S-au înşelat cei care credeau că de Paştele Ortodox se va ordona încetarea focului, în războiul ruso-ucrainean. Oamenii incredibil de naivi şi de bună-credinţă nu ţin seama de…logica războiului. Dacă în timpul Primului Război Mondial s-a întâmplat ca inamicii să sărbătorească Crăciunul împreună, pe pământul nimănui, în cele ce au urmat lucrurile nu s-au mai putut repeta: la ordinul superiorilor combatanţii au reintrat în tranşee, redevenind carne de tun pe linia frontului.

Numărul refugiaţilor a scăzut faţă de cel de acum câteva săptămâni, dar sosesc zi de zi şi poposesc în zona de tranzit. E nevoie de mai puţine paturi de campanie şi nici colegii noştri „specializaţi” nu mai trebuie să gătească atât de multe porţii de mâncare caldă ca atunci. Călătorii din trenurile care se îndreaptă spre Budapesta şi Viena, coboară pe peron doar pentru a lua o gură de aer curat sau a trage o ţigară. Lor le ducem hrană rece ambalată, apă minerală şi medicamente, la nevoie. Fiecare călător se serveşte cu ceea ce are nevoie. Ouă roşii nu punem în cutii, însă refugiaţii aflaţi în tranzit le pot consuma în sala de mese…Doar suntem în perioada Sfintelor Paşti.

Mustafa, colegul nostru palestinian întru voluntariat, ţine post strict întrucât este răstimpul Ramadanului. Ziua nu mănâncă şi nu bea nimic, iar seara îi serveşte şi pe ceilalţi din cina lui – asta ţinând de tradiţia sărbătorii. Seamănă cu agapele noastre.

Astăzi „felul principal” este orez cu fasole verde. O mâncăm cu plăcere. Ştim câte ceva despre Ramadan, dar îi punem tot felul de întrebări pentru că simţim că-i cade bine acestui băiat simpatic dacă ne interesăm despre el şi ai săi. De trei ani nu a mai fost pe acasă. Ar fi fost complicat în harababura cauzată de pandemie, dar vorbeşte zi de zi cu ai săi şi dacă totul decurge bine, vacanţa de vară şi-o va petrece acasă.

În mare, cu fiecare garnitură în tranzit sosesc douăzeci-douăzeci şi cinci de refugiaţi. Sunt şi animăluţe cu care ne jucăm atunci când nu e de lucru. Atracţiile de azi sunt o pisică elegantă şi un mops de culoarea caisei, care poartă numele nobil de… Piersic.

O treime din refugiaţi este alcătuită din bărbaţi tineri, printre care se numără şi un tânăr cu nas acvilin şi faţa caracteristică de armean. Se numeşte David şi a pornit în lumea largă, din Herson, unde vindea şaorma. În ambianţa coruptă a comerţului local a reuşit să deschidă în timp record trei şaormerii, dar războiul i-a pus cruce afacerii. Şi-ar încerca norocul în Germania, numai că e greu să ajungi până acolo dacă eşti cetăţean armean. În Ungaria nu poate intra decât cu viză şi, în plus, nu e refugiat, soseşte dintr-o ţară terţă sigură. Ne spune că amicii lui turkmeni au reuşit să treacă frontiera uzând de un truc… Şi de ce nu s-a dus acasă, în Armenia? – îl întreb. „La Ierevan toţi ştiu să facă şaorma” – răspunde, trăgându-mi cu ochiul. Pentru el asta nu mai e afacere.

Povestea însă e mult mai complicată: e vorba şi de un unchi care e tot armean dare are o soţie şi doi copii ucraineni care acum sunt undeva în Bucovina. Se duce să-i ia şi mai face o tentativă la frontiera ucraineano-poloneză…

Laczkó Vass Róbert

(preluare de pe pagina de Facebook a autorului, traducere din limba maghiară Andrea Ghiţă)