În locul inspirației ideale pentru un număr jubiliar ca acesta, m-a năpădit un val de nostalgie vecină cu melancolia: imagini din Cluj (unde m-am născut, la fel ca revista Baabel), amintiri legate de aceste imagini, urmate în mod automat de mustrări dureroase de conștiință, iminente acestui gen de situație. Cine știe cum ar fi explicat psihologul (pe care, bineînțeles nu l-am consultat) această stare sufletească, survenită de altfel tot mai frecvent, probabil din cauza vârstei.
Nimeni nu-și uită orașul natal, așa cum nu-i pierde din memorie nici pe prietenii copilăriei, sau locurile în care și-a petrecut anii trăiți parcă într-o altă existență. Așa stând lucrurile, nu ar fi existat motive serioase de îngrijorare, dacă aș fi neglijat deosebita intensitate a sentimentelor și imaginilor care mi-au invadat sufletul în acele ore de după ivirea zorilor (ceea ce în aceste luni de vară scandinavă are loc imediat după căderea serii).
Ar fi fost potrivit ca în acest număr mai special să scriu despre ultima mea călătorie de vacanță, culesul cireșelor, sau măcar spectacole deosebite, dar toate acestea și-au pierdut subit din importanță. Nici măcar situația disperată care domnește în lume nu mai părea să-mi sustragă atenția, redându-le gândurilor traiectoria dorită. În locul lor, pe ecranul memoriei au apărut, în prim plan, ochii părinților mei, care încercau disperat să-și stăpânească lacrimile în drum spre gară sau aeroport, înainte de inevitabilul moment al despărțirii de fiul lor, care îi părăsea din nou.
Chinuitoarea scenă avea loc periodic, o dată pe an, sau la intervale de câteva luni, infinit de lungi, atât pentru mine, cât și în sufletele lor. Ritualul era chinuitor, traumatic, rănile provocate de acest gen de eveniment neputând fi tratate. Ele nu se vindecă, iar timpul nu are efect asupra intensității cu care ele sângerează.
Se vorbește mult despre importanța „descărcării sufletului” ca metodă de atenuare a durerii, indiferent de originea acesteia. La fel de important pare să fie și ca „pacientul” să găsească momentul și interlocutorul căruia îi împărtășește necazul.
Cum am ajuns oare la concluzia că cei de pe planeta Baabel ar fi publicul potrivit pentru a mă asculta? Nu știu, poate intuiția…
George Farkas
3 Comments
Sounds familiar…
Randurile tale mi-au reamintit o poezie pe care eu l-am invatat de la un pusti de 3-4 ani in Cluj:-)).
Prin 1964-65 in locul terenului de baschet-volei al clubului sportiv “Metalul”s-a construit un bloc de locuinte in care s-a mutat si familia Botas.Copilul lor Horia(Tutu)m-a invatat poezia:
“Sus pe cer sunt multe stele…
Pe pamant sunt floricele…
Dar niciuna dintre ele
Nu-s ca ochii mamei mele…”
Cand i-am spus poezia lui Itza a inceput sa planga…
Ma intreb daca asemenea amintiri se pot uita?
Pentru unii dintre noi, autorii din Baabel, revista înseamnă Clujul natal şi legăturile cu părinţii. Avem trăsături comune care ar merita analizate într-un articol viitor: suntem evrei transilvăneni, din prima generaţie de după Holocaust, cu limba maternă maghiară, dar – datorită anilor de studii în limba română – ne simţim acasă în limba şi cultura română. Desigur, în deceniul care a trecut, Baabel a crescut, s-a diversificat şi s-a îmbogăţit prin prezenţa autorilor valoroşi de pretutindeni, dar – pe undeva – şi pentru mine Baabel înseamnă Clujul şi amintirea părinţilor care au plecat de multă vreme la cele veşnice, dar pe care unii dintre baabelieni i-au cunoscut. Mulţumesc, George Farkas, pentru acest articol scris din suflet.