Dudul, punte peste generații

Zilele trecute mi-au ieșit în cale niște minunate dude! Mă gândeam că timpul lor a trecut, atât la propriu, cât și la figurat! Totuși iată-le într-o poză, cât se poate de frumoase și proaspete! Sub poză scrie ”dați un like dacă ați mâncat așa ceva în copilăria voastră”! Lăsând la o parte aprecierile (like-uri) care astăzi ne măsoară ”audiențele” pe internet, am căutat răspunsul la întrebarea nepusă explicit și am ajuns la concluzia că eu una nu am mai mâncat dude de foarte mulți ani. Pe firul gândului a apărut firesc bătrânul nostru dud, cel din fața bucătăriei și episoade de viață mi-au înflorit în minte, ca tot atâtea focuri de artificii, mici crâmpeie de amintiri frumoase! Am zâmbit amintirilor ieșite de-a valma din sertărașele memoriei și am recunoscut în ele dudul cel bătrân în variate ipostaze. Am ieșit apoi în curte și, printre lăstari și buruieni, am găsit acea bucată specială de lemn, buturuga rămasă din falnicul dud de altădată!Read more…

Clauza națiunii celei mai favorizate

„Clauza națiunii celei mai favorizate” prevedea beneficii economice, împrumuturi cu dobânzi mici și accesul la tehnologie avansată. Ea a fost acordată României de către SUA în 1975, conform amendamentului Jackson-Vanik, în schimbul liberei circulații a oamenilor peste graniță, adică pentru o politică de emigrare mai liberală a cetățenilor români de etnie evreiască și germană (în schimbul câtorva mii de dolari plătiți de Israel și Germania, respectiv). În anii care au urmat, legea a fost câteva ori în pericol de a fi anulată. Înr-o zi, în decembrie 1986, postului de radio ”Europa Liberă” a anunțat la buletinul de știri că probabilitatea reînnoirii ”Clauzei națiunii celei mai favorizate” pentru România este foarte mică datorită încălcării drepturilor omului.Read more…

Paradoxul

Cred că Efraim Kishon, fostul ziarist din Budapesta și scriitorul, umoristul și regizorul de filme israelian, apoi elvețian a observat și a redat cel mai bine paradoxurile acestui petic de pământ înghesuit între zecile de state arabe și care a primit numele Israel, după strămoșul nostru Jakob-Israel. Este adevărat că de secole evreii sunt talentați la autoironie. Probabil că este un instinct de autoapărare născut din realitatea crudă a diasporei. Dar tot atât de adevărat este că până astăzi israelienii de baștină nu se văd în oglindă – deși nu poartă ochelari. Adică văd numai ce vor ei. Să zicem că au imaginație. Iar Kishon, venind din altă civilizație, putea observa detaliile. Read more…

Aşternuturi…

Pentru mine a aşterne masa e cu totul altceva decât a „pune masa”, după cum a aşterne patul este cu totul (şi cu totul) altceva decâte a „face patul”. Îmi place când se aşterne liniştea, la fel cum mă bucur să văd cum se aşterne zăpada…Îmi place cum sună cuvântul acesta care parcă înglobează simultan imaginea curăţeniei, foşnetul damascului (sau satinului), atingerea calmă a mâinilor, dar şi taina „valetului de cupă care pică la aşternut”…„Tu mai calci aşternuturi?” – m-a întrebat deunăzi, contrariată, o prietenă (mult mai gospodină decât mine). „Eu le spăl şi le pun la uscat, nu trebuie călcate”, mi-a spus ea.Read more…

Fiecare face turism in felul lui…

Am fost acolo. Am fost și în Siria, și în Iordania, și în Liban. Am fost și încă cum! Și nu pentru câteva zile, nici măcar pentru o săptămână, ci de fapt, adunate toate, pentru luni de zile. Da, aveam bagaj, dar n-aveam nevoie de pașaport. Aveam tot ce-i trebuie unui turist, inclusiv hărți (și încă ce hărți!! Detailate, nu e un cuvânt), dar mai aveam ceva, pe umărul drept. Nu epoleți , că ăia sunt pe ambii umeri, ci pușcă, o pușcă automată, cu multe cartușe, grea a naibii, dar extrem de importantă, chiar vitală, pentru acele timpuri și locuri. O aveam cu mine tot timpul, o țineam sub pat în timpul nopții, și-i scoteam țeava pe fereastra autobuzului care ne purta prin teritorii inamice, de frica unui atac venit de pe undeva, de pe marginile șoselei întortochiate. Toate aceste gânduri mi-au venit în minte zilele trecute, în timpul postului de Yom Kippur, o zi în care adevăratul păcătos e cel care nu folosește acele ore de totală liniște pentru a depăna, în gând, amintiriRead more…

Cum am ajuns din nou în clasa a treia

Aproape de pensionare, cu un program de lucru mai lejer, am mai mult timp pentru cei patru nepoți ai mei. Vorbim ebraică, ei știu doar câteva cuvinte în limba româna și maghiară. N-am încă rutina să mă ocup cu toți patru, așa că mă ocup doar cu câte doi deodată. Adeseori merg cu ei la filme pentru vârsta lor și uneori mi-se întâmplă să adorm pe parcursul proiecției. Nepotul mai mare mă întreabă de ce mi se întâmplă asta.
“Sunt obosit”, îi răspund, dar nu știu dacă mă crede. Tuspatru sunt fani ai jocurilor interactive, din fericire în Beer Sheba există două centre de genul aceasta. Am fost de mai multe ori cu ei și niciodată nu ne-am plictisit, nici măcar eu. Mă joc și eu cu ei sau singur și trebuie să recunosc că de multe ori nu mă descurc fără ajutorul lor.Read more…

Cianura

S-a întâmplat cu mulți ani în urmă, la Tel Aviv, într-o seară mai răcoroasă, după ce soarele arzător de iulie a apus. M-am dus ca de obicei la clubul PEN. Acolo veneau tot felul de artiști, scriitori, ziariști, pictori, actori și studenți de la școlile de artă. Veneau să se mai răcorească de arșita zilei, clubul fiind pe atunci printre puținele locuri care aveau aer coniționat. Se bea câte un pahar de ceai, prietenii se întâlneau între ei și discutau politică sau probleme de literatură, criticau ultima premieră de la Teatrul Național Habima sau alte noutăți la ordinea zilei. Într-un cuvânt domnea o atmosferă prietenoasă și după părerea noastră destul de “boemă”, de care eram mândri. Când am intrat, o conversație pasionată era în toi. Mi-am adus un scaun și m-am așezat în liniște să ascult. Se discuta despre umorul israelian în comparație cu cel evreiesc. Unii susțineau că umorul evreiesc este cu mult superior celui israelian. Când discuția era mai aprinsă, paharele de ceai se reumpleau și combatanții transpirați se tot ștergeau cu batistele pe la ceafă, își face intrarea în club criticul literar și scriitorul Dov Ber Malkin, o figură impozantă cu barba à la Herzl, cu costum de seară și cravată. Se așează la masă lângă noi, comandă un pahar de ceai cu lămâie și ascultă în liniște dezbaterea. Prin anii 60 Malkin era un scriitor foarte apreciat și criticile sale dramatice și literare erau citite cu mare interes. Când a terminat paharul de ceai, a ridicat mâna în semn că vrea să contribuie și el la discuție. Cu toții am amuțit și l-am ascultat plini de curiozitate. Iată ce ne-a povestit.Read more…

Cunoașteți insula aceasta?

Iată un aspect pozitiv al curentei epidemii. Mulți israelieni se întorc acasă, după o absență de ani de zile, unii pentru că afacerile lor în alte părți ale lumii au fost afectate de pandemie și au senzația că totul trebuie luat de la început, alții pentru că pur și simplu vor să se vaccineze împotriva virusului, și mai sunt unii cărora li s-a făcut lehamite de străinătate, uite-așa! Pe omul meu, să-i zicem Z, nu-l văzusem de un car de ani. Nu, nu eram prieteni, ci doar buni cunoscuți, ne întâlneam uneori în cercuri comune de prieteni, de vineri seara, și cu orice ocazie aveam senzația că tot ce povestește e interesant. Mi-a dispărut din orizont și mi-a reapărut acum câtva timp în compartimentul de locuri rezervate al trenului spre Tel Aviv. Eu eram ocupat să pregătesc materialul pentru întâlnirea care urma să aibă loc în capitala financiară a țării, dar am găsit câteva momente pentru a fi pus la curent cu peripețiile tipului. – M-am întors după aproape zece ani de pribegie și am hotărât să rămân aici, acasă…– Unde-ai fost toți anii ăștia? – Acum mai bine de zece ani mi-am luat nevasta și am plecat, n-o să crezi, spre o insulă din Pacific, al cărei nume în limba locului are nu mai puțin de 23 litere, o denumire imposibil de tradus într-o limbă ”normală”, dar căreia eu i-am găsit un nume care cred că i se potrivește, dar asta la urmă…Read more…

Povestea unui fost pacient

M-am pensionat după 41 de ani de activitate medicală şi după 3 ani de întrerupere prin pensionare, am început să fac o specialitate diferită: medicina oamenilor vârstnici din Comunitatea Evreilor București. Mă confruntam cu probleme noi, nu atât medicale, cât psihosociale ale pacienților, pe care medicul trebuie să le cunoască și să le ia în considerație în activitatea sa. Am încercat să-mi cunosc pacienții în întregul lor, nu numai ca bolnavi, și la cei mai mulți am descoperit vieți interesante, neștiute de cei din jur și care, fără îndoială, aveau repercusiuni asupra stării lor de sănătate. Am scris în total 12 povești de viață culese direct de la cei pe care-i îngrijeam…Read more…