Între Est şi Vest, cu un nume greu de pronunţat

Voi face un apel naiv către pacea mondială, prin însăși genealogia mea.

Mama, ascunsă cu părinții în pivnița casei unui vecin din Târgu Mureş – un om de bine maghiar – a scăpat miraculos de ghetoizare și apoi de drumul fără întoarcere la Auschwitz, fiind salvată apoi de Armata Roșie, adică de sovietici, adică de ruși. Pentru dânsa și părinții ei, chiar dacă erau o familie tipic burgheză, eliberarea și scăparea cu viață din marasmul horthisto-hitlerist s-a datorat rușilor.

Tatăl meu a fost deportat din Cluj de horthiști, împreună cu părinții și sora lui, în lagărul de concentrare din Bergen-Belsen din nord-vestul Germaniei. Au avut noroc și au fost eliberați de anglo-americani. Apoi au avut un noroc și mai mare și au fost preluați de Crucea Roșie Elvețiană și duși la Sanatoriul TBC de lângă Lausanne, pentru a se recupera, după ce fiecare dintre ei cântărea în medie 40 kg.

Practic, eu sunt o minune istorică a doi supraviețuitori scăpați din ghearele morții la care-i condamnase fascismul pentru simpla culpă impardonabilă de a fi evrei. De fapt, sunt o glumă istorică datorată unei firave destalinizări și început de reformare a cruntului regim stalinist de import, precum și o urmare firească a prevalenței legilor biologice asupra condițiilor istorice.

Făcând un arc peste timp și spațiu, acum când, o posibilă conflagrație mondială ne bubuie la ușă, îmi pun celebra întrebare caragialiană: „Eu cu cine votez?”

Înclin să cred că voi rămâne neutru ca Elveția, deși în tinerețe am fost foarte prooccidental, proamerican și anticomunist. Doar pacea și neutralitatea au cât de cât șanse să facă lumea nițel mai bună.

                                                          ***

Misticii și cabaliștii vorbesc despre rolul determinant al numelui în destinul unui om. Combinația literelor care compun numele reprezintă de fapt alchimia existenței individuale, esența omului care-l poartă, efigia lui în eternitate, codul unic al trecerii sale prin univers.

Vigdorovits, ce nume lung și imposibil, cu rezonanțe străine, slave, greu de prins într-un tipar.

În copilărie și tinerețe m-am obișnuit greu cu el, aveam mereu senzația unui corp străin căzut dintr-un tărâm îndepărtat, mai ales că aproape întotdeauna cei din anturajul apropiat sau mai îndepărtat se chinuiau să-l pronunțe corect. De aceea, în tinerețe am fost chiar rușinat de numele meu atât de alogen, atât de diferit față de cele ale colegilor români sau cele câteva obișnuite ale colegilor maghiari. La citirea catalogului, chiar am început să mă amuz de profesorii din liceu care îmi poceau numele într-un hal făr-de hal, ajungând până la depărtări lingvistice siberiene precum Vinogradov.

Mai târziu, unii din profesorii de la facultate sau comandanți din armată ajungeau cumva, după un intens efort intelectual, către sfârșitul numelui, dar acolo se înecau „ca țiganul la mal”, din cauza terminației „its”. Fir-ar să fie de împărăteasa Maria Tereza, care a germanizat până și numele cu rezonanță slavă.

Cu vremea ne-am adaptat reciproc, eu și numele meu, ba chiar a început să-mi placă, devenind chiar un blazon al unicității mele religioase, etnice, geografice, istorice și culturale. Mi-a dat chiar o conștiință de rara avis, de excepție, de excentricitate, de noroc istoric al supraviețuirii. Și mai cu seamă de respect față de strămoșii mei care s-au dovedit oameni verticali, puternici, cu ținută, care nu și-au schimbat numele la fiecare schimbare de regim sau sub loviturile năprasnice ale istoriei.

Antecesorii mei au rămas evrei demni și cetățeni loiali și valoroși ai țărilor în care au trăit. Nu au devenit nici Polgár, nici Szabó sau Hegyi, dar nu s-au metamorfozat nici în Ionescu, Munteanu sau Someșan, ba nici chiar în Steiner sau Weiss. La maturitate am ajuns mândru de numele meu complicat, greu de citit și de pronunțat corect, ca un blazon al miracolului istoric, al trăiniciei și continuității.

Vigdorovits, ce emblematic pentru Mitteleuropa, provenit din ebraicul Avigdor, apoi slavizat, apoi germanizat, apoi trăit în Imperiul Habsburgic, în România, Israel și în Ungaria.

George Vigdor

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

7 Comments

  • boris mehr commented on August 6, 2022 Reply

    NU M-AM GÂNDIT LA AVIGDOR, FRUMOS

  • iuliana socea commented on July 30, 2022 Reply

    Menţionez aici o afirmaţie a regretatului tău tată ( Z`L ) : ” nu sunt nici evreu-ungur , nici evreu-român , sunt evreu-evreu !”

  • Andrea Ghiţă commented on July 29, 2022 Reply

    Excelent articol, în care mă regăsesc şi eu şi într-.o oarecare măsură.

  • Marina Zaharopol commented on July 29, 2022 Reply

    Evolutia atitudinii dv. e normala si am intalnit-o la multe persoane. Copiii tanjesc intotdeauna dupa uniformitate si integrare, dar odata cu maturitatea apare aprecierea provenientei etnice si a specificitatii.
    Un articol frumos scris si conceput!

  • Vigdorovits Gyorgy commented on July 28, 2022 Reply

    Multumesc pentru aprecieri. Scriu sincer, asta e tot.

  • Eva Grosz commented on July 28, 2022 Reply

    Felicitări ! E impresionant !

  • Izsak Martha commented on July 28, 2022 Reply

    Felicitări!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *