radio care domină peisajul. Porțiunea de drum din apropierea antenei, care coboară spre Universitate (drumul 672), permite călătorului să privească marea atât înspre vest, cât şi spre est. Într-o zi senină, ea este una din cele mai frumoase privelişti naturale pe care le-am văzut vreodată.

Cartiere cu blocuri şi vile coboară pe pantele muntelui Carmel, până la poale, înspre oraş, la intrarea sa sudică. Partea estică se deschide către Golful Haifa, astfel încât zilele senine permit vederea până la granița de nord a Israelului, a unei pete alb-gălbuie, care îi amintește cunoscătorului de peștera de la Rosh Hanikra, aflată pe malul mării, la graniţa cu Libanul.

Principalele căi de acces ale oraşului Haifa dinspre sud sunt şoseaua nr. 2 din partea dinspre mare, şi șoseaua nr. 4. Ele se contopesc acolo unde porneşte șerpuind primul drum de urcuş spre Carmel. Limba de pământ din poză este străbătută de câteva străzi în pantă, care permit urcuşul până la al treilea nivel al Haifei.

Şoseaua nr. 4 ocolește limba de pământ pe care se află oraşul. De la capătul estic, ea continuă spre krayot, orășelele-satelit ale Haifei, apoi spre nordul ţării, trecând pe lângă Acra (Akko) şi Naharia, până la Rosh Hanikra. Intersecția Krayot este poreclită Check Post, pentru că în timpul mandatului britanic era unul din punctele de control, unde se făceau verificări pentru descoperirea luptătorilor rezistenței evreieşti.

La fel ca majoritatea aşezărilor din preajmă, oraşul Haifa are o istorie bogată. Prima așezare, datând din epoca bronzului (secolul al XIV-lea î.e.n.), azi situl arheologic Tel Abu Hawam, era situată între golf şi muntele Carmel. Expansiunea ulterioară a aşezării a dus la formarea oraşului Haifa.

Voi încerca să descriu ce înseamnă “cel mai frumos oraş din Israel”, cel puţin pentru mine, unul dintre cei cca. 300.000 de locuitori ai oraşului.

Ce mă face să cred astfel?

Întâi este poziția geografică, un atu deosebit, dar pe care îl au şi alte oraşe, cum ar fi Nisa sau Neapole. (Despre Neapole este cunoscută fraza “Vedi Napoli e poi muori”, rostită de Goethe ca omagiu acestui minunat oraș.)

Fiecare oraş are o personalitate proprie; adesea m-am gândit cum poţi prezenta unui străin oraşul de care eşti ataşat. Legătura dintre oameni şi oraşe se creează în timp şi în funcție de personalitatea fiecăruia, legătura poate fi una de prietenie, sau de duşmănie, uneori poate deveni chiar un adevărat “amor”.

Frumuseţea oraşului Haifa stă deci nu numai în varietatea sa geografică de a fi simultan în apropierea muntelui (chiar dacă este doar un deal), dar şi pe malul Mării Mediterane, marea care după atâta vreme mi-a estompat imaginea altei mări, cea Neagră, pe care însă n-o voi uita niciodată, fiind unul din punctele importante ale copilăriei mele. Oraşul abundă în vegetaţie, care îi conferă prospeţime şi culoare în toate anotimpurile, astfel încât nici iarna nimeni nu va fi dezamăgit. Marea parte a frunzelor îşi păstrează intensitatea culorii verzi, puţini sunt copacii care îşi schimbă veşmântul în prag de iarnă.

Oraşul Haifa este aşezat pe trei nivele diferite, în funcție de înălţime, dar şi de structura etnică, în consecinţă și socioeconomică, ce le caracterizează.

Partea de jos a Haifei se numeşte hair hatahtit (oraşul de jos). Aceasta a fost multă vreme centrul, zona comercială a oraşului. Dar de când au apărut marile mall-uri, rolul comercial al acestei zone de mici magazine a decăzut. Piaţa (șuk) s-a desfiinţat, la fel ca multe din magazinele de pe vremuri. În zilele noastre aici se fac amenajamente urbane care sperăm că vor îmbunătăţi aspectul destul de jalnic al clădirilor îmbătrânite, pe care patina timpului şi-a lăsat adânc amprenta nemiloasă. Câteva străduţe vechi şi-au câştigat totuşi reputaţia prin deschiderea unor baruri, restaurante și zone pietonale, dar în vremuri de pandemie, toate sunt doar amintiri.

Casă din Oraşul de Jos

O parte din aceste clădiri au fost preluate de întreprinderi din domeniul hi-tech, care profită de o chirie diminuată, având în vedere starea jalnică a zonei. Tot aici trăieşte cea mai mare parte a populaţiei arabe, cca. 10% din populația oraşului Haifa. (E bine de menţionat, fără comentarii, desigur, că în anul  1922 era 74%, iar între 1946 şi 1948 a scăzut de la 49% la 19%.) În oraşul de jos se află portul, cel mai mare port internaţional al Israelului, precum și malul mării Mediterane, unde s-au amenajat plaje și promenade pe faleze, unele înnoite de curând, oferind o ambianţă specială.

Imagine din Oraşul de Jos

O clădire impozantă aflată aici este clădirea Grânarului. Ea datează din 1955, fiind construită de arhitectul Iosef Klarwein, care a proiectat și clădirea Parlamentului din Ierusalim (Knesset), cât şi campusul Givat Ram al Universității din Ierusalim.

În oraşul de jos se remarcă unele clădiri moderne, destul de nepotrivite în contextul zonei urbane vechi: Tribunalul Regiunii de Nord și clădirea “Rachetă”, unde se află majoritatea ministerelor regionale.

Este de remarcat că la Haifa, poate mai mult ca în alte oraşe israeliene, există o alăturare de clădiri moderne cu unele structuri mult mai vechi, construite din piatra de Ierusalim, găsită de fapt în multe zone ale ţării. Un exemplu este minaretul de lângă ”Rachetă”. Piatra de Ierusalim a fost utilizată în construcții din cele mai vechi timpuri. Din același material a fost construit și Zidul de Vest al fostului Templu din Ierusalim.

În apropierea Tribunalului se află o mică clădire, pe cât de ascunsă, pe atât de frumoasă, a unei bisericuţe greco-catolice, numită Beit Hahesed (Casa Harului). Pe lângă locul discret de rugăciune, acest complex cuprinde şi un cămin pentru reabilitarea foştilor prizonieri.

O ultimă clădire modernă, care există de peste un deceniu, la poalele uneia dintre căile de acces spre Carmel, este Centrul Internaţional al Congreselor. Este o clădire destul de ciudată, cu o structură interioară metalică, unde se organizează spectacole cu potențial de mare publicitate. Foaierul e plăcut, dar sala nu excelează nici prin eleganță, nici prin comoditate.

Haifa are o reţea foarte bogată de transporturi publice, care a fost renovată de curând. S-au construit două noduri principale pentru defalcarea transportului rutier, unul în sudul şi celălalt în nordul oraşului, iar între ele funcţionează autobuze de legătură. În ultimii ani a apărut şi un mijloc nou de transport, un fel de tren care leagă zone destul de depărtate, chiar din afara Haifei, cu cele doua noduri de circulaţie, şi care are prioritate în intersecţii. Se numeşte Metronit, probabil imitând metroul, dar la suprafaţa pământului.

La nivelul de mijloc se află cartierul Hadar (splendoare – poate că numele era justificat la vremea lui), care a fost conceput în anul 1922 de arhitectul Richard Kaufmann, ca un oraş al grădinilor. El poate fi accesat cu autobuzul, sau pe jos, pe numeroase scări care îl leagă de celelalte nivele. Scările își fac loc printre blocuri, grădini cu copaci şi flori, care se împletesc între ele, într-un fel de dezordine colorată a naturii.

Printre instituțiile importante ale cartierului de mijloc al Haifei este Primăria oraşului şi clădirea veche a Institutului Technion, una dintre cele mai prestigioase instituții de învăţământ superior tehnic. Astăzi clădirea adăpostește muzeul Tehnoda (cunoaşte tehnica) – Tehnionul s-a mutat în partea de sus a orașului, într-un parc-pădure. De ani de zile el continuă să se lărgească, atât ca arhitectură, cât şi ca preocupare ştiinţifică.

Clădirea veche a Technionului

Alături de Tehnoda se află una din sucursalele unicei şcoli private israeliene, vestită prin mulţi dintre absolvenţii săi, școala Reali. Atât Tehnionul, cât și școala Reali au sărbătorit deja un centenar. La începutul sec. XX fondatorii celor două instituţii de învăţământ au lansat ideea studiului în limba germană, dar mișcările locale de promovare a limbii ebraice au hotărât că limba de predare va fi ebraica.

În anii dinaintea Războiului de Independență, viaţa diferitelor comunităţi etnice din Hadar și mai ales din zona unde se află astăzi Șuk Talpiot (Piaţa Talpiot) era destul de armonioasă. După 1948 vremurile s-au schimbat din punctul de vedere al convieţuirii, şi nu neapărat în bine. Ca nou venită în Israel, din păcate nu am reuşit să pătrund până la capăt acesta enigmă.

Trecerea dintre oraşul de jos şi cel de mijloc este dominată de grădinile finalizate în cinstea noului mileniu. Ele încep cu Grădina Persană, proprietate a grupului religios Bahai şi continuă în terase succesive până în oraşul de jos. Grădina Persană este o frumoasă grădină botanică, bogată în plante felurite, copaci şi straturi de flori în mijlocul căreia să află Templul Bab. Bahaismul este o credință destul de complicată, bazată pe principiul înțelegerii între oameni. Membrii ei sunt de felurite culori, etnii şi religii originale.

Fundamentele credinţei Bahai, înrudite cu islamul, provin din Iran/Persia, de unde adepţii ei au fost alungaţi. După multe peregrinări, fondatorul credinței a hotărât că Centrul Internaţional al Bahailor să fie în Israel. Aici există două temple importante ale credinţei Bahai. Mormântul fondatorului credinței se găseşte la Akko. La Haifa sunt păstrate osemintele vizionarului credinţei, ucis de autorităţile persane la mijlocul secolului al XIX-lea. Cupola aurită a templului din Haifa este unul dintre simbolurile oraşului.

Mai jos este imaginea clădirii Dor Carmel, amintit de dna Judith Mureşan, situată la înălţime, cu o perspectivă deosebită asupra părţii estice Haifei.

Rămâne să adaug câteva cuvinte despre partea de sus a oraşului, numită Carmel. În realitate cartierul principal al acestei zone, întemeiat în 1920, poartă numele de Ahuza (moșie, proprietate). Iniţial acest cartier era izolat; abia câţiva ani mai târziu s-a construit o cale de acces din Hadar către Ahuza. Abia cu ocazia scrierii acestui articol am aflat că întemeietorul acestui cartier a fost originar din România. La început era mai curând o așezare agricolă, urbanizându-se pe parcurs.

În momentul de faţă partea de sus a Haifei este cea mai frumoasă. Ea este traversată de o stradă lungă, care ajunge până la ieşirea înspre pădurile de pe Muntele Carmel. În drum spre aceste locuri se află sala de concerte, parcuri nenumărate, centre comerciale. Majoritatea clădirilor datează din anii ’30-’40 ai secolului trecut, multe sunt în stil Bauhaus, opera arhitecților evrei din Germania, care au avut prezenţa de spirit să-și părăsească ţara de baştină înainte de a se confrunta cu vitregiile care au urmat. https://ro.wikipedia.org/wiki/Bauhaus

Pornim de pe platoul Muntelui Carmel, din piaţa numită Centrul Carmelului. Nu este propriu-zis o piață, ci mai curând o zonă dreptunghiulară, în care oamenii care o populează te fac să-i simţi vioiciunea la aproape orice oră din zi, chiar şi după căderea nopţii. De jur împrejur sunt magazine de tot felul, restaurante, cafenele, care împreună respiră un aer limpede de tinerețe. Această piaţă, ca și întregul oraş, este un spaţiu relativ mic, incomparabilă cu marile pieţe ale metropolelor lumii, dar locurile de aici par apropiate și la îndemâna oricui.

De aici urcăm în pantă lină spre Universitate, câteva străzi a căror înfăţişare conferă oraşului o parte din imaginea pe care mi-am format-o de-a lungul celor 44 de ani de când mă aflu aici. Cifra e cam înspăimântătoare, ca orice măsură numerică a timpului pe care l-am lăsat în urmă şi ai cărui martori am fost, prezenţi la multe din evenimentele care l-au definit.

Plimbându-mă prin Haifa, unde am locuit în două cartiere diferite, sau străbătând orașul cu mașina, retrăiesc amintirile, aşa cum mi se întâmplă și la Bucureşti, de câte ori mă aflu în oraşul de care mă simt încă atât de legată, unde plimbarea se desfăşoară întotdeauna per pedes, vânturându-mă prin locurile prin care mi s-a scurs copilăria și tinereţea.

În ambele mele oraşe, locurile vorbesc, amintirile pulsează, nelăsându-mă indiferentă la aproape nicio prezenţă materială, a unui obiect, clădire, copac, sau inscripţie, cu atât mai mult la prezența umană, care îmi trezeşte în minte imagini ale trecutului. E drept că acum, în timp de pandemie, aceste elucubraţii mă învăluie mult mai rar şi mai limitat.

Revin la diferenţa colosală între a fi turist, vizitator, şi cea de a fi cetăţean al oraşului. De câte ori am vizitat un alt oraş, m-am întrebat cine sunt oamenii pe care îi văd la anumite ore ale zilei plimbându-se pe stradă, prin magazine, aşezaţi la o cafea, sau pe malul mării, dacă oraşul este aşezat precum Haifa pe ţărmul unei mări. Doar atunci când îi poţi asocia pe aceşti locuitori ai oraşului cu o categorie socială, abia atunci te poţi considera un membru al oraşului, poate al ţării. Altfel eşti un simplu spectator venit să admire frumuseţea vestigiilor pe care ți le oferă oraşul, vestigii aparţinând feluritelor domenii, în funcţie de interesele tale ca turist, nu numai din trecut, desigur şi cuceririle moderne ale oraşului se cer văzute, astfel ca memoria vizitatorului să fie cât mai impregnată de varietate şi frumuseţe, dar mai ales de o imponderabilitate, pe care zilele prin care astăzi trecem, ar trebui să ne preocupe cât mai mult, ca o sursă de putere şi entuziasm. Deocamdată totul este un vis… un fel de ZOOM-zăit.

Vă voi lăsa în încheiere o mică amintire florală din cartierul în care locuiesc, undeva spre capătul de sus al oraşului, în direcţia Universităţii şi a vârfurilor de pe Carmel.

Într-un sfârșit de an pandemic, trist şi neaşteptat de nimeni pe acest pământ!

La mulţi ani 2021, la cât mai puţini ani ca 2020!

Veronica Rozenberg

Haifa, Israel

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

3 Comments

  • Muresan Iudit-Miriam commented on December 26, 2020 Reply

    Subscriu cu doua maini. Iti taie respiratia. Pana traia prietena mea Agi Schweiger, petreceam impreuna 2 luni pe an. O luna la Cluj, o luna la Haifa in dor Carmel.
    Articolulimi completeaza cunostintele despre orasul pe care il iubesc cu tot sufletul

    • Veronica Rozenberg commented on December 26, 2020 Reply

      Dna Muresan,
      In primul moment nu am stiut ce este acel

      Dor Carmel, am crezut că e o aşezare la intrarea în Haifa, în realitate, bănuiesc că nu greşesc este o casă pentru oameni în vârstă, deosebit de elegantă aflată în partea estică a oraşului. Am adăugat în articol, o poză a aceşti caldiri.

  • Tiberiu ezri commented on December 24, 2020 Reply

    Si eu cred ca este cel mai pitoresc oras din Israel, un oras cosmopolit in care convietuiesc in pace evrei si arabi si in care ultra-religiosii nu au reusit sa opreasca transporturile publice de Shabbat.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *