Il condottiere – Alexitimie
Privind înapoi, mă întreb cum am suportat perioada grea de așteptare din România. În afară de bunica și de lecturile din Lion Feuchtwanger, primul lucru care îmi vine în minte sunt lecțiile cu Stella Nosco. Era o femeie subțirică, cu ochii mici și negri și cu un punct maro pe ochiul stâng, care îi scotea în evidență privirea scânteietoare. La școala noastră preda desenul. Eu eram elev bun, dar la desen eram cu totul incapabil. Îmi lipsea nu numai talentul, dar și curajul și imaginația. Și totuși am hotărât ca în orele de desen să încerc să-mi fac autportretul. M-am gândit că dacă mă pun pe treabă, scot eu cumva o figură de om care să semene oarecum cu mine. Dar rezultatul a fost atât de departe de ce mă așteptam încât până azi mă mir de ambiția și de naivitatea de care am dat dovadă. Mi-am dat cu adevărat silința, dar pe blocul de desen n-a ieșit nimic ca lumea. Dna Nosco a urmărit cu multă răbdare încercările mele, mi-a dat sfaturi și m-a consolat pentru eșecurile care se țineau lanț. Pe vremea aceea luam lecții de istoria artei cu dna Rácz – ceea ce pe-atunci la Arad era într-un fel „la modă”. I-am povestit dnei Rácz că nu reușeam cu nici un chip la partea practică a artei și i-am cerut ajutorul. Dna Rácz nu știa nici ea să deseneze, în schimb avea o colecție impresionantă de albume de artă cu ajutorul cărora deschidea în fața elevilor ei o lume nouă, mai bine zis lumi noi care n-aveau nimic în comun cu cea a lui Ceaușescu. A fost de-ajuns să spun „autoportret” și înaintea mea au apărut o sumedenie imagini colorate. L-am văzut pe Dürer, suferind de malarie, care arăta către splina bolnavă, pe Van Gogh cu urechea tăiată, pe Cezanne cu ditamai chelia, pe Toulouse-Lautrec cu picioarele scurte umblând cu bastonul, pe Fantin-Latour, palid, la Londra, pe Rembrandt în tinerețe și în plus un portret de bărbat cunoscut ca Il condottiere, pictat de un anume Antonello da Messina din Renașterea italiană. Expresia lui crâncenă și hotărâră mi-a sugerat că nu trebuie să renunț fără luptă.
Am pus la loc mapa cu autoportretele și am anunțat dnei Nosco noua mea hotărâre: să desenez un un cavaler în armură. Dna Nosco mi-a lăudat intenția și cred că spera sincer ca în cadrul noului meu proiect să reușesc să fac măcar ceva care să semene a cal. Dar din păcate s-a înșelat. În ciuda bunelor intenții n-a ieșit nimc, cel puțin nimic vizibil. Privind înapoi, văd acum situația cu totul altfel. Cred că lucrul cel mai important care m-a învățat dna Nosco, chiar neintenționat, dar cu foarte multă răbdare și sensibilitate, a fost cum să mă confrunt cu greutăți și cu dezamăgiri.
***
Sunt medic de familie la Köln, în cartierul Ehrenfeld și îngrijesc mulți pacienți de origine turcă. Unii dintre ei, mai ales cei în vârstă, vorbesc foarte puțină germană și adesea am avut nevoie de serviciile unui translator. De aceea m-am apucat să iau lecții de limba turcă. Dar nu mă așteptam că turca se va dovedi o limbă atât de grea. Cred că răbdarea și perseverența mi s-au tras de la orele de desen ale dnei Nosco. În orice caz după un an de eforturi încununate de un succes mediocru, am decis să merg la Istanbul, la un congres la care se dezbătea problema identității, pe turcește kimlik. Kim înseamnă „cine”, iar cu sufixul –lik iese ceva cam ca „cine-itate”. În program erau o mulțime de conferințe și de manifestări legate de problemele psihologice și medicale ale emigranților.
În ziua de dinaintea plecării la Istanbul am fost cu familia în nordul Germaniei, la înmormântarea unei persoane care ne fusese foarte apropiată. Era toamnă. Cerul era albastru și clar, la fel ca vocea pastorului și sunetul clopotelor. Am luat parte la o ceremonie modestă și demnă, am ascultat o cuvântare scurtă și plină de dragoste. După slujba religioasă ne-am adunat cu toții la un restaurant în parc, am respirat aerul sărat al mării care era la doi pași și am petrecut împreună la o supă cu cornuri, bere, cafea și o excelentă prăjitură cu unt, un Butterkuchen. Erau multe de povestit. Spre seară ne-am întors cu mașina la Köln. Mi-am făcut bagajele și am luat avionul la miezul nopții. În timpul zborului m-am simțit într-un fel de transă în care se amestecau impresiile zilei: călătoria, înmormântarea, împachetatul, gara, aeroportul. Pe ici-pe colo am furat câteva clipe de somn, dar nu m-am odihnit cu adevărat. Între somn și veghe impresiile zile se destrămau și formau apoi imagini ciudate. Zborul de noapte nu e o plăcere, m-am gândit în timp ce avionul ateriza pe pista aeroportului Atatürk din Istanbul.
Amețit de somn mi-am schimbat niște euro, apoi am trecut prin vamă și am ajuns la stația de autobuz. Vremea era plăcută. Autobuzul a pornit spre piața Taksim tocmai când se crăpa de ziuă. În curând am zărit la orizont, în spatele unei moschei, o dungă îngustă de un roșu aprins. După următoarea curbă, dunga roșie a devenit un con alungit care se înălța parcă deasupra unei scene uriașe. Apoi conul a devenit un semicerc în flăcări care s-a ridicat tot mai sus, până s-a preschimbat într-o uluitoare sferă de foc. Soarele m-a captivat în așa măsură încât nici n-am băgat de seamă că ajunsesem în piața Taksim.
În prima zi a congresului s-a vorbit despre alexitimie, adică neputința unei persoane de a-și recunoaște propriile emoții și prin urmare și emoțiile altora. Eu, cel care mi-am lăsat în urmă copilăria, țara și limba știu că morții nu văd și nu aud.
Nu știu de ce, dar la Istanbul am avut senzația că și-a găsit expresia tocmai această perioadă a copilăriei mele. Am hoinărit kilometri în șir de-a lungul Bosforului și într-un mod aproape suprarealist m-am simțit acasă. În atmosfera de basm a Istanbulului nu mă puteam elibera de senzația de irealitate, de a mă scufunda în timp și de a fi înconjurat de timp scufundat. Între timp la Universitatea Bogazici aveau loc dezbaterile congresului despre identitate. De pe campus se vedea cetatea Rumeli – Rumeli Hisari – și podul pe care trece autostrada care leagă Europa de Asia. Sute de autoturisme și tiruri încărcate treceau podul cu viteză, în timp ce conferențiarii serioși își prezentau în fața unui public internațional observațiile cu privire la emigranți. Alexitimia mi se părea o noțiune foarte interesantă, pe care aș putea s-o aplic fără șovăială și asupra mea. Am părăsit sala de conferințe și am pornit în jos, spre Sariyer, spre cetatea Rumeli, de unde sultanul Mehmet al II-lea a cucerit Constantinopolul. De acolo se vedea marea care se întinde între Asia și Europa, adâncă, întunecată și oarecum ireală, lăsând în urmă o senzație de deșertăciune.
Pașaportul – Metamorfoza
Nu că aș fi devenit dintr-odată religios, dar nevoia de a mă simți în siguranță m-a făcut să trec de mai multe ori pe la sinagoga din Arad. Cei „maipuțindedoiani” deveneau din ce în ce mai greu de suportat, fapt pe care nu-l puteam mărturisi nimănui, nici măcar mie însumi. La sinagogă mă scufundam într-un ritual străin, într-o lume care nu avea nimic comun cu cea de afară și cu atât mai puțin cu nebunia dictaturii comuniste.
Sulurile Torei erau păstrate într-un dulap vechi – pentru altceva nu ajungeau banii – și totuși mi-au apărut impozante. Pergamentul era rulat pe doi cilindri de fildeș adevărat. Arătau superb în învelitoarea lor de catifea verde, brodată cu fir de aur. Mi-am început drumul emigrației chiar în orașul natal, cu frecventarea sinagogii, și-mi priveam viața de toate zilele, viața copilului care eram atunci, zguduită din temelii. Îmi petreceam timpul cum se nimerea: trăgeam chiulul de la școală, jucam șah sau table cu oameni mai în vârstă, mergeam la clubul filatelic, la magazinul pescarului amator, sau pur și simplu vagabondam și fumam pe sub podurile Mureșului.
Deveneam un tip din ce în ce mai ciudat. Încă nu eram plecat, dar nici nu mai eram cu adevărat prezent. La petreceri mă întrebam dacă favoarea sau răceala fetelor ar putea fi atribuită faptului că eram deja aproape un apusean. Fiecare lucru putea fi interpretat în diferite feluri, astfel încât întâmplările din jurul meu deveneau din ce în ce mai confuze. Claritatea părea pierdută, cel puțin deocamdată.
În timpul nesfârșitei așteptări a pașaportului treceam adesea pe la biblioteca școlii generale unde învățasem mai înainte și împrumutam cărți pentru copii ale autorilor români și minunate cărți de basme populare. Se pare că literatura pentru copii era un subiect de care autoritățile se interesau în mod deosebit. Aceste cărți povesteau de obicei despre băieți curajoși și despre faptele lor eroice, potrivite cu ideologia comunistă. Erau povestiri artificiale, forțate, care rămâneau de obicei pe rafturi. Când atenția cenzurii scădea, mai apăreau și povestiri bune, pe care bibliotecara mi le punea cu grijă de-o parte. Era o doamnă între două vârste care ducea o viață retrasă în mijlocul cărților. Era tăcută și introvertită, părea să radieze bunătate și gingășie. Într-o zi a fost prinsă furând câțiva lei din sala profesorală. Bancnotele erau marcate, pentru că de la o vreme lipseau bani din casă. A doua zi vestea s-a răspândit ca fulgerul prin oraș: bibliotecara s-a spânzurat în pauza mare. Am încremenit. Doar și eu aveam obiceiul să șterpelesc sume mici din poșeta bunicii ca să-mi rotunjesc banii de buzunar. N-am luat niciodată în serios aceste furtișaguri. Bunica știa exact ce se petrece, dar nu se îndoia că nepotul ei va găsi cu timpul calea cea dreaptă. Povestea bibliotecarei m-a impresionat adânc și m-a întristat. De atunci n-am mai călcat pragul școlii generale. În schimb într-o dimineață, când mă îndreptam spre școala germană din Aradul Nou, mi-a ieșit în cale directoarea școlii generale și m-a rugat să-i transmit bunicii că pașaportul meu era gata și puteam să-l primesc cu condiția ca o anumită persoană sus-pusă de la Securitate să primească o sumă adecvată.
I-am povestit bunicii. Aceasta s-a înfuriat și a început să țipe: „Bani le trebuie? N-au decât să vină singuri să și-i ia!” Și așa a rămas. După mai puțin de patru săptămâni a sosit înștiințarea că pașaportul mă aștepta la Comisariatul Nr. 1, în cutia poștală.
***
În perioada de început la Köln mi-a venit greu să citesc cărți în limba germană și în general acomodarea la noua existență a fost mai dificilă de cum părea. Trebuia să încep literalmente de la zero. Au trecut mai mulți ani până am avut curajul să intru într-o librărie. M-am întors cu Steppenwolf al lui Hermann Hesse și în curând Harry Haller a devenit primul meu erou preferat din literatura germană. Ambivalența lui, nehotărârea, ezitarea între viața de mic-burghez și cea boemă, cu terpentină și cocaină, îmi păreau o viziune cochet exagerată a greutăților integrării mele ca „român” într-o clasă din Occident. Cele două lumi ale lui Harry Haller, (…și cel mai rău e când cele două lumi se bat cap în cap…) îmi erau și mie cunoscute: aspectul românesc și aspectul german în curs de formare. Această lectură s-a dovedit de mare folos unui adolescent și emigrant întârziat ca mine. Era o promisiune că în spatele fațadei unei inevitabile asimilări mai există și altceva. Și mai ales, ca un materialist din Europa de est, eram foarte receptiv la asemenea noțiuni idealiste, cel puțin cu Harry Haller sau cu Siddartha.
Urmașul lui Harry Haller a fost Hans Schnier din Ipostaze ale unui clovn al lui Heinrich Böll. M-a urmărit prin prosperitatea lipsită de sensibilitate a societății de consum din Bayenthal, înapoi în perioada de după război și prin primele plăceri și dureri ale dragostei. Într-o zi, nu mult după bacalaureat, cu totul din întâmplare l-am întâlnit pe Heinrich Böll. Pentru mine acesta nu era un lucru de la sine înțeles. Să-i citesc cărțile, desigur, dar să-l văd în carne și oase în sala de cinema Unicenter? Am fost adânc impresionat să-l văd în fața mea pe marele Heinrich Böll. Era bătrân, se mișca cu greutate. În momentul acela mi-am amintit de povestirea lui despre pescarul irlandez, pe care am primit-o la teză. Eram la școala germană din Aradul Nou, părinții erau deja în Germania. Abia mult mai târziu am înțeles adevăratul sens al povestirii: la ce bun să râvnești la mai mult dacă poți fi fericit cu puțin? Pe-atunci, pe când așteptam cu atâta nerăbdare plecarea, aceasta era o lecție foarte grea.
La liceu mi-am reluat obiceiul de a chiuli, obicei care a început încă la Arad, după plecarea părinților. Aveam convingerea că aceste momente, petrecute fie pe malul Mureșului, fie la o cafenea din Köln, erau momente câștigate, salvate din biografia standardizată a elevului. Luam în fiecare dimineață linia 6 spre școală, dar de multe ori nu rezistam ispitei să intru în Café Wahlen și să-mi permit un cacao și o savarină.
De obicei cafeneaua deschidea devreme și după ce am dat pe acolo de câteva ori am avut impresia că erau nedumeriți de tânărul client care stătea întotdeauna la aceeași masă și comanda savarină, prăjitura atât de tipic românească. Cu zeci de ani mai târziu proprietara mi-a povestit că această prăjitură a fost introdusă prin anii 1950 de un cofetar român. Cafeneaua mai există, mai există și savarinele, ba chiar și masa la care într-o dimineață, în loc să merg la școală, am scos din ghiozdan Metamorfoza lui Kafka. Citind frază de frază, am simțit cum mă transform eu însumi, devin un alt „eu”. Am crescut împreună cu Gregor Samsa și lumea din jurul meu a devenit mare și luminoasă, frișca din savarină, căldura țigării, totul. Timpul părea uneori să se oprească, alteori s-o ia razna, lumea din jurul meu s-a destrămat într-un fel de miniatură uriașă și totul și-a pierdut importanța, devenind în același timp plin de un înțeles profund. Bine că reușeam să funcționez în viața de toate zilele și școala mergea înainte și fără mine, tot așa cum viața mea ar fi trebuit să continue și fără mine. Dar eu mă întorceam de fiecare dată la cafenea și citeam sau stăteam doar cu o țigară. Acolo am învățat că cele mai bune povești își pierd cu vremea foile și se ofilesc ca florile de pe mese și ca ambianța îngrijită a cafenelei Wahlen. Doamnele în vârstă cu pălării demodate venite la o cafea, covorul uzat, balustrada aurită a treptelor, totul părea din alte vremuri. Numai metamorfoza a rămas aceeași.
De multe ori mă întorceam acasă fără să fi fost deloc la școală. Lucrurile se aranjau cumva, deveneau în ordine, doar că era o ordine diferită.
Importanța pe care am dat-o pe-atunci cărților nu era nici pe departe atât de mare pe cât a fost influența lor asupra mea. Mai târziu această situație avea să se schimbe pentru o anumită perioadă în care eram nemulțumit de profesiunea mea de medic și găseam că „viața cea adevărată” are loc în sfera artei mai degrabă ca în cea a guturaiului, a cancerului și a depresiilor. Ce idee eronată! În perioada aceea am găsit într-un ziar un articol despre cărți și biblioteci. O imagine extraordinară a bibliotecii de la Trinity College din Dublin mi-a trezit curiozitatea. Autorul descria cu multă convingere și elocvență propria sa bibliotecă, pe care a reușit s-o aducă cu el la Berlin în ciuda tuturor piedicilor puse de dictatura din România. O mică însemnare mi-a sărit în ochi. Era vorba de o operă a lui Franz Xaver Kappus, cel căruia Rilke i-a adresat „Scrisori către un tânăr poet”. Kappus a studiat la Timișoara, la abia cincizeci de kilometri de Arad și autorul articolului spune că a găsit o carte de-a lui într-un anticariat din oraș. Cuprins de entuziasmul povestirii, autorul spune că pe vremuri în România trăia un mare număr de evrei foarte culți, dar copiii lor au abandonat tradiția cititului și împreună cu ea s-au debarasat cu indiferență și de bibliotecile părinților. În felul acesta au ajuns la anticariatele anoste ale socialismului tot felul de cărți deosebite, ca niște orfani în așteptarea părinților adoptivi. Deodată mi-au venit în minte toți prietenii care au plecat în Israel, în SUA sau în Germania, lăsând totul în urmă, în primul rând cărțile. Dar, kol ha kavod, toată stima, autorul a demonstrat că se poate și altfel. La noi acasă aproape că nu erau cărți. Din obișnuință tata citea numai ziare, dar o făcea cu adevărat zi de zi. După spusele lui era un fel de obsesie. Pe vremea când el avea doisprezece-treisprezece ani, ziarele relatau despre starea frontului, cât de departe se aflau nemții, care era situația la Stalingrad. Întrebarea fundamentală era: vom fi deportați sau nu? Aceasta a devenit în familia mea literatura importantă. Era poate o pierdere din punct de vedere estetic, dar un câștig în ce privește supraviețuirea. Deci cărți aveam puține și nici de tradiții nu mai trebuia să ne despărțim: de siguranță le abandonaserăm aproape total încă din timpul războiului. Iar puținul care a rămas a fost măcinat de timp, de stalinism și de comunism, cu o singură excepție: ca evrei nu făceam pom de Crăciun. Așa că până la urmă n-am ținut niciun fel de sărbători, nici pe cele evreiești, ca să nu atragem atenția în România totalitară, nici pe cele creștine, ca prietenii noștri evrei să nu ne acuze de asimilare. În ce privește cărțile, mi-au rămas doar câteva volume în limba română, care au reușit să ajungă în Germania împreună cu minimul de obiecte personale pe care le-am putut lua cu noi. Printre ele se află manualul de pediatrie și obstetrică și atlasul de anatomie al tatălui meu, în care am căutat împreună cu prietenii mei ilustrații ale corpului omenesc, mai ales ale celui femeiesc…
Renunțarea la tradiții e o acțiune care se desfășoară timp de mai multe generații și autorul articolului are dreptate: cărțile joacă și ele un rol important în acest proces. Așa se face că jaful bunurilor culturale evreiești de către naziști și apoi de către comuniști a dus până la urmă la apariția rarităților în anticariatele din Europa de răsărit. De aceea nu m-ar mira să aflu că unele din aceste cărți au fost vândute la anticariat nu numai de proprietarii lor evrei care plecau, ci și de profitorii exproprierii sau de urmașii lor care nu aveau niciun interes pentru bunurile culturale, nici măcar pentru bunurile materiale expropriate, clădiri și terenuri, care în anii regimului totalitar s-au dus de râpă. Mulți dintre sașii și șvabii emigrați au avut o soartă asemănătoare, li s-au luat casele și gospodăriile. Se poate vorbi de noroc dacă măcar unele din ele au căzut în mâini bune.
După ce fasciștii și comuniștii au distrus viața liniștită a evreilor din Banat, supraviețuitorii micilor comunități au dispărut unul câte unul, dar au lăsat în urmă valoarea adăugată a șederii lor pe aceste meleaguri sub formă de cuvinte, cărți și idei care trăiesc mai departe nu numai în anticariate, ci și în amintire.
În retrospectivă
Am reușit să supraviețuiesc perioada de așteptare din România. Ajuns în Germania, multe lucruri mi-au mers ușor (în afară de carnetul de conducere). Aproape s-ar zice că viața din spatele Cortinei de Fier ar fi avut un rost, dar care anume – nu știu.
Prăpastia dintre întâmplările luate fiecare în parte și impresiile contradictorii s-a micșorat cu timpul, până a pierit în ceața cotidiană a societății de consum. A trecut o vreme până să-mi dau seama, să admit și să diger faptul că impresiile lăsate de unele evenimente prin care am trecut erau nesigure. Amintirile mele se prezentau ca păpușile rusești. La început apăreau mari și limpezi, dar pe măsură ce le înțelegeam, îmi dădeam seama că în păpușa cea mare mai era una, ceva mai mică. Încă înainte de a observa cât de asemănătoare sunt cele două, ieșea la iveală încă una și încă una, până ce o țineam în mână pe cea mai mică, o mogâldeață. În fața mea a apărut deodată copilul care eram pe-atunci, la Arad, la Orăștie și chiar la început la Köln și am înțeles că l-am dat uitării de prea multă vreme. Viața mea mergea înainte. Școală, universitate, profesie, toate acestea aveau prioritate. În fiecare fază mă aștepta câte o păpușă, o copie a mea, mai mare sau mai mică, depinde de perspectivă, toate asemănătoare și totuși diferite. Toate se potriveau una înăuntrul celeilalte și totuși cu timpul nu duceau nicăieri, doar într-un impas.
Cu ochii deschiși și cu privirea îndreptată înapoi, spre vremurile de altădată, mergând din amintire în amintire, am reușit să mă eliberez, să nu mai cad în capcana timpului.
Traducere din limba germană Hava Oren
