Scrierea autobiografică My Father’s Suitcase are trei personaje: un tată, un fiu şi un geamantan.

Într-o zi, cu vreo doi ani înainte de a se stinge din viaţă, tatăl autorului i-a făcut o vizită neaşteptată fiului. Ţinea în mână cu stângăcie un geamantan. Nu se putea hotărî unde să-l plaseze. În cele din urmă, i-a găsit un loc într-un colţ mai ferit al încăperii. Stânjenit, i-a cerut fiului să deschidă geamantanul numai după ce el va fi părăsit această lume.

Dar odată ce l-a depus în camera de lucru și s-a eliberat de povara fizică şi sufletească pe care o implica acest obiect, tatăl a redevenit persoana jovială cunoscută fiului, discuţia a redevenit caldă și agreabilă și geamantanul nu a mai fost menţionat.

Amintiri din copilărie

Acest geamantan îi era bine cunoscut fiului. Îşi amintea din anii copilăriei, cum tatăl dispărea din când în când din oraş, pleca la Paris şi se închidea într-o cameră de hotel ca să scrie poezii – întotdeauna în compania acestui geamantan cu colţuri rotunjite. Dar perspectiva de a deveni poet într-o ţară săracă, unde putea găsi numai un număr redus de cititori și sacrificiul inerent unei asemenea existenţe de privaţiuni, atât pentru el cât și pentru familia lui, nu i-a surâs tatălui. Deşi avea mult talent, el a renunţat la visurile literare, s-a apucat de afaceri și s-a înconjurat de mulţi prieteni. S-a bucurat de o viaţă socială bogată, care aparent i-a produs multă plăcere. S-ar putea afirma că a savurat viaţa din plin.

Din contră, fiul, din momentul când s-a hotărât să devină scriitor, a optat pentru o viaţă de solitudine dedicată în întregime muncii laborioase de creaţie literară. Aşa a decurs viaţa lui timp de câteva decenii. Pentru el, scrisul a însemnat o existenţă solitară de munca asiduuă  În opinia lui, tatăl lui nu a putut atinge culmile creaţiei poetice fiindcă nu a înţeles acest principiu de bază: nu se poate îmbina viaţa de societate cu cerinţele unui efort susţinut de creaţie literară.

Teamă de ce ascunde geamantanul. Cadou sau povară?

Fiului îi era teamă de ce va găsi în geamantan. Ştia că va da de caietul de însemnări care îl însoţea pe tatăl lui în toate călătoriile. Dar care era conţinutul acestui caiet? Îi era teamă că ce va citi va fi sub-standard, penibil de parcurs.

Dar ceea ce îi provoca şi mai multă teamă era că va descoperi un talent autentic, care a atins culmile artei literare. O asemenea descoperire ar însemna că nu şi-a cunoscut tatăl, că figura lui familiară de mulţumire era doar o faţadă și că, de fapt, el ascundea o nemulţumire profundă de a nu-şi fi valorificat potenţialul. și fiul nu îşi dorea nimic mai mult decât ca tatăl lui să rămână tatăl lui, adică să rămână exact aşa cum l-a cunoscut dintotdeauna…

O fi gelozie? Tribut adus unui tată.

Într-o întorsătură neaşteptată, eseul îşi schimbă direcţia și se transformă într-un instrument de introspecţie al fiului, de remuşcări şi reevaluări.

De fapt, se corectează fiul, dacă te gândeşti la istoria literaturii, au existat mulţi scriitori care au reuşit să îmbine viaţa de societate cu o creaţie de calitate…

Atunci, cum poate el nutri astfel de gânduri, tocmai el care îi datorează totul acestui tată care a avut întotdeauna încredere în fiu, i-a acordat mai multă libertate decât alţi părinţi şi l-a instruit de mic copil în arta literaturii, permiţându-i acces liber la excelenta sa bibliotecă, achiziţionată cu trudă de-a lungul anilor, din călătoriile în străinătate.

Oare a uitat el cum l-a imitat pe tatăl sau, clădindu-şi treptat propria lui bibliotecă? Iar când s-a hotărât, la vârsta de 22 de ani, să se consacre unei cariere literare, nu a fost oare tatăl cel care l-a sprijinit şi l-a încurajat? Când a compus primul lui roman și i-a cerut părerea, tatăl l-a îmbrăţişat și fiul a înţeles că i-a plăcut romanul. Tatăl şi fiul nu au avut niciodată nevoie de cuvinte.

Deschiderea geamantanului

Fiul nu a mai rezistat ispitei, a deschis geamantanul şi a citit materialul din interiorul lui.

La o săptămână de la prima vizită, tatăl l-a vizitat din nou pe neaşteptate și privirea lui s-a îndreaptat către colţul unde aşezase geamantanul. A observat că era uşor deplasat din poziţia lui iniţială şi fiul a înţeles că tatăl a înţeles că geamantanul fusese deschis, iar tatăl a înţeles şi el că fiul a înţeles că tatăl a înţeles. Nici unul din ei nu a mai atins acest subiect; ei se înţelegeau întotdeauna perfect fără să recurgă la ajutorul cuvintelor.

Dar ce a descoperit fiul în geamantan când l-a deschis? Ajunge să menţionăm că, da, a descoperit o voce scriitoricească. Era această voce autentică? Aparţinea ea oare tatălui său pe care nu-l mai recunoştea? Dedesubtul acestei frici ca tatăl lui nu era tatăl lui când a compus aceste scrieri, se ascundea o frică mai profundă: că el, fiul, este, de fapt, lipsit de autenticitate. Am putea spune că această descoperire a unei inautenticități este descoperirea pe care o face fiul: descoperirea de sine.

Şi, aşa cum deschiderea geamantanului duce la dezvăluirea unei in/autenticităţi, scrierea unor cărţi, ca de exemplu Mă numesc Roşu – 1998 atrage după sine înţelegerea mai deplină a problemelor legate de autenticitate, iar alte cărţi, ca de exemplu Snow (Zăpadă) – 2002 și cartea de memorii și călătorii Istanbul – 2008 duc la înţelegerea problemelor intrinsece unei vieţi la periferie.

Centru vs. Periferie/Cadou sau povară?

Prin urmare, mai are oare vreo importanţă ce a găsit fiul în geamantan, având în vedere că geamantanul avea mai ales o valoare simbolică, nu al unei anumite călătorii de natură turistică, ci a unei deplasări spre “centru”, spre Paris, centrul recunoscut al unei activităţi artistice febrile unde, părăsind sihăstria camerei de hotel şi cutreierând străzile pline de forfotă ale Parisului, îl întâlnea adesea pe Jean-Paul Sartre.

Şi exact această frică de a te afla “la periferie,” de a fi desconsiderat sau umilit, – meditează fiul – a devenit motorul care a propulsat nenumăraţi scriitori spre glorie, catalizatorul multor creaţii valoroase, în care lipsa centrului, percepţia unor vulnerabilităţi, nemulţumiri sau insulte închipuite, sentimente iraţionale provenind din întunecimea care se ascunde în suflet, a dus, paradoxal, la crearea unei lumi alternative care aparţine numai acestor scriitorii marginalizaţi.

Tatăl îi transmisese şi fiului această teamă, imboldul creării unui univers propriu, în care se simţea în largul lui şi pe care îi plăcea să-l exploreze. Un univers mai real decât lumea înconjurătoare, un univers familiar şi miraculos în acelaşi timp, în care oamenii şi obiectele trăiesc nu numai în imaginaţia autorului sau în cărţile lui, ci discută între ele, interacţionând independent de voinţa scriitorului. O lume care te farmecă, asemenea unei insule ivite din ceaţă după o lungă călătorie.

Cred că această constatare perspicace a scriitorului Orhan Pamuk condensează esenţa romanelor lui. Numai scriind cărţi, susţine autorul, realizezi că oamenii se aseamănă pretutindeni, fie ei “în centru” sau la periferie; ei constituie o umanitate unică, o lume lipsită de centru.

Şi subiectul este…

Autorul romanelor a rostit acest discurs – care începe cu un geamantan – la Stockholm, în 2006. (https://www.newyorker.com/magazine/2006/12/25/my-fathers-suitcase

Dar subiectul nu se rezumă la deschiderea unui gemantan, ci se aseamănă mai curând cu un manifest despre procesul de creaţie literară, aşa cum se cuvine să fie un discurs de acceptare a Premiului Nobel.

Ceea ce conferă originalitate acestei prezentări este îmbinarea istoriei intime a autorului cu crezul lui profesional şi evitarea unor enunţuri abstracte care nu ar rezona în aceeaşi măsură cu audienţa.

Amănuntele personale, rolul emoţiilor şi frustrărilor în formaţia literară a lui Pamuk ne deschid o fereastră nu numai către viaţa sa privată, ci și către dezoltarea lui literară. Fiul a îmbrăţişat cariera literară fiindcă tatăl lui, în tinereţe şi-a dorit să devină scriitor.

De ce scrie Pamuk?

În cuvintele autorului:

“Scriu fiindcă simt nevoia să scriu. Scriu fiindcă nu sunt în stare să lucrez normal ca alţi oameni. Scriu fiindcă vreau să citesc cărţi ca cele pe care le scriu. Scriu fiindcă sunt furios pe toată lumea. Scriu fiindcă îmi place să stau toată ziua într-o cameră scriind. Scriu fiindcă pot participa la viaţa reală numai schimbând-o. Scriu fiindcă îmi doresc ca alţii, lumea întreagă, să ştie ce fel de viaţă am trăit şi continuăm să trăim la Istanbul, Turcia. Scriu fiindcă ador mirosul hârtiei, al peniţei şi al cernelii. Scriu fiindcă cred în literatură, în arta romanului, mai mult decât în orice altceva. Scriu fiindcă e un obicei, o pasiune. Scriu fiindcă mi-e frică că voi fi uitat. Scriu fiindcă îmi place faima și interesul pe care îl aduc scrisul. Scriu ca să fiu singur. Poate scriu deoarece sper să înţeleg de ce sunt aşa de furios pe toată lumea. Scriu fiindcă îmi place să fiu citit. Scriu fiindcă odată ce am început un roman, un eseu, o pagină, vreau să le termin. Scriu fiindcă toată lumea se așteaptă să scriu. Scriu fiindcă am o credinţă copilăroasă în imortalitatea bibliotecilor şi în modul în care cărţile mele sunt așezate pe raft. Scriu fiindcă este pasionant să transformi frumuseţea și bogăţia vieţii în cuvinte. Nu scriu ca să spun o poveste, ci ca să compun o poveste. Scriu fiindcă îmi doresc să scap de presimţirea că există un loc în care trebuie să ajung, dar în care – ca într-un vis – nu prea pot să ajung. Scriu fiindcă nu am reuşit niciodată să fiu fericit. Scriu ca să fiu fericit.” (traducerea mea)

Notă

Recent, în timp ce făceam ordine între hârtii, am dat din întâmplare peste acest discurs al lui Pamuk, l-am recitit cu plăcere și am decis să scriu un articol despre el. Numai după ce l-am terminat mi-am dat seama că ne aflăm tocmai în pragul anunţării noilor laureaţi Nobel, un eveniment pe care întotdeauna îl anticipez cu multă nerăbdare și plăcere.

Marina Zaharopol