Istorie în benzi desenate

La Oradea, în ziua de cinci iunie 2024 s-a întâmplat un lucru frumos, a avut loc o activitate de o importanță majoră a căror protagoniști au fost elevi din două licee locale, Liceul Aurel Lazăr și Colegiul Național Onisifor Ghibu. Ei au participat la un proiect excepțional care se desfășoară în zece județe din România, marcând întru neuitare fila neagră de istorie de acum 80 de ani. Proiectul inedit în care sunt implicați liceenii se intitulează Imagini din trecut. Holocaustul din Bihor și constă dintr-o expoziție de benzi desenate prin intermediul cărora se spune povestea adevărată și tragică a evreilor și a romilor din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, atât din Transilvania de Nord aflată sub ocupație și administrație maghiară, cât și din România. Ele prezintă istoria celor persecutați îngrozitor doar pentru că erau născuți altfel – o istorie a comunității de acum aproape un secol. Proiectul aduce împreună cercetători de la Institutul Elie Wiesel, elevi de liceu și cadre didactice din zece județe și în fiecare dintre ele, comunitatea locală contribuie cu poveștile adevărate din partea locului. În fiecare judeţ cercetătorii împreună cu copiii au creat scenariul care ilustrează povestea de viaţă cercetată. Octav Ungureanu, desenator profesionist, a transformat firul narativ în imagini, luând naștere în acest fel benzile desenate.Read more…

Cel mai frumos loc

Cel mai frumos loc din lume este diferit pentru fiecare dintre noi și are particularitatea de a fi foarte personal, altora poate să le pară aproape banal, în timp ce ție vibrația lui îți dă fiori. Acest loc pe care îl recunoști, te alege el pe tine parcă, îți vorbește doar ție și adesea lucrul acesta este de neînțeles altora. Doar tu auzi cântecul lui și nu altcineva. Pentru mine acest loc este, până acum cel puțin, curtea interioară a Catedralei La Seu din cartierul Barri Gothic al Barcelonei. Am ajuns acolo acum 15 ani, prima și singura dată, fără a bănui deloc cât de tare voi iubi instantaneu acel loc. Nu am o explicație, cel puțin nu una logică, singurul argument pe care l-am găsit a fost să-mi ascult inima și să mă încred în ”logica” ei. Catedrala care azi este închinată Sfintei Eulalia și care, în forma ei actuală, are o vârstă ce depășește șapte secole, merită vizitată dacă ajungi în Barcelona. Tot așa se cere vizitat și fermecătorul și răcorosul cartier Barri Gothic, cu străzile lui foarte înguste și de aceea tot timpul umbroase, dar și primejdioase întrucâtva, acolo făcându-și veacul hoți mărunți de buzunare, rucsacuri sau genți, iuți și hotărâți să-și câștige zilnicul tain de pe urma turiștilor. Desigur că oricine leagă Barcelona de numele formidabilei creații Sagrada Familia a lui Antoni Gaudi, care se construiește de mai bine de 100 de ani și încă se mai lucrează la terminarea ei. Dar bătrâna catedrală La Seu are o cu totul altă respirație,Read more…

Castelul și doamnele lui

În Franța, în Valea Loarei există, pare-se, 300 de castele, dintre care, în epica mea călătorie, împreună cu fiul meu Mircea, în septembrie 2022, am văzut trei: Castelul din Angers (mai degrabă o fortăreață) și Castelele Azay-le-Rideau și Chenonceau. Evident că acest număr enorm este controversat, deoarece criteriile de a încadra o clădire sau alta în categoria castel pot fi, desigur, diferite. Din cele 300 de castele, în prezent 100 sunt vizitabile. Vizita noastră fost un maraton de o zi și cel mai mult am zăbovit la Chenonceau, unul din cele mai celebre din Franța, supranumit Castelul Doamnelor, al doilea cel mai vizitat după Versailles. Eram în drum spre Elveția, unde urma să vizităm niște rude dragi, stabilite acolo de peste 20 de ani. Evident că nu fără motiv ne-am abătut pe Valea Loarei, despre care citisem și auzisem atâtea datorită domeniilor istorice ale nobililor și regilor francezi, datorită castelelor așezate, majoritatea lor în parcuri extraordinare, vizitate de milioane de oameni anual. Umblă vorba că dacă ai văzut un castel, le-ai văzut pe toate. Eu zic că nu e chiar așa.Read more…

O vizită La Vichy

La Vichy, în partea centrală a Franței, în stațiunea care își leagă numele pe vecie de o tristă și grea perioadă a Republicii Franceze, am ajuns în anul 2012, ca membră a unei delegații cu caracter profesional. Am scris destul de multe impresii despre Franța, oamenii, locurile, curiozitățile ei și totuși, iată, încă mai găsesc ascunse în memorie amintiri despre alte locuri ale acelei țări prin care am umblat, nu numai ca turistă sau prietenă în vizită. E ciudat cum amintirile se cheamă parcă unele pe altele. În 2012 eram într-un grup de vreo 30 colegi, proveniți din administrațiile mai multor județe din nord-vestul țării, reuniți într-un generos proiect, ajunși în Franța pentru diferite vizite și împărtășirea experienței colegilor francezi, petrecând la Vichy o săptămână întreagă, la început de primăvară. Nu numai că activitățile la care luam parte erau interesante, șederea noastră în stațiunea franceză arhicunoscută a fost realmente plăcută. Am fost acolo și în prima zi de mai și am avut plăcerea să observ un foarte frumos obicei al francezilor, acela de a folosi lăcrămioarele, florile albe, delicate cu parfum paradisiac, ca simbol și porte-bonheur al primei zile de maiRead more…

San Marino – Titanul din povești

Republica San Marino înseamnă câteva stânci în regiunea centrală a Italiei, nu departe de Ravenna și nu departe de mare, stânci pe care este construită o cetate medievală care adăpostește micul popor al republicii și primește anual milioane de vizitatori care, dintr-o legitimă curiozitate, vin să se întoarcă, pentru câteva ore, într-un timp pe care cu ușurință îl așezăm în uitare. Am fost acolo în anul de grație 2008, împreună cu o prietenă și cu fiica ei, într-o vreme când pentru nimic în lume nu m-aș fi gândit să ajung să scriu despre locurile pe care le străbat. Totuși, viața are surprizele ei și uneori ajungi să-ți împlinești vise fără să te aștepți, așa încât, în acest moment rememorez aici cu foarte mare plăcere vizita scurtă dar densă în micul stat cvasi-italian. Străbătând cam 80 de km de la Lido Adriano, pe o șosea șerpuind printre chiparoși și urmând pe alocuri malul mării, am ajuns în San Marino, într-o dimineață senină de septembrie. Read more…

Scurt popas într-un mic principat

În Europa sunt șase micro-state: Vatican, San Marino, Liechtenstein, Andorra și Malta, iar eu am fost, până acum, în trei dintre ele. În Vatican, statul cel mai mic din lume, nu am ajuns încă, Andorra și Malta sunt și ele necălcate, dar nu se știe niciodată unde mă vor mai purta pașii. De aceea mă ”antrenez” făcând zilnic mulți pași… Despre Liechtenstein am scris, iar la San Marino, cea mai veche republică din lume, am fost în urmă cu peste 15 ani, în compania unor tineri grozavi, copii ai unor prieteni, fete și băieți, prieteni la rândul lor, care aveau la acea vreme în jur de 20 de ani și au ținut morțiș să-mi arate statul-cetate rupt dintr-o poveste. La Monaco, căci despre el vreau să scriu azi, am ajuns pentru scurt timp într-o seară, în septembrie 2022, în drum spre Nisa, venind din Serenissima Republică venețiană, unde experimentaserăm rapid fenomenul de aqua alta și mâncaserăm la repezeală cea mai bună variantă de pizza. Dar despre asta, poate cu ală ocazie. Despre Monaco, acest loc de pe Coasta de Azur, îți faci tot felul de impresii înainte de a ajunge la el, știind că este locul cu oamenii cei mai bogați de pe planetă. Este o țară minusculă care nu are loc nici măcar pentru un aeroport propriu și care adună pe micul ei teritoriu miliardarii lumii, o țară al cărei nume înseamnă ”singura casă”…mă rog, pentru unii!Read more…

Teatrul orădean

La 12 ani, deci, m-am îndrăgostit iremediabil de operă și până azi creația mea favorită este La Traviata. Când am împlinit 50 de ani, mi-am făcut cadoul unei reprezentații la Viena, în legendara Staatsoper. Mi-am luat un bilet undeva ”la cucurigu”, aproape de candelabrul uriaș de cristal în stil secession, de unde vedeam perfect sala și scena și emoția mea a fost atât de mare încât am scăpat, cu toată discreția de care am fost în stare, câteva lacrimi. Acesta rămâne pentru mine un moment de colecție, candidat la neuitare. Oradea nu are instituția operei, așa încât destul de rar avem privilegiul de a ne bucura de câte un spectacol, atunci când Clujul, Iașiul sau Timișoara fac turnee. Dar avem trupele de teatru, chiar două, una în limba română și cealaltă în limba maghiară, iar acestea își pun amprenta pe viața culturală a orașului, îmbogățind-o magistral. Teatrul orădean este apreciat de localnici, este un reper cultural al trecutului și al prezentului urbei, acesta fiind motivul pentru care doresc să-l prezint aici în mod succint, considerând că povestea lui, legată organic de aceea a orașului, este de interes. La intersecția Pieței cu strada Independenței, în 1714 se afla Hanul Vulturul, numit uneori și Berăria Orașului. Acesta găzduia frecvent evenimente culturale, printre care se numărau și spectacolele de teatru. Read more…

Ați votat deja

În 15 noiembrie 1987 au avut loc alegeri locale în Republica Socialistă România. Terminasem facultatea de doi ani și lucram în Banat, într-o comună bogată unde fusesem repartizați, eu și soțul meu, după cutuma timpului – aceea că te duceai unde țara avea nevoie de tine și îți repartiza un loc de muncă prin sistemul economiei planificate. Fiul meu abia împlinise doi ani și învățase să meargă și să vorbească. Țin minte ziua alegerilor de parcă ar fi fost ieri, era ploioasă și rece, o zi de toamnă tipică. Secția de votare era amenajată în școală, așa cum se face și în prezent. Am așteptat toată dimineața ca ploaia rece să stea, nu aveam cu cine să las copilul, tatăl lui fiind plecat din localitate în acel moment. Apoi am așteptat ca băiețelul meu să-și facă somnul de prânz și, pe la ora trei după amiază am pornit cu el de mână spre secția de votare. Am intrat în școală, mi-am scos buletinul cu coperți cenușii în care aveam mutația pentru comuna în care venisem „la lucru” și am intrat în clasa unde era amenajată secția de votare. Am salutat, m-am legitimat și am așteptat să primesc buletinul de vot. Unul dintre cei de la masă a verificat numele meu pe o listă, a ridicat privirea și, uitându-se în ochii mei fără nicio jenă, mi-a spus: „Ați votat deja.”Read more…

Duminica tristă

În periplul nostru european de 5.300 km din toamna lui 2022, fiul meu și cu mine ne-am petrecut orele de călătorie ascultând muzica pregătită de el pe un playlist alcătuit cu multă atenție și grijă. Fiind un exeget al mai multor curente muzicale, exegeză venită din pasiunea lui excepțională pentru muzică, el a selectat muzica aleasă în funcție de țările și regiunile prin care treceam. Pentru multe din trupele sau soliștii ascultați, Mircea avea pregătite și poveștile lor, care ne-au însoțit audițiile. Așa se face, de exemplu, că ore întregi am ascultat Beatles, în timp ce el conducea foarte bine și îmi livra fel de fel de detalii despre cum luaseră naștere melodiile lor. M-am scăldat în muzica lor pe care o iubesc de zeci de ani la fel de mult, prețuindu-i la fel de intens ca întotdeauna, dar muzica Beatles-ilor a fost un bonus, fiindcă prin Marea Britanie nu am trecut. Pentru cei care locuiesc aproape de granița maghiară, toate ieșirile în Occident trec prin Ungaria, astfel că Mircea pregătise muzică și povești interesante de aici. Am discutat îndelung despre fenomenul ciudat apărut aici după Primul Război Mondial și accentuat cu ocazia crizelor economice din anii interbelici. După Marele Război, Ungaria a fost cuprinsă de un soi de ciudățenie, o epidemie de depresie și sindrom post-traumatic care a condus la un număr foarte mare de sinucideri. Budapesta, încântătoarea capitală a țării, a ajuns să fie supranumită ”orașul sinucigașilor”, atât de mulți oameni alegeau să-și curme viața aruncându-se în apele Dunării. La un moment dat s-au instituit chiar patrule – ambarcațiuni care vegheau pe sub poduri ca să-i salveze pe sărmanii disperați care alegeau să-și pună astfel capăt zilelor. Vina pentru aceste gesturi extreme o purta nu numai atmosfera de după război, ci și o melodie extrem de tristă, difuzată frecvent, scria presa vremii. Este cântecul Szomoru vasárnap sau Gloomy Sunday (Duminica tristă), compus de pianistul maghiar Rezső Seress…Read more…

Tractoare și pluguri

Fermierii din întreaga Europă și-au dus utilajele enorme, blocând și sufocând capitalele ca să atragă atenția asupra problemelor cu care se confruntă, probleme care nu sunt puține și nici de neglijat. După cum am văzut, în unele locuri ca Paris sau Bruxelles protestul a degenerat în violențe stradale și toate aceste acțiuni au umplut primele pagini ale ziarelor. În mod ciudat, ele mi-au trezit o amintire prăfuită și decolorată din primii ani de studenție, de care aproape că uitasem. Tractoarele lor frumoase, impunătoare mi-au amintit de amărâtul tractor românesc de acum mai bine de 50 de ani, model U 450. Cât de mult s-a schimbat lumea din vara clujeană calmă a anului de grație 1982, când eram studentă la Cluj! Sesiunea din vară se terminase și aveam practica de mecanică agricolă pe care trebuia s-o efectueze studenții la sfârșitul anului întâi de la Universitatea de Științe Agricole și medicină Veterinară din Cluj (care pe atunci se numea Institutul Agronomic). Ca absolventă a anului I la Horticultură mă număram și eu printre ei, așadar aveam două săptămâni de practică la mecanică, după ce trecusem cu bine examenul teoretic. Orele de practică țineau de la opt dimineața până la ora unu, în curtea imensă a atelierului mecanic al facultății noastre, unde un tractor model U 450 era chinuit de studenți în fel și chip. În anul nostru eram 40 de fete și 20 de băieți.Read more…

”Sărbători” bizare

Știați că există o Zi Internațională a Statului Degeaba? Se celebrează în data de 16 ianuarie și anul acesta i-a urmat în calendar celei de a treia zi de luni din ianuarie, zi considerată cea mai deprimantă din an, supranumită Blue Monday – Lunea Albastră… De fapt, inspirația de a scrie un text despre zile sărbătorite internațional care au un caracter amuzant sau ciudat mi-a venit tocmai pornind de la Blue Monday, gândindu-mă de ce oare trebuie să identificăm precis o zi deprimantă ca fiind cea mai… Avem destule zile deprimante, fiecare dintre noi, din păcate, acum să le mai și ierarhizăm? Dar omul este plin de ciudățenii inexplicabile și astfel am ajuns să cercetez calendarul anual în care figurează zilele naționale, cele mondiale și internaționale. Desigur că știm multe zile mondiale serioase, importante, având menirea de a ne atrage atenția asupra variatelor subiecte care ne ating viețile, ne fac să conștientizăm situații nefericite, pericole, neajunsuri, să comemorăm date istorice sau să sărbătorim cu bucurie lucruri demne de sărbătorit pe tot Pământul. Acestea au fost instituite de-a lungul istoriei relativ recente de către organizații serioase, cu un cuvânt de spus, cum ar fi UNESCO, OMS, ONU și altele. Pe lângă acestea sunt însă sărbătorite zilnic, pe tot parcursul anului, fel de fel de bizarerii de care îți vine să te crucești,Read more…

Ansamblul baroc orădean

Am scris de-a lungul timpului câteva articole în care prezentam părți ale arhitecturii orădene, reprezentative pentru curentul european de la începutul de secolului XX denumit Art Nouveau sau Secession. Probabil că voi mai găsi subiecte despre acest curent și amprenta pe care a pus-o pe orașul meu, tocmai pentru că îi dă o personalitate distinctă, îi conferă o unicitate atrăgătoare, celebrată anual cu diferite ocazii, unele inventate, dar toate binevenite. Există la Oradea o sumă de edificii cunoscute generic ca ”palatele orădene”, un titlu poate ușor pompos. Unele clădiri sunt concentrate de-a-lungul străzii pietonale, altele în cele două piețe centrale despărțite de Crișul Repede sau situate pe străzi adiacente. Nu sunt foarte multe, dar toate aparțin aceluiași stil, foarte bine conturat. Mai cu seamă în ultimii zece ani, clădirile au fost renovate, devenind atracții turistice și zilnic se văd grupuri de turiști, români sau străini, care le fotografiază și se bucură de frumusețea lor. Orașul meu are însă și o importantă parte barocă, nu foarte întinsă și relativ ”ascunsă” între parcuri ușor îndepărtate de centru, totuși foarte accesibilă. Este complexul format din Palatul Episcopiei Romano-Catolice, Bazilica Romano-catolică și ansamblul de clădiri numit „Șirul canonicilor”. Azi vă voi prezenta complexul baroc, un loc de o frumusețe și eleganță imposibil de ignorat și imposibil de ne-iubitRead more…

Istorii de familie IV. Verile la Brusturi

Fiindcă suntem în miezul iernii și fiindcă simt iarna înconjurătoare nu doar fizic, ci și simbolic, prin frigul și întunericul întregii lumi zgâlțâite de războaie, atentate absurde și prea multe alte nenorociri, vreau să vă duc în vara perpetuă din amintirile mele, vara vacanțelor aidoma poveștilor. La Brusturi, un sat din Bihor, îmbrățișat de coline împădurite, sora cea mai mică a bunicii mele a fost învățătoare mai bine de 40 de ani. Prin anii ’70, când se pensionase, copiii îi crescuseră și trăiau la Cluj, ea își aduna vara nepoții, fiecare de pe unde era prin țară, astfel că petreceam de obicei două săptămâni într-un paradis evocat de fiecare dintre noi până astăzi cu infinită iubire nostalgică. Cine își amintește romanul La Medeleni al lui Ionel Teodoreanu va recunoaște în istorisirea aceasta atmosfera dintr-o carte de adolescență. Casa în care ne petreceam zilele vacanței împreună toți verișorii era în afara satului, pe marginea unui pârâu, destul de retrasă și oarecum izolată – până în sat mergeam cam un kilometru și jumătate pe drumeaguri fermecătoare, ascunse printre garduri vii și șiruri de pomi fructiferi. Satul se află într-o zonă foarte frumoasă, la 30 de km de Marghita mea natală. Read more…

Miniatură – Cuvinte dilematice

“Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte/ În care te-adânciră barbarii de tirani!/ Acum ori niciodată croiește-ți altă soartă/ La care să se închine și cruzii tăi dușmani”. Acestea sunt primele versuri ale Imnului patriei noastre pe care am sărbătorit-o de curând, la 1 Decembrie. Știm asta, desigur, dar acum vreau să vă introduc în universul unui copil de patru ani și jumătate care a învățat aceste versuri pentru prima dată, la grădiniță, în avansul sărbătoririi unei zile importante și demne de tot respectul. Mara este o fetiță minunată din familia mea mai extinsă, o fetiță aflată în al cincilea ei an de viață. Fratele ei mai mare, Gabriel, are deja opt ani și este elev în clasa a doua. Cei doi micuți sunt adorabili, deștepți, frumoși, bine crescuți, desfășoară multe activități și au interese specifice vârstei lor. Gabriel citește mult, joacă tenis, învață să cânte la ukulele și frecventează un cerc de teatru pentru copiii de vârsta lui. Evident că el este un model pentru micuța lui soră. Cum spuneam, în zilele premergătoare sărbătorii de 1 Decembrie, doamnele educatoare de la grădinița frecventată de Mara i-au învățat pe copii să cânte imnul țării. Read more…

Istorii de familie III. Ghete noi

Coborând mai departe în istoria familiei mele ajungem, la începutul veacului trecut, într-un sat așezat printre minunate dealuri împădurite, pe valea râului Bistra, un sat care probabil avea pe atunci rang de comună, căci exista o școală mare unde străbunicul meu era învățătorul, școală care aduna copiii din mai multe așezări vecine. Acolo, în satul Cuzap, s-a născut bunica mea Magda în 1907, în familia care avea deja cinci copii. Au mai urmat după ea două fete, întregindu-se astfel numărul de cinci surori alături de cei trei frați mai mari. Au fost unsprezece copii, dar pe trei i-au pierdut prin bolile copilăriei, pentru care nici vorbă de vaccinuri pe atunci. Când eram mică și mă aflam în grija zilnică a bunicii mele adorate, aflam din povestirile ei multe amănunte ale vieții într-o familie cu mulți frați, într-un sătuc unde trebuia să-ți inventezi jocurile copilăriei și unde de mic trebuia să îndeplinești anumite sarcini prin care ajutai și tu, copil fiind, familia. Jucăriile erau puține spre deloc. Magda îmi spunea că vara copiii își modelau jucării din lut umed, uscat apoi la soare – plastilină avant la lettre. Adesea mama lor îi trimitea în pădurile din jur să culeagă ciuperci pentru prânzul care trebuia să hrănească zece persoane, așa se face că Magda cunoștea perfect ciupercile vândute în piața din Marghita. Fetele învățau tainele gospodăriei, cum se organizează și se conduce o casă, iar băieții au fost dați să facă școală. Cei trei frați au urmat facultăți în Ungaria, la Budapesta și Debrețin, și doar unul dintre ei s-a întors în țară și și-a echivalat aici diploma de avocat.Read more…

Istorii de familie II. Amintiri suprapuse

Amintirile acestea pe care le evoc nici măcar nu sunt ale mele, sunt ale bunicii și ale mamei. Ele mi le-au povestit de mai multe ori, în prima mea copilărie și în adolescență și astfel, printr-o suprapunere într-un fel de straturi de viață, constat că mi le-am însușit, în măsura în care, prin trecerea zecilor de ani, acum îmi amintesc de copilăria mea și de oamenii dragi care făceau parte din ea și care demult nu mai sunt. Caut să-mi explic cum de mi-au rămas în minte detaliile și cum, după atâta timp, încă simt acut și mă întristează până la înfiorare durerea unor lucruri întâmplate familiei în care urma să aterizez și eu, la începutul anilor 60. Cred că se verifică faptul că ceea ce trăim și aflăm în primii ani ne influențează pentru tot restul vieții. Plecarea din Marghita în refugiu, între anii 1940-1945, când Ardealul de Nord a fost parte a Ungariei, i-a adus bunicii mele Magda divorțul. Plecase având un soț, o familie, rosturi și o viață așezată, dar războiul și refugiul le-a dizolvat. După întoarcerea de pe front la Șiria, frumosul și elegantul meu bunic a fost fermecat de o altă femeie pentru care și-a abandonat familia și cu care a plecat la București, iar Magda s-a întors în orășelul ei fără nimic, cu hainele de pe ea, o valiză sărăcăcioasă și cu mama mea de mână.Read more…

Istorii de familie I. Satin roz

În copilărie aveam o prietenă de vară, cea mai bună prietenă de peste vacanța mare. Era Dana, o fetiță bucureșteancă venită în fiecare vară la Marghita, la bunica ei. Stătea toate cele trei luni ale vacanței de vară și ne-am împrietenit încă de la prima ei vizită, când aveam amândouă vreo șapte ani. Bunicile noastre erau prietene din tinerețe, de zeci de ani deja, iar Dana și cu mine am devenit și noi foarte apropiate. Prietenia noastră a durat vreo zece ani, dar după ce am crescut, nu ne-am mai învrednicit s-o păstrăm. S-a interpus viața și n-am păstrat legătura, totuși prețuiesc mult amintirile legate de verile petrecute în curtea largă a casei cu mai multe apartamente, afară, în aer liber, jucându-ne de dimineața până seara. De câțiva ani verile cu Dana se repetau după același tipar încântător. Aveam deja 11 sau 12 ani, intram încetișor în pubertate și, citind destul de mult amândouă, în unele zile ploioase ne plăcea să ne costumăm asemenea unor eroine din cărțile citite. Pentru asta foloseam hainele găsite în casă, ale mamelor noastre sau ale bunicilor, eșarfe, cordoane sau pălării pe care le modificam ad-hoc, le împodobeam în fel și chip, conform imaginației noastre care nu era deloc săracă. Scotoceam cu sârg prin dulapuri ca să ne putem transforma în cuconițele despre care citiserăm. Într-o astfel de misiune am dat peste un material moale, mătăsos, alunecos, trandafiriu, pe care mai mult l-am intuit decât l-am văzut. Era bine ascuns pe raftul de sus al unui dulap.Read more…

Femeilor palestiniene

Din 7octombrie încoace, de când a avut loc pogromul din Israel și de când a început războiul, cuvintele sunt doar palide reprezentări a ceea ce simt și vreau să spun. În toată media se folosesc din belșug termeni ca oroare, atrocități, crime, teroare, viol, profanare, cumplit, măcel îngrozitor, asasinat… Aș putea continua căutarea cuvintelor, ele însă nu pot reflecta magnitudinea celor înfăptuite monstruos, într-o dimineață de început de toamnă, asupra unor oameni fără nicio vină, mai mult și mai de neimaginat, asupra unor copii. Actele teroriste sunt de o lașitate scârboasă, bărbați care ”reușesc” să ucidă oameni lipsiţi de apărare, în paturile lor, sunt mai mult decât josnici. Sunt multe relatări, circulă filmări, se fac mărturii, se află lucrurile care par a fi ireale din prisma urii prin care au fost generate. Eu nu pot și nu vreau să fac analize politice, eu pot doar să spun ce simt eu – așa cum fac în revista Baabel de peste doi ani – și felul în care toate acestea mă privesc pe mine, din postura de ființă umană care face parte din aceeași specie căreia îi aparțin și teroriștii, membri ai organizației Hamas. Din această postură, îmi este rușine pur și simplu că sunt și eu om la fel ca ei. Mă voi opri din a-i denumi folosind cuvântul ”om”. Peste tot în lume, indiferent de gradul de dezvoltare al societății, femeile sunt cele care asigură căldura căminului familiei, sunt cele care dau viață fiilor și fiicelor pe care apoi îi îngrijesc, îi educă și îi cresc.Read more…

“Mergem în Hawaii!”

Era în 1978. Eram în clasa a XI-a, aveam 17 ani și capul plin de iluzii. Încă nu ajunsesem în cei mai răi, ultimii ani ai comunismului, când nici să visăm nu mai aveam putere. Acum eram încă la vârsta când, cred că în mod instinctiv, omul se abandonează visării, deși mediul era atât de potrivnic! Sau poate tocmai de aceea. La liceul din orășelul transilvan unde învățam aveam practică de producție câte o săptămână pe lună, practică ce avea loc în atelierele școlii. Aceasta era diferită de practica agricolă desfășurată toamna, timp de cinci sau șase săptămâni, când toți elevii școlii eram duși să ajutăm de obicei la culesul recoltelor de porumb, dar adesea și la mere. Cu doar câțiva ani înainte, liceul teoretic, singurul din oraș, fusese transformat în liceu industrial cu profil de așchiere a metalelor. Atelierul nostru de practică era unul de lăcătușărie, eram îmbrăcați în halate albastre de lucru și clasa era împărțită în grupe mai mici distribuite în mai multe ateliere cu diferite profiluri. Grupa noastră era de zece elevi care trebuiau pregătiți să devină calificați în lăcătușărie. Tăiam tablă groasă la dimensiuni potrivite (de fapt a tăia tablă cu ghilotina specială se numește a debita, termenul mi-a rămas în memorie), fixam bucățile tăiate în menghine pe bancurile de lucru și apoi, folosind niște pile mari pentru metal, le pileam marginile îndoindu-le la final în forma potrivită din care luau naștere nici mai mult nici mai puțin decât… zăvoare pentru cotețe.Read more…

Festivalul Euroiudaica din Oradea

Foarte recent, între 3 și 9 septembrie, Oradea a avut privilegiul de a găzdui o manifestare complexă, extraordinară se poate spune – și asta fără a exagera – intitulată Festivalul Euroiudaica. Au fost șapte zile de început de toamnă pline de manifestări și evenimente culturale de o mare diversitate și de o înaltă ținută calitativă. Însuși cuvântul ”festival” înseamnă sărbătoare sau timp sărbătoresc și, de această dată, poate mai mult ca în alte ocazii în care se folosește acest termen, am simțit sărbătoarea apropierii locuitorilor orădeni de toate etniile prin intermediul activităților desfășurate pe parcursul acestor șapte zile, începând de dimineață și continuând uneori până târziu în noaptea caldă de sfârșit de vară. Locațiile alese au fost de asemenea reprezentative pentru istoria iudaică a orașului.Read more…