Pe ocolite – Păsări călătoare

Rana emigrării se vindecă cu timpul, sau măcar nu mai doare, rămâne doar ca o ezitare într-un moment în care aș fi preferat să fiu alert.

Cicatricea însăși nu doare, rămâne numai un defect în suplețea țesutului sănătos, o fisură umplută cu un material provenit dintr-un strat mai profund.  Rănit e și limbajul.  Cuvintele nu se potrivesc pentru a descrie emigrația.  „Emigrație” – cuvântul e și el o cicatrice.  Când ajung la el mă opresc, pentru că îmi sugerează lucruri care parcă nici nu se referă la mine.  Cuvintele sunt ca și confecțiile: dacă de la bun început nu ți se potrivesc, oice ai face nu ajută la nimic, prea strâmt, prea scurt, prea lung…  Exil sună mult prea patetic, fugă – prea aventuros, plecare – nu spune nimic, transfer – un coșmar, refugiat – un atavism, călător – o glumă proastă.

Dar oricum am numi faptul, cicatricea rămâne, de o parte textura copilăriei mele la Arad, de cealaltă parte țesutul viu al speranței într-un viitor mai bun la Köln.

Pentru procesul de cicatrizare prefer vocabularul medical, cu expresii latine, care e mult mai exact.  Medicii vorbesc despre vindecare primară și secundară.  Vindecarea primară, cu o cicatrice minimă sau deloc, duce la refacerea completă a țesutului, restitutio ad integrum.  La arsuri și inflamații vindecarea e secundară, se face „pe ocolite”.  Au loc procese imunologice complexe de transformare a țesuturilor și de cicatrizare.  La început nici nu m-am simțit rănit.  Totul mi s-a părut mai degrabă o mare aventură.  Tot ce mi-ar fi putut pune planurile sub semnul întrebării a fost refulat sau reinterpretat.  Am urcat în trenul realității de atunci cu speranța că pentru mine totul se va aranja.  Faptul că acest tren avea să-mi distrugă copilăria mi-a devenit conștient abia mult mai târziu, dar nici atunci n-am simțit o durere acută.  Adevărul este că nu puteam suporta întâmplările prin care am trecut, decât într-o stare de narcoză psihică.  Astfel că anestezia și speranța plecării au devenit pentru o vreme realitatea în care trăiam zi de zi.

Cu timpul am început să mă obișnuiesc la Köln, am ieșit din strada cu sens unic a speranței și a dorinței obsesive de fericire, comună tuturor emigranților și goana după succes s-a mai potolit.  Abia după aceea ceva în sufletul meu a cedat și de atunci am început să privesc înapoi și să analizez mai atent viața mea de odinioară.

***

După ce am pierdut speranța să mai găsim cimitirul evreiesc din Cluj, am hoinărit mai departe prin periferiile orașului.  Am trecut prin cartiere sărăcăcioase, cu clădiri vechi și dărăpănate, apoi pe șosele noi – căi – pline de moloz, beton, schelării și schelete de case care păreau că se uită la noi din orbitele goale ale ferestrelor.  Coteam de pe o stradă necunoscută pe alta și pătrundeam tot mai adânc în mahalalele puțin îmbietoare ale Clujului.  Zdruncinăturile mașinii îmi scoteau la iveală tot mai multe fragmente de amintiri legate de acest oraș, pe căile ocolite ale timpului trecut și trecător.

Când ne-am oprit în sfârșit ca să consultăm planul orașului, ne-a întâmpinat o ceată de câini de pripas care urlau ca niște ființe extraterestre.  Le-am aruncat din mașină resturi de mâncare.  Ei s-au repezit asupra hranei și ne-au lăsat să plecăm.

Pe unul din platanii de pe marginea drumului am observat un cuib cu două berze.  Îmbrăcate parcă în halate de medici și în fracuri de ciocli, berzele sunt marii experți ai întoarcerii.  An de an se perindă prin locuri străine, dar se întorc de fiecare dată la cuibul lor.  Abia te obișnuiești cu ele și pleacă din nou, lăsându-te cu certitudinea că vara s-a sfârșit.  Dar pentru noi vara era în toi.  Soarele ardea fără milă.  Vânzătorii de înghețată ofereau bile de înghețată verde de fistic, cea care îmi plăcea în copilărie.

M-am întors și eu ca berzele și totul era ca mai înainte și totuși altfel; nici înghețata de fistic nu-mi mai plăcea.  Pe vremuri mergeam cu mama la cofetăria din centru și mă delectam cu acest „ceva” verzui, iar mama bea un frappé.  În locurile copilăriei simțeam cum mi se face un nod în gât, nu de durere, ci de mândrie că pot arăta familiei mele că provin și eu de undeva, că România pe care am părăsit-o pe vremuri există aievea.  Unele locuri nu le cunoșteam nici eu decât din poveștile părinților mei.  Dar aceste locuri însemnau ceva pentru ei, deci și pentru mine – cred că acest lucru se numește identitate.

Un asemenea loc era Teatrul Național.  În anii studenției, părinții mei au petrecut multe seri în fotoliile de la „cucurigu” – așa se numeau locurile ieftine de la balcon, sus de tot, acolo unde cânta cocoșul.  Când am venit noi, nu erau spectacole, stagiunea se încheiase.  Aici, mai ales aici, timpul părea să se fi oprit.  Doar tencuiala aurită care se cojea încetișor arăta că lăcașul artelor e supus și el legilor naturii.

Teatrul părea impregnat de rămășițele trecutului.  Pe scena goală, urme ale spectacolelor din vremea monarhiei habsburgice, ale suferințelor din timpul ocupației naziste și a dictaturii comuniste păreau că se ascund prin crăpăturile zidului, pe sub poleiala plesnită, ca să reapară de sub foițele de aur care se cojeau.  Totul crea iluzia că ceva fundamental, nevăzut, ireal și totuși direct și nemijlocit nu dispare.  Încăperile goale în care am avut norocul să fim admiși mi s-au părut însuflețite de o viață ciudată, pline de fantasme cunoscute și necunoscute, de slăbiciuni înțelese și neînțelese ale unor lumi de odinioară.  Aici nu s-a schimbat nimic.  Afară totul era altfel, dar scena era tot cea pe care părinții mei au privit-o de la „cucurigu”.  Pentru ei lumea cea adevărată era cea de pe scenă, lumea artei – lumea care îi înconjura era iremediabil ratată, așa cum se întâmplă în sisteme ca cel al lui Ceaușescu.  Asta nu înseamnă că pe scenă domnea libertatea, dar erau artiști buni care delectau publicul și opera Carmen era opera Carmen chiar și sub comuniști.

Când am ieșit din clădirea teatrului, soarele arzător ne-a gonit din Cluj.  Am plecat mai departe prin câmpie.  Era atât de cald încât totul părea să se topească.  Soarele îmi bătea pe tâmplă.  Eram zăpăcit de căldură și transpirația îmi curgea șiroaie.  Uneori ațipeam, alteori ședeam pe jumătate adormit, apatic, pe scaunul de lângă șofer.  Capul îmi atârna greu, ca un pepene, și mă uitam în jur cu o privire încețoșată.  Peste câtva timp am trecut printr-o așezare mai mare, Huedin.  Arată la fel ca atâtea altele, m-am gândit, când deodată a apărut pe dreapta un grup de case cu totul neobișnuite.  Arătau ca niște pagode pe marginea drumului.  Începeam să cred că aiurez.  Acoperișuri de tablă cu streașina lată tăiau razele soarelui ca niște iatagane și le aruncau spre noi, spre stradă.  Am aruncat o privire întrebătoare spre șoferul autobuzului.  Acesta, cu un aer superior, mi-a răspuns pe sub mustață: „Țigani”.

În ochii lui se vedea mai degrabă invidia decât disprețul, chiar dacă n-ar fi admis așa ceva cu niciun chip.  Am întors privirea spre pagode, de unde se auzea un sunet de trompetă, ca un semnal care se urcă spre cer.  Deodată mi-a apărut în fața ochilor o clădire enormă, luxoasă.  Am ridicat privirea spre acoperișul de tablă.  În soarele orbitor, steaua firmei Mercedes de pe acoperiș mi s-a părut la început o iluzie optică.  M-am uitat ca hipnotizat la șofer, dar el părea că se așteaptă la nedumerirea mea.  „E palatul bulibașei”, mi-a spus, fără să catadicsească să-mi arunce măcar o privire.   Când l-am privit și mai aiurit, a adăugat: „Regele țiganilor”.

O stea a firmei Mercedes pe acoperișul unui domiciliu de lux e un mesaj.  Prin ea bulibașa le spunea supușilor săi: stop! până aici!  Și noi ne aflam la limită.  Eu știu prea puțin despre țigani, cu toate că în România i-am avut ca vecini, iar în Germania ca pacienți. Dar sunt oameni reticenți, se țin la o parte de restul lumii.

În societatea comunistă fără clase, romii nu erau o etnie recunoscută oficial.  Erau numai subînțeleși, când Conducătorul se adresa poporului sub forma de „români, maghiari și alte naționalități”.  Era o parodie a situației etnice reale.  Proaspeții membri de partid erau „înnobilați” cu titlul de români.  Era imposibil de aflat ce anume se înțelege prin naționalitate.  În cazul minorității germane era relativ clar: în Transilvania existau totuși școli cu limba de predare germană; sașii și șvabii erau candidați serioși la categoria de „alte naționalități”.  Cât despre ceilalți, situația era foarte complicată.  Evreii nu prea erau pomeniți, poate pentru că românii nu aveau conștiința cu totul împăcată în privința lor.  Turcii, bulgarii și grecii erau foarte puțini.  Romii erau destul de mulți, dar erau văzuți ca etnie separată numai pentru a accentua că nu erau români.  De aceea romii au fost incluși în categoria „alte naționalități”, cel puțin în perioada dictaturii ceaușiste.  Chiar cuvântul „țigan” a primit un sens peiorativ.  De fapt toată lumea știa că romii posedă toate elementele care determnă o etnie: limbă, identitate, muzică.  Muzica țigănească se dădea zilnic la televizor, sub numele de „muzică populară”, cu interpreții deghizați în țărani români.  Televiziunea oficială nu recunoștea contribuția romilor.  Dar despre unii oameni care s-au afirmat în muzica clasică și în alte domenii se spunea că sunt de origine romă.  Uneori nici nu era adevărat, zvonurile erau bazate pe aceleași prejudecăți ca în cazul evreilor: toții evreii sunt inteligenți și toți țiganii sunt muzicali.

Adevărata muzică țigănească se auzea prin parcuri, la nunți și la sărbători.  În Banat era varianta ungurească, cigány cu vioara.  În Vechiul Regat, după câte știu, erau mai ales suflători, dar și cântăreți.

Când am ajuns în Germania, la vârsta de treisprezece ani, toată această lume muzicală mi-a rămas în amintire ca „folclor” interpretat la comanda partidului.  De aceea am simțit un fel de dispreț pentru acest gen de muzică, ceea ce nu mi-a permis s-o apreciez la justa ei valoare.  E greu să te eliberezi de urmările unei asemenea maltratări a muzicii.  La teatrul din Köln am auzit odată un concert al formației de țigani „Fanfara Ciocârlia”.  Publicul a fost entuziasmat și eu cu atât mai mult!  Am ascultat melodiile ca pe un ecou îndepărtat al trecutului.  Pe de altă parte însă exaltarea mea avea în ea ceva comic.  În preferințele tineretului din România de atunci, această muzică nu se compara nici pe departe cu Rolling Stones, Deep Purple sau Beatles.  Și totuși oamenii din generația mea de la Köln erau înnebuniți de ea.  Ce lume bizară!  Succesul țiganilor m-a bucurat, orice reținere a dispărut și am fost fericit să regăsesc ceva frumos revenit dintr-o lume de mult apusă: muzica, dansul și bucuria de a trăi.

Melodiile jucăușe ale instrumentelor de suflat alternau în ritm amețitor cu cântecele aspre ale țiganilor.  Bărbați și femei, tineri și bătrâni, au dansat pe scenă și în sală.  În pauză, artiștii s-au amestecat cu publicul din foaier.  Țiganii cântau mai departe și treceau printre spectatori cu pălăria neagră plină de bani.  Unii și-au lipit cu scuipat câte o bancnotă pe frunte.  Lumea gusta din plin aceste clipe de exces muzical.  Eram fericit că am reușit să cunosc în felul acesta „Fanfara Ciocârlia” la Köln.  Dar era târziu, fiica mea trebuia să meargă la culcare.  „Tati, a fost grozav”, a hotărât fiica mea.

După ce am cumpărat un disc, am luat fanfara cu noi la drum.

Odată am hotărât să mergem la o duminică de cumpărături la Maastricht.  Dar când am ajuns acolo am găsit magazinele închise, probabil că încurcasem data.  Nu ne-a rămas decât să ne plimbăm prin centrul adormit.  În mijlocul acestei pustietăți am auzit deodată niște sunete cunoscute.  Era ca un fulger și un tunet, numai în ordine inversă.  Cu toate că sunetele veneau de departe, fiica mea a le-a recunoscut imediat:  „Tati, sunt muzicanții din România!”

Ziua a fost salvată și trompetele copilăriei au răsunat din nou, de data asta în Maastricht.  A fost o pauză de la paroxismul de cumpărături duminicale, când vine lume din toată regiunea.  Dar uite că sunt și duminici liniștite, duminici cu trompete, cu vitrine oarbe, magazine închise și cafenele cu prăjituri, unde clinchetul paharelor și al farfuriilor se pierde în muzica țigănească și în tăcerea amintirii.

Singurătate în doi – Filarmonică

Viața de toate zilele te face să te deprinzi cu necazurile, chiar și cu plecarea părinților.  Din păcate aveam deja obișnuința să mă adaptez la împrejurări, e o disciplină în care oamenii din statele totalitare au devenit experți fără voia lor.  Familia mea mi-a slujit ca exemplu, dar toți făceau așa.  Să nu ieși din comun, dar nici să nu fii prea șters, că și asta ar putea să apară suspect, să ții totul în echilibru.  Așa au trecut primele săptămâni, într-o liniște aparentă.

Seara stăteam cu bunica în fața televizorului și împărtășeam în tăcere secretul – pe atunci se știa doar că părinții erau plecați în concediu.  În terminologia vremii, „plecat” avea un sens foarte larg, precum aveam să aflu în curând.  Existau tot felul de „plecați”.  Și noi ne pregăteam de „plecare” definitivă, sau cel puțin așa ne închipuiam atunci.

La telejurnal vedeam imagini tulburătoare în alb-negru din Vietnam și Cambodgia, plin de nume neînțelese pentru un copil din România: Hanoi, Phnom Penh, prințul Sihanouk, Ho Chi Minh, Khmerii Roșii.  Ce apărea la telejurnal era oficial, adică probabil fals, și mai ales nu era indicat să pui în discuție subiectul.  Dar eu aveam alte griji.  Trebuia să mă pregătesc pentru noul meu rol.  Foarte curând voi înceta să mai fiu un simplu figurant și voi primi un rol principal: cel de fiu al unor fugari.  S-a hotărât că după vacanța de vară să continui la liceul german din Aradul Nou.  Trebuia să mă retrag pe cât posibil din lumina reflectoarelor și în același timp să-mi îmbunătățesc cunoștințele de limba germană.  Oricum, în toate limbile pe care le știam sau nu, cel mai important era să tac și nu mi-a fost deloc ușor.

***

Duminica la Arad lipsea „distracția comercială” pe care o ofereau orașele din Vest.  Nu avea nicio importanță dacă magazinele erau deschise sau nu, tot nu era nimic de cumpărat.  Mărfurile cele mai căutate nu se găseau aproape deloc, se puteau obține doar la negru, iar comerțul la negru nu cunoștea pauze.  Duminica oamenii erau scutiți măcar pentru câteva ore de încercările sistemului de a păstra o normalitate cel puțin aparentă.  În timpul săptămânii omul de rând avea acces la normalitate numai după ce și-a pierdut orice percepție de sine.  Eu am simțit întotdeauna, mai ales după plecarea părinților, că soarta mea e una deosebită.  Orașul de provincie, socialist, cu mocirla lui de normalitate, nu se potrivea deloc cu atmosfera de plecare care dospea în inima mea.  Iar între cele două extreme – nimic.

În perioada aceea mergeam regulat la Filarmonică.  Mă atrăgeau evenimente pe care le puteam împărți cu alții, mai ales cu prietenii părinților mei, pe care-i întâlneam acolo negreșit.  Cred că alături de ei mă simțeam ceva mai aproape de părinți.  Ca fiu al unor fugari trebuia să accept că nu oricine vroia să fie văzut alături de mine.  Dar nu era așa.  Știam că între noi, între evrei, erau valabile alte legi, niște legi nescrise, iar informatorii o știau și ei.  Era clar că prietenii părinților mă vor sprijini și le era permis s-o facă.  Atunci încă nu înțelegeam ce putere se ascunde în spatele apartenenței la acest grup, ce însemna să fii evreu chiar într-un loc care nu mai avea în el nimic omenesc.  Nu era un lucru de la sine înțeles, dar oamenii au continuat să vorbească cu mine în public, doar că vorbele aveau o altă calitate.  S-ar putea spune că vorbele sunt vorbe, la fel cum muzica e muzică, dar cum putea să arate o discuție cu un băiat de treisprezece ani într-o dimineață frumoasă de duminică?  Despre ce se putea discuta în pauza unui matineu muzical?  „Le merge bine părinților în Germania?  Tu când pleci?”  Sau poate „Ți-e frică că n-o să-ți dea drumul?”  Despre asemenea lucruri nu se putea discuta și umbra minciunii, a forței și a neomeniei apăsa din greu asupra acestor întâlniri.  Eu căutam înțelegere, căldură, apropiere.  Mă simțeam străin, ca un spectator.  Nu mi-era frică în mod special, era doar frica obișnuită, de toate zilele.  Cu ea puteai să fii vesel sau trist, ba chiar să te crezi fericit.  Fapt este că eram izolat, rupt de lume.  Dar în sala de concert era altfel.  Chiar dacă veneam mai ales pentru pauze, ca să beau o băutură răcoritoare și să mă învârt prin public, totuși în adâncul ființei mele părea să se afle o altă persoană, una care se delecta cu muzica.  În față cânta orchestra și înăuntrul meu se făcea liniște.  Interesant că în acele clipe mă simțeam mult mai puțin amenințat de realitate.  Ce auzeam eu sub cupola Palatului Cultural nu era neapărat ceea ce se cânta, era ceva ce creștea din muzică, era propria mea muzică, era speranța.  Muzica mi-a confirmat certitudinea că voi pleca în curând.  Concerto: „con” înseamnă împreună cu, deci nu singur, iar „certo” e cert, sigur.  Deci o să plec, o să rezist, o să trăiesc și până la urmă o să aud cu adevărat această muzică.  De aceea mă întorceam atât de des, înlocuind „Muzica apelor” de pe malul Mureșului cu liniștea sălii de concert.  În pauze mă plimbam cu paharul de limonadă în mână, un băiat de treisprezece ani, stingher printre adulți și doar câțiva copii de vârsta mea care se plictiseau pe lângă părinți.

Prin ferestrele sălii ce concerte vedeam oameni la scăldat, alții jucând ping-pong, vedeam pe vânzătorii de langoși.  Chiar în mijlocul unei simfonii și prin ferestrele închise mi se părea că-i aud, că aud apele Mureșului, așa cum aud totul acum în amintire.  Și în acea lume pe care speram s-o părăsesc în curând, toate îmi păreau deja amintiri.  Lumea reală devenise pentru mine aproape ca o fantomă și în tot ce făceam aveam impresia că mă observ pe mine însumi dinafară.  Iar și iar mă plimbam pe malul Mureșului, în sus și-n jos, într-un lung rămas-bun plin de speranță, de melancolie și de incertitudine, sentimente care nu se potrivesc deloc unui copil de treisprezece ani și pe care chiar un adult ar ezita să le exprime.  Cel mai mult îmi lipsește liniștea verde-maronie din zilele de toamnă de pe mal.  Apele Mureșului străbat firmamentul nocturn al amintirilor mele.  Uneori întreg orașul arăta ca pictat în acuarele.  Doar în lunile de vară copacii, pajiștile, fânul, fructele s-ar fi putut picta în ulei: verde, galben, roșu.  În rest totul se petrecea în tonuri evanescente de acuarele.

Mă întorceam spre Filarmonică, iar și iar, ca și cum aș fi vrut să mă asigur că există, să mi-o întipăresc bine într-o amintire viitoare, iar la întoarcere, peste ani, s-o compar cu realitatea.  Când am revăzut-o, îi lipsea aura depărtării, ceea ce o făcea să-și piardă o parte din farmec.  Lumea de odinioară mai exista doar ca fundal.  După evenimentele care erau numite revoluție, țara era mai mult sau mai puțin liberă.  Cum aș putea oare numi dispariția fantasmelor care s-au întruchipat ca urmare a unui capriciu pervers al sorții, ca să dispară apoi ca urmare a unei poziții mai propice a stelelor?

Filarmonica tăcea, tăcerea părăsită, fără ecou a întoarcerii, vidul iluziilor pierdute.  Îngerașii imaculați de pe pereții sălii de concerte tăceau și ei, harpele și trompetele lor erau mute.  Dar în spatele apariției vagi a clădirii apăreau cu atât mai real fantomele trecutului, atâția oameni absenți cu poveștile lor, cu ambițiile lor, cu năzuințele lor, toți cei care au stat odinioară în această sală de concerte: Laci, Kopek, Dudas, René, Robert Schwalie, familia Nass, familia Naschitz…  Lista celor care nu mai sunt e lungă.  Și parcă pentru a sublinia absurditatea acestei liste, câțiva au mai rămas, aproape o notă discordantă în rândurile celor duși.

Rado Agi, profesoara mea de franceză, cu soțul bolnav de rinichi, avocat și suporter înfocat al echipei UTA…  Ca la jocul „Nu te supăra, frate”, când la sfârșit rămâne un singur pion și nu știe de ce, așa a fost și cu Agi.  Ca și cum ar fi ascultat îndelung ultima notă a simfoniei, până când nu mai avea rost să iasă în pauză ca să nu piardă restul programului, finalul trist, deznodământul plin de vise spulberate, de sărăcie și deznădejde și mai ales singurătate.  Ivan și Agi n-au avut puterea să plece.  Ivan, bolnav incurabil, a murit cu câțiva ani înainte de revoluție.  În cazul lui aproape că se poate vorbi de noroc, n-a mai trebuit să-și învețe meseria de la început, ca să poată lucra cu legile noului regim.

Agi și Ivan veneau la concert în fiecare duminică.  Veneau nu numai pentru muzică, ci și ca să se odihnească după greutățile vieții zilnice.  Obrazul lui palid contrasta cu roșeața nesănătoasă a soției bolnave de inimă – facies mitralis.  Un cuplu armonios sau disonant, greu de spus, mai degrabă lipit ca două jumătăți ale unei monede, așa ședeau la concert, împreună și totuși singuri, apropiați și totuși străini, fiecare cu boala lui, nemișcați și totuși vii, cu demnitatea celor care cred că nu mai au nimic de pierdut.

După concert mergeam adesea la ei acasă.  Din politețe Agi servea întotdeauna napolitane cu cremă de vanilie.  Se numeau Doina.  Eu le acceptam cu plăcere.  Nu că ar fi fost cine știe ce gustoase, dar altceva tot nu se găsea.  Doar numele le dădea o aparență mai plăcută, doina avea dulceața care le lipsea napolitanelor – Doina, Doinița…  Discutam despre concert, iar rolul meu, mai ales după plecarea părinților, era cel de „nebun al regelui”.  Aveam voie să-mi dau părerea despre orice și chiar eram ascultat.  La urma urmei eram „cineva”, mă pregăteam să plec în Occident.  Agi avea multe cărți, printre care și albume de artă.  Îmi amintesc un album despre Fantin-Latour.  Avea și un Petit Larousse, mica enciclopedie a limbii franceze.  Vorbeam despre concert și ne întreceam în vorbe de duh pe care abia le citisem în programul concertului și acum le rosteam nestânjeniți, de parcă ar fi fost ideile noastre.  Important era că ne simțeam împreună în lumea cea mare, lumea culturii și a lui Fantin-Latour.  Era de-ajuns să fi auzit de acest pictor relativ neînsemnat ca să te simți cunoscător.  Ce voi fi găsit atunci în portretul de grup din albumul de artă al unei profesoare de franceză din România?  Erau poate Baudelaire, Apollinaire sau Manet lângă autoportretul lui Delacriox?   Și totuși mi-a rămas în amintire tabloul în tablou și chipul lui Fantin Latour în acea societate ilustră.  Tabloul se intitulează Omagiu lui Delacroix și reprezintă un grup de bărbați în jurul autoportretului lui Delacroix.  Interesant că dintre toți, singurul care pare cu adevărat viu e mortul.  Prietenii stau în jurul lui ușor stingheriți, ca niște mărfuri comandate, dar încă netransportate: încă nu ajunseseră în sferele imortalității, doar mai trăiau!

Atunci încă nu mi-am dat seama că întreaga compoziție se concentrează nu atât pe figuri, celebritățile vremii, cât pe spațiul din jur.  În acest spațiu aparent inert, faima lor trebuia să ajungă mai departe ca în realitatea nemijlocită.  Acest tablou are un spirit tulburător al timpului, care sugerează lucruri care nici nu apar ca atare: moartea, vremelnicia personajelor, dar și eternitatea compoziției.  Pe mine însă m-au impresionat pe atunci doar numele ilustre.

Ivan s-a îmbolnăvit când părinții mei erau încă la Arad.  Împreună cu tata l-am vizitat la spital.  Simțeam că-i datorez această vizită, după ce am urmărit împreună pe stadion victoria epocală a echipei UTA asupra lui Feyenoord Rotterdam, la Cupa Europei.  Iar după meci ne-am luat după autocarul echipei olandeze, scandând „Happel, Happel, hahaha”, pentru că înainte de meci Ernst Happel s-a lăudat că o să ne facă praf!  În timpul vizitei la spital am marcat un autogol.  Lângă patul bolnavului se afla un „nenea” aparent inofensiv, căruia i-am spus neîntrebat dar plin de convingere că știam exact de ce echipele românești de fotbal plecau la meciuri în străinătate fără suporteri.

– De ce, băiete?

– Pentru că nimeni nu s-ar mai întoarce, a răspuns tânărul microbist.

Lui tata i-au ieșit broboane de sudoare pe frunte, iar Ivan s-a făcut și mai palid ca de obicei, a tușit neajutorat și eu m-am mirat de ce tata nu l-a ajutat, doar era medic.

Omulețul a dat prietenos din cap și a plecat.  Mai târziu mi s-a explicat că era securist.  Oare mai trăiește?

Când stăteam cu Agi și Ivan în sufrageria lor, la masa Biedermeier, încă nu-mi dădeam seama că timpul primește un ritm propriu, parcă ar asculta o melodie tainică, o melodie care avea să devină amintirea copilăriei mele.

Agi spuse:

– Acest Rahmaninov e nemaipomenit.

N-am îndrăznit s-o contrazic.  În aceeași zi mai aștepta niște musafiri, adulți, așa că am preferat să nu lungesc vorba.   

(traducere din germană Hava Oren)