Exodul evreilor din țările arabe ( 2 )

Continuăm în acest articol să prezentăm izgonirea evreilor din țările arabe în anii 1940, 50, 60, 70 și exodul masiv rezultat din această represiune de proporții, practic o epurare etnică și religioasă masivă.

Maroc – în 1948 erau 265.000 de evrei, în 2018 au rămas doar 2.150. Evreii s-au așezat pe teritoriul Marocului încă din perioada antichității, mai precis după 586 î.e.n. după ce împăratul Babilonului, Nabucodonosor, a distrus Ierusalimul și evreii au luat drumul exilul forțat sau benevol. La acea vreme și mult timp după aceea, au existat zeci de așezări evreiești de sine stătătoare.

Înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, populația evreiască din Maroc și-a atins apogeul, numărând circa 270.000 de suflete. În timpul regimului colaboraționist francez de la Vichy, evreii nu au fost deportați în lagăre de concentrare, însă au fost supuși la mari umilințe, segregări, exproprieri și în general la o exploatare cruntă.

În iunie 1948, imediat după proclamarea Statului Israel, au avut loc pogromuri sângeroase la Oujda și Jerada, în timpul cărora 44 de evrei au fost uciși și sute au fost răniți. În același an autoritățile au impus un boicot economic neoficial împotriva comunității evreiești marocane, care avea un rol dominant în economie și comerț. Din 1959, activitatea sionistă a fost interzisă, iar emigrarea în Israel a devenit ilegală.

În 1963, autoritățile au trecut la acțiuni dure și directe, prin scoaterea cu forța din căminele lor a cca 100.000 de evrei, care au fost obligați să părăsească țara în câteva zile. Aproximativ 150.000 de evrei și-au căutat refugiu în Israel, Franța și continentul american.

Comunitățile evreilor marocani sunt până în ziua de azi autonome și influente în Israel și Franța, păstrându-și obiceiurile, gastronomia și mentalitățile specifice.

În comparaţie cu celelalte state arabe, în ciuda represiunilor din 1948 şi 1963, evreimea marocană a putut să-şi conserve mai bine identitatea, a fost lăsată să părăsească liber ţara după 1965, iar cei rămaşi nu au mai fost supuşi la atrocităţi, mai mult însuşi regele Hassan al II lea a protejat comunitatea, sinagogile şi celelate instituţii evreieşti.  O parte din populația arabă locală a încercat să-i ocrotească pe evrei în fața atrocităților, considerându-i ca frați după secole de coexistență.

Deși până azi nu există relații diplomatice depline între Maroc și Israel, se cuvine menționată amiciția dintre regele Hassan și premierul, apoi președintele Shimon Peres. Diplomația de culise dintre aceste două mari personalități politice a permis evreilor din Maroc să se bucure de o relativă siguranță și prosperitate, iar imigrarea lor s-a făcut în condiții umane.

Din păcate, odată cu proliferarea radicalismului islamist mai ales în rândurile tineretului, în ultimii ani au avut loc atacuri sporadice împotriva evreilor și a proprietăților lor, mai ales la Marrakech și Casablanca, unde mai există câteva sute de evrei autohtoni. După aceste incidente reprobabile, noul rege al Marocului, Mohamed al VI lea, a reiterat că guvernul său și el personal va proteja comunitatea evreiască autohtonă. Mulți marocani islamizați se manifestă ostil față de turiștii israelieni și mai ales față de israelienii de origine marocană, care încearcă să-și revendice vechile proprietăți ale familiei.

Siria – în 1948 erau 30.000 de evrei, în 2018 au rămas doar 15. Evreii au trăit în Siria încă din timpurile biblice în număr relativ ridicat. Numărul lor a crescut după expulzarea evreilor din Spania în 1492. Cele mai vechi și mai numeroase comunități au fost la Damasc și Alep.

După câștigarea independenței Siriei față de Franța în 1944, noul guvern arab a interzis emigrarea evreilor în Palestina, a restricționat numărul școlilor evreiești și studierea limbii ebraice, a impus boicot economic asupra afacerilor și firmelor evreiești. Asuprirea și excluderea evreilor a luat forme grave. În 1945, pentru a împiedica crearea unui cămin național evreiesc, guvernul sirian a interzis emigrarea evreiască, a confiscat proprietățile evreiești și a înghețat conturile bancare ale evreilor sirieni.

În 1947, după emiterea proiectului ONU de partajare a Palestinei într-un stat arab și unul evreiesc, bande arabe au devastat cartierul evreiesc din Alep. Peste 300 de evrei au fost omorâți, 8 sinagogi și peste 200 de case și prăvălii au fost distruse. Mii de evrei au fost izgoniți din Damasc, Alep și alte centre. Dintre ei cca 10.000 s-au refugiat în SUA și cam 5.000 în Israel.

Cei cca 15.000 de evrei sirieni rămași erau practic ostaticii unui guvern arab naționalist și intolerant, gata oricând să-i folosească drept monedă de schimb, sau chiar să-i radă de pe suprafața pământului. Evreilor sirieni li s-a retras cetățenia, proprietățile le-au fost confiscate, ei devenind un fel de paria, total segregați, azvârliți la periferia societății. Ei au fost consemnați la domiciliu, în mici ghetouri. Orice tentativă de evadare sau fugă în străinătate a fost pedepsită cu moartea, sau în cel mai fericit caz cu închisoare și muncă silnică. În mod simbolic, peste cimitirele evreiești s-au construit șosele, iar sinagogile au fost transformate în magazii sau fabrici. Membrii comunității erau supravegheați în permanență de poliția politică, uneori fiind victimele exceselor acesteia. Școlile evreiești au fost închise și preluate de musulmani.

În 1965, celebrul spion israelian Eli Cohen a fost spânzurat într-o ceremonie publice de ură, în piața centrală din Damasc, permițându-se mulțimii dezlănțuite să linșeze cadavrul.

În 1994, în cadrul unui aranjament internațional patronat de SUA, câteva sute de evrei au fost lăsați să emigreze împreună cu rabinul șef Huder Shahada Kabariti. Conform unui raport al Departamentului de Stat american, în 2001 au mai rămas în Siria circa 150 de evrei la Damasc, 30 la Alep și 20 la Kamishli. La izbucnirea războiului civil, în 2014, la Damasc mai erau 17 evrei și o sinagogă.

Tunisia – în 1948 erau 105.000 de evrei, în 2018 au mai rămas 1.050. Existența evreilor pe teritoriul de azi al Libiei este atestată documentar din jurul anului 200 e.n. În 1948, comunitatea număra 105.000 de suflete, dintre care 65.000 trăiau în capitala Tunis, având un rol major în viața economică și comercială a țării.

Între 1940-42, evreii tunisieni au căzut sub jurisdicția antisemită a guvernului francez de la Vichy, o parte fiind trimiși în lagărele de concentrare naziste. În 1942-43, soarta lor a devenit tragică, Tunisia căzând sub ocupația Germaniei naziste, implicată în campania din Africa de Nord. Comandantul SS local Walter Rauff a încercat să implementeze Soluția Finală, dar din cauza campaniei militare pierdute, n-a mai avut timp să o pună în aplicare decât în mod minimal. Evreii au fost comasați în tabere de muncă forțată, au fost supuși la confiscarea totală a proprietății și la purtarea stelei galbene.

Imediat după câștigarea independenței în 1956, noul guvern a lui Bourguiba a promulgat mai multe decrete antievreiești. În 1957 tribunalele rabinice au fost desființate și în anul următor Comitetul Comunității Evreiești a fost dizolvat. Sub pretextul unui proiect de „reînnoire urbanistică”, cartierul evreiesc din Tunis a fost distrus.

În timpul Războiului de Șase Zile, în 1967, bande arabe înarmate au atacat prăvălii și firme evreiești, le-au jefuit și le-au dat foc, inclusiv Marii Sinagogi din Tunis. Chiar dacă aparent guvernul a denunțat violența și a îndemnat populația evreiască să rămână, acest lucru nu a împiedicat exodul care a urmat. În 1968, peste 40.000 de evrei tunisieni au emigrat în Israel și vreo 7.000 în Franța. La începutul anilor 70 au rămas în Tunisia cca 10.000 de evrei. În general situația evreilor rămași în Tunisia a fost ceva mai umană ca în celelalte state arabe.

Departamentul de Stat apreciază că în Tunisia au rămas la începutul noului mileniu cca 1500 de evrei, concentrați la Tunis și în insula Djerba. La ora actuală guvernul tunisian garantează evreilor drepturi egale, securitate, libertate a religiei și chiar subsidii pentru renovarea vechilor sinagogi.

Yemen – în 1948 erau 63.000 de evrei, în 2018 au mai rămas 50. Prima atestare documentară a evreilor din Yemen datează din secolul al III-lea e.n. În 1922, guvernul din Yemen a reintrodus o lege islamică din Evul Mediu, potrivit căreia fiecare copil orfan evreu sub 12 ani va fi convertit automat la islam.

În 1947, după emiterea proiectului ONU de partajare a Palestinei, gloate islamice înarmate au dezlănțuit un pogrom cumplit în capitala Aden, soldat cu 82 de morți și distrugerea a sute de case evreiești. În urma acestei tragedii, comunitatea evreiască din Aden a fost practic distrusă.

În 1948, după proclamarea statului Israel, s-a înscenat un proces împotriva a șase evrei cu acuzația falsă că ar fi ucis două fetițe arabe. Sub acest pretext, guvernul yemenit a început să-i evacueze cu forța pe evreii localnici. În cadrul unei magistrale operațiuni secrete numite „Covorul Magic”, prin intermediul unui pod aerian susținut timp de un an, în 1949-50, guvernul israelian a adus în Israel aproape întreaga comunitate evreiască yemenită, cca 50.000 de oameni.

Un al doilea contingent de cca 3.000 de evrei din Aden a fost adus în Israel în mod similar în 1959. În același an, încă vreo 8.000 au emigrat în SUA și Marea Britanie. O emigrare scăzută dar continuă, în special spre Occident, a avut loc până în 1962, când războiul civil a pus capăt oricărei emigrări evreiești.

La ora actuală, au rămas în Yemen cel mult 100 de evrei în nordul țării, unde sunt tolerați și lăsați să practice iudaismul, dar ca cetățeni de rangul doi.

În concluzie, între 1948 și 1972, cca 820.000 de evrei au fugit din țările arabe. Dintre ei 582.000 au fost repatriați în Israel, iar peste 200.000 au ajuns în Europa Occidentală și continentul american.

Încă din 1946, odată cu sosirea a zeci de mii de evrei supraviețuitori ai Holocaustului din Europa în Palestina aflată sub mandat britanic, Liga Arabă a instituit un boicot împotriva tuturor cetățenilor evrei din statele arabe, limitându-le drepturile cetățenești și economice.

În 1947, după adoptarea de către ONU a planului de partajare a Palestinei, s-a declanșat o campanie cruntă de violențe colective împotriva sinagogilor, caselor și firmelor evreiești din toate statele arabe.

După proclamarea statului Israel în mai 1948, Liga Arabă a formulat recomandări și norme pentru toate statele arabe cu privire la privarea de cetățenie a tuturor locuitorilor de religie mozaică, la confiscarea tuturor proprietăților acestora și naționalizarea lor, la excluderea lor din serviciile publice și guvernamentale, la înghețarea conturilor bancare ale acestora.

Cu puțin înainte de crearea Israelului, în ianuarie 1948, președintele de atunci al Congresului Mondial Evreiesc, Dr. Stephen Wise, a lansat un semnal de alarmă secretarului de stat american, George Marshall: „Între 800.000 și un milion de evrei în Orientul Mijlociu și Africa de Nord, cu excepția Palestinei, se află în cea mai mare primejdie de a fi distruși, la cheremul bandelor de musulmani incitați la război sfânt din cauza partajării Palestinei. S-au declanșat deja acte de violență colectivă, menite să lichideze populația evreiască. Acestea constituie începutul unui genocid, care potrivit rezoluțiilor Adunării Generale a ONU constituie o crimă împotriva umanității”.

Acest exod masiv are și o conotație economico-financiară importantă în disputa arabo-israeliană și anume calcularea despăgubirilor pe care cele două părți ar trebui să le plătească refugiaților, descendenților sau familiilor acestora.

Potrivit calculelor economistului Sidney Zabludoff, fost demnitar al administrației americane, doar proprietățile pierdute de evreii exilați din țările arabe s-au ridicat la 700 de milioane USD în anii 1950, sumă care la nivelul anului 2007 se cifra la 6 miliarde USD.

Problematica relativei ignorări a chestiunii refugiaților evrei în raport cu cei palestinieni pe plan internațional, compararea obiectivă a celor două chestiuni o voi aborda într-un articol viitor.

George Vigdor