Abia de câteva zile porțile școlilor s-au redeschis după vacanța mare, e un nou început de an școlar și copiii și-au pregătit ghiozdanele, le-au umplut cu rechizite, caiete și visuri, părinții și-au împachetat emoțiile și speranțele, au pregătit florile, iar bunicii și-au revigorat ajutorul, mândria și nesfârșita iubire.

Timp de doisprezece ani, toată perioada școlii pe care am petrecut-o în orășelul meu transilvan, data de 15 septembrie însemna prima zi de școală, o dată ne-negociabilă, la fel ca 15 iunie, ultima zi de școală și închiderea anului, înainte de vacanța de vară. La fiecare început de an școlar, din clasa I-a până într-a XII-a, mama mea a venit la deschiderea festivă a anului școlar și mi-a adus un buchet de flori, marcând astfel importanța zilei și a activității școlare. Florile erau modeste, buchetele din flori de grădină nu aveau nimic din fastul căutat al celor de acum, dar reușeau să facă exact ceea ce trebuia – să înveselească curtea plină a școlii, unde festivitățile durau puțin, directorul ne spunea câteva cuvinte de bun venit și apoi toți colegii ne regăseam în clase.

Desigur că prezența constantă a mamei, susținerea ei și încurajarea performanței și a seriozității în educație, au marcat întru veșnicie legătura noastră. Mama era educatoare și, trebuie să spun, n-am întâlnit niciodată vreun om mai pasionat de meseria lui. Legătura mea cu școala pornea din familie, mai mulți de-ai mei fiind de-a lungul timpului dascăli.

O jumătate de veac mai târziu, prin natura serviciului meu, eram din nou conectată cu școala și cu deschiderea anului școlar.

Am lucrat în administrația locală timp de 23 de ani. Am multe amintiri bune, rele, complicate sau aducătoare de bucurie, așa cum are oricine de la locul de muncă. Ca funcționar public m-am străduit să lucrez mai cu seamă pentru oameni. Am văzut multe ”schelete” în dulapurile politicienilor, dacă aș scrie o carte (sau mai multe) despre câte și mai câte am văzut sau am aflat cred că aș putea face avere. Unii mi-ar plăti ca să o public, alții tocmai ca să nu o public… Dar nu despre asta vreau să scriu acum, ci despre o întâmplare simpatică petrecută într-un sat de munte, acum vreo opt ani, într-un sfârșit de vară.

Cu vreo două sau trei săptămâni înainte de începerea anului școlar se verifica pregătirea școlilor și grădinițelor pentru primirea copiilor. Aici începea rolul meu, îndeplinit cu drag, că doar crescusem între oameni dedicați învățământului. Așa-numitele comisii mixte, cu reprezentanți ai sănătății, ai învățământului și ai inspectoratului pentru situații de urgență / pompierii, vizitau școlile și grădinițele din județ. Se verificau cât mai multe unități de învățământ, cifra lor era de ordinul sutelor, și se insista pe zonele mai izolate ale județului, acolo unde, de regulă, mai erau probleme de rezolvat.

Așa se face că am ajuns la o școală generală cu opt clase, dintr-o frumoasă comună de munte, unde directorul școlii era un fiu al satului, profesor de limba română. El ne-a condus pe la toate clădirile în care funcționa școala, respectiv grădinița, prin mai multe sate aparținătoare comunei.

Directorul era tânăr, avea vreo 38 sau 40 de ani și era tare necăjit, pentru că școala pe care o conducea avea tot mai puțini elevi.  Își amintea cu drag și nostalgie că atunci când el însuși învățase acolo, erau foarte mulți copii de aceeași vârstă și în sat se putea organiza chiar un campionat de fotbal între clase. Acum lucrurile stăteau cu totul altfel, an de an abia reușea să completeze numărul de clase necesar ca școala să funcționeze.

La fel ca în toată țara, în ultimii cel puțin 25 de ani, sporul natalității este negativ, adică se nasc mult mai puțini copii decât sunt înregistrate decese în cadrul populației. Consecința firească este aceea că foarte multe școli, unde numărul de elevi este sub norma legală, se desființează. Copiii rămași sunt preluați zilnic cu microbuze școlare și transportați pe distanțe mai lungi sau mai scurte, la școlile învecinate. La sporul demografic negativ se adaugă desigur exodul tinerilor români și al familiilor cu copii.

În comuna cu satele așezate printre colinele împădurite, clădirile erau bine întreținute, dotările pentru procesul educativ erau în regulă, se cunoștea strădania învățătorilor și profesorilor de acolo de a face lucrurile bine și temeinic pentru elevii lor, în așa fel încât școala să le fie dragă.

După mai multe discuții și schimburi de păreri și impresii, tânărul director ne dezvăluie totuși o licărire de speranță pentru școala pe care atât de inimos o conducea și pentru existența căreia își făcea griji: sunt familii care se întorc în sat după ani de pribegie prin Spania și Italia, pe unde au lucrat ca să-și facă niște rosturi mai bune.

”Chiar acum trei săptămâni s-a întors din Spania o familie cu opt copii, au înscris câte unul în fiecare clasă,” ne spunea directorul bucuros de așa năvală. ”Și avem în sat și patru gravide!”…

Directorul își punea nădejdea în demografie și sper din suflet că ea i-a fost împlinită, că între timp chiar mai multe familii s-au întors în satul lor și că școala funcționează în continuare cu bine.

La acest moment de început, le trimit tuturor copiilor un buchet multicolor de flori de toamnă, însoțit de gândul meu bun și de dorința și urarea ca în acest an ei să învețe lucrul cel mai important pentru viața lor viitoare, acela de a-și descoperi potențialul și de a încerca să-l împlinească.

Anca Laslo