Anul e 1973 și la Timișoara cerul e violet, Poli tocmai a promovat în A după foarte mulți ani, eu sunt doar un puști, dar aud galeria scandând în zilele acelea:

Zi cu soare, fără soare,

Noi la Poli toți venim

Să vedem meciul cel mare,

Să vedem meciul cel mare,

…urmat de acel sacadat “Poli, Poli luptă pentru noi“.

Da, cerul era violet în acele zile la Timișoara, dar cum te îndepărtai puțin pe linia 100 din Mersul Trenurilor, cerul devenea albastru, încă de după Caransebeș devenea albastru și alb și era încă alb-albastru mult după Caracal, aproape de București.

Uneori era alb-albastru încă de la Lugoj, unde mergeam cu bunica în vacanțe și prietenul meu Raul, cel bănățean în buletin, dar oltean în cuget și în simțiri, îmi povestea despre Țarălungă și Deselnicu, iar eu credeam ca ăștia nici nu există, că sunt doar niște personaje dintr-o poveste în care ȚarăLungă e colegul lui SfarmăPiatră…

Cerul a rămas albastru și în anul următor, în 1974, când Craiova a luat campionatul și Raul urla din senin, dar din toți bojocii “Gool Ooooblemencooo!!” ceea ce o enerva peste poate pe bunica mea, căci el urla tocmai la ora trei după-amiază, cea mai bună oră de somn, ora la care viața nu ar trebui să depindă de Oblemenco. Bunica mea înțelegea multe, dar pasiunea lui Raul pentru Oblemenco nu a înțeles-o niciodată.

Cerul era tot alb-albastru și în anii 80, când Craiova Maxima, “Campioana unei mari iubiri”, bătea tot ce-i ieșea în cale, pe Kaiserslautern, Bordeaux, și juca semifinalele Cupei UEFA cu Benfica, spre încântarea colegilor olteni care se strângeau în pauze în jurul lui Boescu Constantin, un fel de pater noster al Olteniei, și comentau meciurile, iar printr-o ascuțită fandare a minții le și retrăiau la fel ca prima oară.

Despre toate astea mi-am adus aminte citind cartea lui Florin Jianu Opt, scrisă, așa cum zice el pe generic, în amintirea serilor de la Poiana Mare împreună cu tata și nea Bebe, cu povești de zaibăr și cântec de greieri. Cartea curge iute, ca un tiki-taka pe traseul Lung – Tilihoi – Ștefănescu – Geolgău – Cârțu – Crișan, până ce balonul ajunge la numărul opt, cel predestinat să înscrie golul victoriei în minutul 94, cel mai tranșant minut dintr-un meci de fotbal. De fapt, este vorba despre doi optari faimoși – unul, Gică Craioveanu care chiar înscrie acel gol pe care Jianu îl povestește atât de frumos și celălalt, Balaci, care nu mai apucă să-l înscrie pentru că, credea Ilie, povestea lui nu o pot scrie decât nea Vanea Chirilă sau nea Fănuș Neagu și din păcate pe-atunci amândoi erau deja la rădăcina ierbii… Dar Jianu rescrie povestea lui Balaci din amintirile cunoscuților și un pic și din frânturile de discuții purtate cu “Minunea Blondă”, cel urmărit de tragedii, deposedat din fotbal la 26 de ani și din viață la doar 62. Din relatările suporterilor aflu că marele regret al fotbalistului de geniu care a fost Nicolae Dobrin nu era că nu a jucat pe Santiago Bernabéu, împreună cu Gento și Santillana, ci că nu a jucat pe Central, alături de Balaci și Oblemenco, lucru care l-ar fi bucurat nespus pe prietenul meu Raul, dar ar fi enervat-o peste măsură pe bunica.

Am fost o dată la Madrid și am vizitat muzeul Real. Încă de la început, din prima săliță, am înțeles că acolo numărul de legendă era șaptele, nu doar datorită lui Ronaldo, ci încă din vremurile când șapte era numărul lui Kopa, al lui Amancio și al lui Juanito, nume pe care adevărații suporteri ai Real le rostesc cu pioșenie și astăzi. La muzeul din Craiova nu am fost și nici pe Tinel Boescu nu l-am mai întâlnit de foarte mult timp. Dar citind cartea lui Florin Jianu înțelegi că acolo, în inima Olteniei, marele vis și marea onoare pentru orice copil care învață să dea cu piciorul în minge este să poarte numărul opt, numărul lui Balaci și al lui Craioveanu.

Opt de Florin Jianu, Editura Zugzwang, este o carte pe care o recomand atât celor care mai țin minte formula magică a Craiovei anilor 80, dar și celor mai tineri care vor să afle despre cea mai frumoasă poveste de dragoste dintre oameni și fotbal.

George Uri Schimmerling